Salvat (Geneza 8)

 

Dumnezeu a spus cum trebuie să fie corabia în întregime, atât în ceea ce privește forma, cât și materialele folosite. El a stabilit planul și amenajarea ei, iar Noe a construit-o conform acestor instrucțiuni. Lungul timp de construcție a fost pentru el o încercare, o dovadă a credinței lui (Evrei 11.7).

În timpul judecății, Noe nu a fost tulburat de îndoieli. El nu s-a preocupat să verifice rezistența grinzilor sau etanșeitatea acoperișului. Arca era capabilă să țină apa la distanță! Noe era complet încrezător în siguranța ei, deoarece Dumnezeu era proiectantul și constructorul ei. Ea a rezistat. Ea a salvat pe toți cei aflați în ea în timpul judecății.

A venit ziua în care Dumnezeu a spus: „Ieși din corabie”. Noe a ieșit – ca moștenitor al dreptății. A pășit pe pământul reînnoit. Era salvat. A pășit pe pământul care nu mai era corupt ca înainte, ci curat în urma purificării prin judecată. Și pe acest pământ reînnoit, Noe a construit un altar Domnului și a adus jertfe de mulțumire. A făcut-o din recunoștință.

Astfel, în viața lui Noe se regăsesc ascultarea credinței și slujirea credinței. Altarul a fost construit acolo unde înainte domneau judecata și moartea. Corabia i-a purtat pe Noe și familia lui în siguranță peste apele judecății. Acestea l-au condus din „lumea veche” în „lumea nouă”, unde și-a ocupat locul de închinător.

Domnul Isus ne oferă siguranță deplină și nouă, celor care am venit la El, adevărata arcă a mântuirii. Mântuitorul Și-a dat viața sfântă și Și-a vărsat sângele scump pe Golgota pentru a ne aduce mântuirea. El, Cel neprihănit, a suferit pentru noi, cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Și noi ar trebui să moștenim dreptatea lui Dumnezeu. El este temelia mântuirii noastre veșnice (Ioan 3.16; Faptele Apostolilor 4.12; 1 Ioan 5.12). Prin El, și noi am devenit închinători, căutați de Tatăl, pentru a ne închina Lui în duh și în adevăr (Ioan 4.23). Ce chemare! Nu ar trebui să ne caracterizeze și pe noi ascultarea și recunoștința?

Ajutor pentru persoanele fără adăpost pe timp de iarnă – Cine împarte, încălzește inimi

 

   Afară bate un vânt rece. Copacii din fața școlii și-au pierdut de mult frunzele, iar chiciura strălucește ca niște cristale de zahăr pe ferestre. Tom își strânge mai bine jacheta călduroasă în jurul lui, în timp ce traversează curtea școlii împreună cu Anna. În drum spre sala de festivități, descoperă un afiș mare:

   „Acțiune de ajutorare pe timpul iernii: colectăm haine pentru persoanele fără adăpost – participă și tu!”

   „Uite, Anna!”, strigă Tom. „Aici se spune că cineva strânge jachete și haine groase!”

   Anna citește cu atenție. „Ca oamenii care sunt nevoiți să trăiască pe stradă să nu înghețe iarna.” Se uită gânditoare. „Este important. Și Isus ar ajuta.”

   În prima oră, profesoara vorbește cu clasa despre această acțiune. „Mulți oameni nu au nicio casă. Ei dorm pe bănci sau sub poduri, chiar și acum, iarna. Să fim miloși și să-i ajutăm.”

   Luca întreabă: „Milos – ce înseamnă mai exact?”

   „Înseamnă”, explică profesoara, „că avem compasiune pentru ceilalți. Că simțim compasiune când cineva suferă și vrem să facem ceva în acest sens.”

   Tom dă din cap. „Atunci vreau să ajut și eu. Mai am acasă vechea mea jachetă de iarnă.”

