Giulietta (8)

   Aşa cum am văzut, de când a făcut cunoştinţă cu doamna engleză, Giulietta a început să-şi îndrepte rugăciunile spre Domnul Isus. Cunoştinţa ei era desigur slabă, totuşi Duhul lui Dumnezeu a acţionat o nouă viaţă în ea. Cuvintele ei dezvăluiau o credinţă vie în Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta este viaţa veşnică.

   Albert era întemeiat mai adânc. Trecut de anii copilăriei, făcuse privitor la natura sa păcătoasă unele experienţe, pe care Giulietta nu putea încă să le facă. De când citise şi recitise Testamentul în limba italiană, un cadou de la acea doamnă engleză, se debarăsă curajos de erori, pe care le acceptase din copilărie.

   Asupra Giuanitei, oricât de neştiutoare putea fi în lucrurile dumnezeieşti, cuvintele lui Albert şi ale micuţei ei dragi făcuseră o impresie puternică. Uneori şedea cu fiica ei adoptivă pe bancă sub castanul mare şi asculta atentă, când Albert le citea din Testamentul lui istorisiri frumoase despre Domnul Isus. Se vedea că în inimile acestor trei persoane aşa de diferite, sămânţa adevărului dumnezeiesc a găsit prin har un ogor prelucrat.

   Între timp, ziua despărţirii se apropia, şi cu cât se apropia această clipă, cu atât mai preţioase deveneau orele când stăteau împreună.

   Într-o după-amiază frumoasă, cei trei prieteni au vizitat încă o dată locuşorul lor preferat. Înaintea lor se întindeau dealurile frumoase ale Speranţei. Cântătorii pădurii însă păreau că au prevăzut să le cânte astăzi în felul lor cel mai nostalgic prietenelor lor gata de despărţire. Cel puţin aşa spunea Giulietta, că de acum nu va mai auzi nimic altceva decât cântece triste. Ea îşi lăsă căpşorul în jos şi îşi imagină posomorâtă cum va fi iarăşi în Napoli. De ce existau acolo numai străzi şi uliţe, fără dealuri şi câmpii verzi şi înfloritoare? Şi în spital nu îl va mai găsi pe prietenul ei Albert. Aceasta era cel mai greu de suportat. În acest moment au auzit paşi, şi toţi şi-au îndreptat privirile spre direcţia de unde se auzea zgomotul.

   - Giuanita! strigă Albert în aceeaşi clipă. Du-o pe Giulietta imediat în casă! Acolo vine preotul Pietro.

   Era deja prea târziu. Preotul a păşit deja pe locul unde stăteau ei şi salută micul grup cu cuvintele:

   - Pacea să fie cu voi!

   - Doriţi să vorbiţi cu tatăl meu? întrebă tânărul.

   - O, nu, prieten tânăr, a fost răspunsul tărăgănat al călugărului. Am auzit de la unul dintre cunoscuţii mei de însănătoşirea ta norocoasă şi vin să te felicit, de asemenea să văd de mica vânzătoare de flori din spitalul de iezuiţi. Mă bucur că de data aceasta nu am venit aici degeaba.

   - Domnule preot, despre ce doriţi să vorbiţi cu Giulietta? întrebă politicos Albert.

   - Am căutat-o timp îndelungat în Napoli, răspunse călugărul, iar apoi îndreptându-se deodată spre Giuanita, întrebă:

   - Este copilul dumneavoastră?

   Înainte ca aceasta să poată răspunde la întrebarea adresată, preotul se uită la crucifixul argintiu, pe care micuţa îl purta la gât prins de un lănţişor, şi întrebă pe un ton aspru în timp ce prinse copilul de mână:

   - De unde ai acest crucifix, fetiţo?

   Giulietta scoase un ţipăt de teamă.

   În aceeaşi clipă se apropie cu paşi repezi stăpânul casei şi îi strigă preotului:

   - Lăsaţi imediat în pace copilul, sau...!

   Dar în loc să urmeze această poruncă, degetele deşirate ale călugărului prinseră mai puternic mâna fetei. Dar stăpânul casei o eliberă într-o clipă pe favorita lui şi spuse pe un ton mângâietor:

   - Nu plânge, copila mea! Aici nimeni nu se va atinge de tine.

   Acum, preotul deveni foarte mânios. Un foc sinistru fulgeră din ochii lui şi pe un ton ameninţător ţipă:

   - Eu cunosc această fată. Vai de voi dacă nu mi-o daţi! Copilul este o proprietate a bisericii. În numele bisericii vă pretind să mi-o daţi. Nu voi părăsi această zonă până ea nu va intra în posesia mea.

   Deplin convins că preotul minte şi mai ales pentru că nu dorea să-i dea unui asemenea om copilul, domnul Moriani, în loc să răspundă, duse degetele sale strâmbe la buze şi scoase un fluierat ascuţit. În următorul moment se grăbiră vreo şase flăcăi viguroşi, iar domnul Moriani îi dădu de înţeles încă o dată într-un mod clar vizitatorului său să se îndepărteze imediat, încât acesta se văzu nevoit să părăsească acel loc. Scrâşnind din dinţi se îndepărtă, dar repetă strângând pumnii ameninţarea lui că totuşi va reuşi să ajungă în stăpânirea lui copilul. Când în sfârşit dispăru din privirile celor ce stăteau, domnul Moriani se adresă fiului său cu cuvintele:

   - Albert, încep să mă tem că acest preot ne va da mai mult de lucru decât gândim noi. Se pare că o cunoaşte pe protejata noastră foarte bine. Probabil, Giulietta are o avere mare la care aspiră, căci altfel nu ar pune aşa mare preţ să obţină copilul.

   - Ce este de făcut, tată, ca să o ocrotim pe fată de acest om? întrebă îngrijorat Albert. Nu ar fi mai bine dacă ai ţine-o aici în casă? În Napoli nu este în siguranţă de el.

   - Poate că ai dreptate, spuse aprobând tatăl. În orice caz vreau să vorbesc cu Giuanita. Dacă este de acord să rămână cu micuţa la noi, atunci le voi ţine pe amândouă aici atât timp cât ni se va părea necesar pentru siguranţa Giuliettei.

   Încă în aceeaşi zi, lucrurile au fost puse în ordine. S-a decis ca Giuanita şi micuţa ei fiică adoptivă să rămână până la primăvară la Speranţa.

   Cine era mai bucuroasă ca Giulietta? Pentru că Albert avea nevoie de menajament din cauza sănătăţii sale încă nereabilitate deplin, acordă cea mai mare parte a timpului său micii lui prietene, o învăţă cititul şi scrisul, îngrijea cu ea florile din grădină şi stătea adesea cu ea pe bancă sub castan, unde citeau împreună din Noul Testament.

(Se continuă în noiembrie)