Au plecat toţi?

   Ca de obicei, după cină, tata luă Biblia de pe etajeră şi citi rar: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Tesaloniceni 4.16-17).

   Cu coatele pe masă, Ştefan se juca cu câteva fărâmituri. El nu asculta niciodată ce se citea din Biblie. Sora lui Izabela, nici atât! Pentru moment, ea părea preocupată de floricelele care decorau farfuria ei goală, rămasă pe masă de la cină. Ştefan aştepta cu nerăbdare ca tatăl să termine de citit Cuvântul, pentru ca apoi să meargă în camera lui. După ce se jucă puţin, Ştefan se puse în pat. Liniştea coborî încet peste casa învăluită în mantia nopţii.

   Dimineaţa, când se trezi, lucrurile i se părură că sunt altfel ca de obicei. Raza de lumină ce se furişa în camera lui, îi spuse parcă dulce că este deja amiază.

   - De ce atâta tăcere şi ... de ce nu a venit mama să mă trezească?

   Ştefan se ridică şi merse în camera sorei lui, Izabela. Aceasta dormea adânc.

   - Izabela, Izabela, trezeşte-te!

   Izabela se frecă la ochi.

   - De ce mă trezeşti tu şi nu mama ca de obicei?

   Ştefan şi Izabela se îndreptară spre camera părinţilor. Uşa era întredeschisă şi în cameră ... nimeni.

   - Izabela, să ştii că se întâmplă ceva ciudat... Să ne îmbrăcăm şi să mergem să căutăm pe tata şi pe mama; poate că tocmai au ieşit.

   Odată ieşiţi în stradă, acel dute-vino grăbit al trecătorilor şi circulaţia maşinilor le inspirară curaj.

   - Să mergem la brutărie, propuse Izabela.

   - Da, dar la care? La cea din colţul străzii sau la cea de pe strada care urcă? Copiii preferară să meargă la cea de pe strada care urcă, pentru că vânzătoarea o cunoştea bine pe mama lor şi îi primea totdeauna cu amabilitate.

   Ajunşi în faţa magazinului, copiii rămaseră încremeniţi; lumina din vitrină era stinsă şi uşa de la intrare era încuiată.

   - Să mergem la cealaltă brutărie, zise Ştefan luând-o la fugă.

   Cealaltă brutărie era deschisă. Copiilor nu le prea plăcea de vânzătoarea de aici; aceasta nu era la fel de drăguţă şi de amabilă ca cealaltă. Luându-şi inima în dinţi, Ştefan intră şi cu glasul tremurând întrebă:

   - Nu i-aţi văzut cumva pe părinţii noştri?

   - Nu i-am văzut, micuţule, răspunse vânzătoarea fără să-şi ridice privirea din sertarul casei de marcat. Mergeţi acasă, căci sigur s-au întors de unde au fost plecaţi.

   Ştefan şi Izabela porniră în fugă spre casă. Cu sufletul la gură, au deschis uşa şi au intrat vijelios, dar înăuntru aceeaşi tăcere ... părinţii, nicăieri!

   - Crezi că a venit Domnul Isus? întrebă Izabela neliniştită. Ştefan izbucni în lacrimi.

   Deschizând ochii, o văzu pe mama lui aşezată pe marginea patului alături de el.

   - Ai avut un coşmar, dragul meu, zise ea ştergându-i micuţului faţa scăldată de lacrimi.

   - Oh, ce vis oribil, zise Ştefan înţelegând cât de groaznic ar fi să nu plece cu Domnul Isus atunci când El va reveni!

   Acum, Ştefan ştie că va pleca cu Domnul Isus şi aşteaptă nerăbdător ziua revenirii Lui. Dorinţa lui cea mai mare este să fie pentru totdeauna cu Acela care Şi-a dat viaţa la cruce pentru mântuirea sa.