   Anna șoptește: „O aduc și pe a mea. Este încă în stare bună – doar că mi-a rămas puțin cam mică.”

   După ore, Tom și Anna scotocesc prin dulapurile lor.

   „Îmi plăcea foarte mult jacheta roșie”, spune Tom ezitant, ținând-o în mână. „Am alergat odată prin prima zăpadă cu ea.”

   Anna zâmbește. „Iar eu am văzut odată un curcubeu când am purtat jacheta mea, îți amintești? Când ne-am plimbat prin pădure cu bunica.”

   Amândoi tac. Jachetele spun povești. Dar apoi Tom spune hotărât: „Dacă cineva îngheață afară, este mai bine ca jacheta să fie folosită din nou.”

   Anna dă din cap și adaugă: „Cine împarte nu încălzește doar corpul, ci și inima”.

   A doua zi dimineață, își aduc jachetele la școală. În hol sunt câteva cutii mari. Anna își pune jacheta înăuntru, Tom o urmează. Emma observă acest lucru.

   „Nu v-a fost greu?”, întreabă ea.

   Anna răspunde: „Puțin, da. Dar am ceva la mine.” Scoate din rucsac micuța ei Biblie. Pe o pagină galbenă este marcat un verset. „Aici scrie: Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! (Matei 5.7).”

   Tom îi explică Emmei: „Isus a spus aceste cuvinte. El ne-a arătat cum să fim compătimitori și să împărțim din ceea ce avem. Ca în istorisirea despre samariteanul milostiv – el a ajutat un om rănit, deși toți ceilalți l-au lăsat pur și simplu acolo.”

   Emma pare gânditoare. „Cred că... o să aduc și eu ceva mâine. Poate o eșarfă de-a mea. Bunicii i-ar plăcea acest lucru.”

   Mai târziu, la prânz, cei patru stau împreună, ca de obicei. Luca spune: „Am pus în cutie și o căciulă și șosete groase.”

   Tom zâmbește. „Cutia noastră va fi cu siguranță plină până la refuz.”

   „Și poate și inimile celor care vor primi lucrurile”, spune Anna în șoaptă.

   În timp ce se îndreaptă spre casă, ninge ușor. Fulgi de zăpadă dansează ca niște pene în vânt. Și, deși este frig, copiii simt căldură în inimile lor. Pentru că știu că milostenia face lumea puțin mai luminoasă.

Pateul de ficat

 

   Un bărbat credincios de origine evreiască, crescut într-o familie ortodoxă strictă, povestea cu plăcere despre convertirea lui și începea întotdeauna astfel:

   „Mijlocul pentru convertirea mea a fost o felie cu pateu.”

   Când era băiat, a învățat meseria într-un sat vecin. Părinții nu i-au permis însă să locuiască la maistrul său, așa cum era obiceiul, pentru a nu mânca alimente necurate pentru evrei.

   Dar i-ar fi plăcut să guste pateul de ficat pe care ucenicii îl mâncau pe pâine în pauza de mic dejun, cu siguranță era foarte gustos, mirosea atât de bine.

   Pe măsură ce dorința lui pentru pateu devenea tot mai puternică, i-a convins pe părinții lui să-l lase să locuiască în casa maistrului: drumul era atât de lung și de greoi iarna, având în vedere că trebuia să ajungă acolo întotdeauna foarte devreme.

   După o lungă ezitare, părinții au acceptat în cele din urmă, iar el a locuit restul perioadei de ucenicie la maistrul său.

   Maistrul era un om credincios și temător de Dumnezeu. De trei ori pe zi, familia lui citea Cuvântul lui Dumnezeu și se ruga. Și de fiecare dată, maistrul își făcea timp să dea câteva indicații importante cu privire la ceea ce citea.

   După scurt timp, această obișnuință a dat roade și în inima ucenicului. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, el și-a recunoscut starea pierdută, s-a convertit la Dumnezeu și L-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor personal.

