Conştiinţa Mariei

   - Mai continuă puţin să brodezi aceste prosoape, spuse mama către Maria, care suspină adânc. Mama părăsi camera şi Maria avu o idee: „Dacă aş ascunde ghemul roşu, nu aş mai putea broda mai departe! Şi astfel voi putea să mă joc în grădină cu coarda de sărit!“

   O mişcare de mână a fost suficientă... şi aţa a dispărut în fundul coşului de lucru. Mama se întoarse şi Maria se tângui:

   - Mamă, nu mai găsesc ghemul roşu. Amândouă au început să caute, au ridicat covoare şi perne... dar degeaba.

   - Atunci du-te în grădină, Maria, hotărî mama care nu bănuia nimic din toate.

   În timp ce se juca, Maria a uitat minciuna ei cel puţin pentru câteva ore.

   Seara a încercat să adoarmă, dar nu se simţea bine. Era încă pe jumătate trează, şi vise urâte o apăsau. Se făcea tot mai târziu, teama devenea tot mai mare. Ce îi lipsea fetei? „Ah – acum ştiu, este acea minciună urâtă! Până nu o recunosc, nu voi putea dormi cu siguranţă.“

   Ea se îmbrăcă şi porni în jos spre camera de zi, unde cei adulţi mai stăteau împreună... Dar când a vrut să închidă uşa de la coridor, îşi prinse degetul la uşă; a început să curgă puţin sânge... „Cu atât mai bine, atunci pot să o strig pe mama şi totul va fi mult mai uşor!“

   Ea deschise uşa:

   - Mami, m-am lovit...

   Mama ieşi:

   - Ce s-a întâmplat, Maria? Ah, sărmanul tău deget! Ce ai făcut? N-ai adormit încă?

   - Mami, degetul nu mă doare aşa de rău; dar ştii, azi dimineaţă am ascuns aţa roşie, pentru că m-am plictisit să brodez. Şi acum mi-e aşa de teamă.

   Mama nu o certă. Ea şi-a dat seama că conştiinţa Mariei i-a vorbit deja foarte clar.

   - Ai făcut bine că m-ai chemat. Îţi voi bandaja degetul. Şi apoi Îl vom ruga pe Dumnezeu, ca să ierte minciuna urâtă.

   După un timp, fata a urcat iarăşi în cameră. Ce mare era uşurătatea! Şi inima ei era plină de bucurie.