   „Astfel, Dumnezeu a folosit dorința mea pentru pateul de ficat pentru a mă conduce la Mântuitorul.”

Regăsit

 

Slăbită și cocoșată, bunica Gerlach stă în fotoliu. În ciuda acestui fapt, inima ei este fericită, căci știe că Dumnezeu o iubește și are grijă de ea. Dar astăzi, în mod neobișnuit, are o față tristă. Ce s-a întâmplat? Ca să aibă companie, acum câțiva ani și-a cumpărat doi peruși. Cele două păsări vioaie ciripesc și se joacă toată ziua, aducându-i multă bucurie. Dar ieri, una dintre ele a dispărut brusc. Fereastra trebuie să fi fost deschisă! Bunica Gerlach privește cu tristețe. Speră că nu s-a întâmplat nimic cu draga ei pasăre! Mai este în viață? Celuilalt peruș pare să-i fie foarte dor de prietenul său.

Din cauza vârstei sale, sărmana femeie nu poate face nimic. În afară de a se ruga! Ea se roagă mult. După-amiaza, prietena ei Luise vine în vizită. Bineînțeles, bunica Gerlach îi povestește imediat ce s-a întâmplat. Dar nici Luise nu știe ce să facă. Pasărea a dispărut cu siguranță. Cu toate acestea, ele se roagă – acum împreună – din nou foarte intens. În drum spre casă, Luise întâlnește doi bărbați. „...o pasăre frumoasă”, îl aude pe unul dintre bărbați spunând. „Era pe jumătate înfometată și a fost ușor de prins. Am pus-o în colivie acasă cu perușul meu. Poate își va reveni.”

Luise își ciulește urechile. Se oprește și îndrăznește să-i vorbească bărbatului. În câteva cuvinte, îi spune ce se întâmplase și întreabă dacă poate vedea animalul pe care îl găsise. „Desigur!”, răspunde bărbatul și o conduce în casa lui. Și într-adevăr: era perușul dispărut!

Vă puteți imagina bucuria bunicii Gerlach când Luise o aduce înapoi pe micuța fugară! Dumnezeu a condus totul, astfel încât perușul ei să fie salvat de bărbatul acela și ca Luise să-l întâlnească exact în momentul în care acesta vorbea despre pasăre!

Aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi (1 Petru 5.7).

Să cunoaștem noi prieteni mici (18)

 

Cum poți ajuta păsările în timpul iernii

Pe tot parcursul anului poți observa păsări în grădină sau în pădure. Păsările care rămân la noi tot anul se numesc păsări sedentare. Printre acestea se numără vrăbiile, mierlele, pițigoiul și multe alte specii de păsări.

În noiembrie, temperaturile scad de obicei semnificativ, uneori sub zero grade. Acum este momentul potrivit pentru a începe hrănirea de iarnă. Este important să nu începi prea devreme, pentru ca păsările migratoare să nu rămână prea mult timp la noi.

Pentru păsările sedentare, poți instala, de exemplu, o căsuță pentru hrană și poți agăța biluțe pentru pițigoi sau inele de alimentare. Hrana se administrează însă numai până la sfârșitul iernii, când păsările găsesc din nou hrană suficientă.

Fie că este pe pervazul ferestrei, pe balcon sau în grădină – poți hrăni păsările oriunde. Locul de hrănire trebuie să fie suficient de înalt, astfel încât pisicile să nu poată ajunge la el. Păsările preferă locurile de hrănire protejate și bine vizibile.

Poți să le hrănești cu semințe de floarea-soarelui, semințe de cânepă, fulgi de ovăz, semințe, fructe de pădure uscate, stafide și nuci. De asemenea, poți cumpăra hrană pentru păsări gata preparată.

Atenție: Nu hrăni păsările cu hrană mucegăită, condimentată sau sărată!

Minunează-te de creația lui Dumnezeu!

Cât de scumpă...

 

Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost.

Psalmul 36.8

În ceață

 În largul coastei canadiene era ceață densă. Abia se putea vedea în fața ochilor, darămite alte nave. Căpitanul navei Faitful stătea perplex pe punte. Nu mai văzuse niciodată o astfel de ceață. Continuarea călătoriei era exclusă, pentru că era mult prea periculoasă! Chiar atunci, un domn mai în vârstă s-a apropiat de el.

- Domnule căpitane, spuse el, trebuie să fiu mâine în Quebec.

- Este imposibil, răspunse căpitanul. Nu vedeți în ce ceață suntem prinși? Aceasta nu se va ridica prea curând!

- Dar sunt așteptat mâine în Quebec pentru a ține o predică evanghelistică. Cu siguranță, trebuie să existe o modalitate de a ajunge acolo la timp!

Căpitanul dădu din cap.

- Imposibil! Nu putem depăși această ceață!, răspunse el.

- Atunci haideți să mergem în cabina dumneavoastră și să ne rugăm.

Cu ezitare, căpitanul a fost de acord și au coborât scările. În cabina căpitanului, evanghelistul a prezentat întreaga situație dificilă înaintea lui Dumnezeu. El a încheiat cu cuvintele: „Doamne, nimic nu este imposibil pentru Tine. Tu poți risipi ceața în cinci minute. M-ai chemat să predic mâine în Quebec și, prin urmare, am încredere că voi fi acolo la timp. Amin.”

Căpitanul s-a simțit atunci obligat să se roage și el. Dar evanghelistul îl întrebă:

- Chiar credeți că rugăciunea va ajuta?”

Căpitanul răspunse:

- Nu chiar!

- Atunci mai bine nu vă rugați! În plus, sunt convins că Dumnezeu m-a ascultat deja. Vă rog, urcați pe punte și veți vedea că ceața s-a risipit.

„Cam nebun omul!”, se gândi căpitanul, dar a făcut așa cum i s-a spus. A urcat pe punte – și nu-și putea crede ochilor! Ceața dispăruse și soarele strălucea! Câteva ore mai târziu, Fatful a ajuns în portul Quebec – cu un căpitan care, prin această experiență, a găsit adevărata credință în Dumnezeu.

Doamne, Tu ai făcut cerurile și pământul cu puterea Ta cea mare și cu brațul Tău întins: nimic nu este pra greu pentru Tine (Ieremia 32.17).

Cum să te rogi corect

 

„Tot ce este scris în Biblie este o prostie!”, afirmă din nou astăzi profesorul lui Fabian. Și aproape toată clasa râde când adaugă: „Doar copiii mici și bătrânele mai cred în Dumnezeu!” Fabian este cuprins de îndoială. Cine are dreptate: profesorul sau părinții lui, care cred în Domnul Isus? Și lui i-ar plăcea să creadă, dar...

Fabian stă gânditor în locul său preferat de la marginea pădurii și privește cerul. Dacă ar putea afla dacă Dumnezeu există cu adevărat! – În timp ce privește norii, deodată îi vine o idee. Se hotărăște să-L pună pe Dumnezeu la încercare. Închide ochii și spune: „Doamne, te rog, dacă exiști cu adevărat, să risipești imediat toți norii! Amin.” Ridică privirea cu nerăbdare – dar nu s-a întâmplat nimic. Norii au rămas unde erau. Morocănos, se îndreaptă spre casă. Deci, până la urmă, profesorul are dreptate! Acasă, mama îl cheamă în bucătărie. „Am cumpărat prea mult pește astăzi”, spune ea, „și m-am gândit că aș putea să-i fac o bucurie sărmanei văduve Weber. Te rog, du-i acest pește! Sper să-i placă.”

Fabian pornește la drum și ajunge repede la casa văduvei. „Bună ziua, doamnă Weber”, spune el, „mama v-a trimis acest pește.” Un zâmbet apare pe fața bătrânei. „O, ce Dumnezeu bun avem!”, exclamă ea. „În această dimineață L-am rugat, dacă este voia Lui, să-mi dea niște pește de mâncat. Îmi place atât de mult, dar este așa de scump. Și acum Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciune și te-a trimis la mine!” Gânditor, Fabian se îndreaptă spre casă. Când ajunge acasă, aleargă în camera lui, cade pe genunchi și se roagă: „Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai arătat că exiști! Te rog să-mi ierți îndoielile!” Apoi Îi mărturisește lui Dumnezeu toate celelalte păcate pe care și le poate aminti.

Voi cereți și nu căpătați, pentru că cereți rău... Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept (Iacov 4.3; 5.16).

Marșrutka

Cu siguranță, cunoști multe mijloace de transport, dar garantat nu ai auzit încă de „marșrutka”, nu-i așa? Este vorba despre un autobuz mic, cu aproximativ 12-16 locuri, care circulă în țările din Caucaz: Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Aceste microbuze circulă către anumite destinații, care sunt afișate pe parbriz. Dar nu circulă după un orar. Oamenii urcă în stația de pornire și, de fiecare dată când șoferul consideră că marșrutka este plină, pleacă. Primul pasager care urcă trebuie să aștepte până când urcă suficienți alți pasageri, iar ultimul are noroc, deoarece călătoria începe imediat.

Să presupunem că cineva ajunge în stație și vede că primele două persoane sunt deja în marșrutka. Ar fi înțelept din partea lui să meargă în oraș să-și cumpere o înghețată? Desigur că nu, pentru că între timp ar putea urca și alți pasageri, iar șoferul ar putea pleca. Atunci acea persoană ar trebui să aștepte până când vine o altă marșrutka, care merge la destinația dorită. Nu este plăcut, dar nici o catastrofă.

Există însă o „marșrutka” în care ar fi grav dacă nu ai mai putea urca, pentru că ar fi prea târziu. Acest „autobuz” are ca destinație „cerul” și sunt deja câțiva pasageri în el. Cel mai bun lucru este faptul că este gratuit, pentru că Isus Hristos a plătit deja biletul pentru tine pe cruce. Mai sunt locuri libere. Dar ar fi o mare greșeală să aștepți să urci.

Sigur ai auzit deja că Biblia îi îndeamnă pe toți oamenii: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 4.7). De aceea: cel mai bine este să urci astăzi – mărturisește înaintea lui Dumnezeu păcatele tale și crede că Domnul Isus a plătit pentru ele pe cruce. Atunci vei avea un bilet pentru cer!

Să cunoaștem noi prieteni mici (17)

 

Pisica

   Într-o zi umedă de noiembrie, Cristina și Sofia îl ajută pe bunicul Damian în grădină. Ele mătură frunzele și le duc la grămada de compost. Un stol de vrăbii s-a așezat la marginea grădinii, într-un tufiș care și-a pierdut aproape toate frunzele.

   Deodată, copiii observă o pisică foarte curioasă. Ea se apropie încet de stolul de vrăbii. Cristina și Sofia sunt îngrijorate.

   - Ce să facem, bunicule?, întreabă Sofia speriată.

   Bunicul Damian o liniștește:

   - Nu trebuie să facem nimic. Așteptați puțin!

   Vrăbiile au observat de mult pisica obraznică. Și cu un ciripit puternic, se adună în aer deasupra grădinii. Acum pisica ezită și pare puțin nesigură.

   - Se apără!, constată Cristina.

   Vrăbiile zboară în jurul pisicii, păstrând o distanță suficientă, fără să o scape din ochi. Copiii privesc fascinați. Nu durează mult până când pisica renunță și fuge.

   - Au reușit!, exclamă Sofia ușurată.

   - Da, Sofia, păsările sunt inteligente, spune bunicul Damian. Ele rămân unite și știu cum să se apere împreună.

Prietenii lui Isus țin unii la alții din dragoste!