Cu mulţi ani în urmă, un bărbat locuia cu
soţia şi fiul lui într-o localitate mică din Anglia. Bărbatul mergea pe mare.
Într-o zi a pornit într-o călătorie şi nu s-a mai întors.
Femeia poseda foarte puţin. Dar cu muncă
grea a putut să supravieţuiască ea şi băiatul ei şi să-i dea o bună educaţie.
Când băiatul s-a făcut mai mare, ea s-a gândit cu teamă şi grijă, că poate şi
el va vrea să meargă pe mare ca tatăl său. Ea a încercat să ţină departe de el
tot ce putea să-i amintească de mare. Dar când băiatul a împlinit şaisprezece
ani, i-a spus mamei lui: „Sunt suficient de mare pentru a câştiga pentru tine
şi pentru mine. Vreau să merg pe mare.“
Clipa temută de ani de zile de mamă sosise.
Mama îl îmbrăţişă pe fiul ei şi încercă să-i scoată din cap intenţia lui. John
tăcu. Câteva zile mai târziu, el nu veni la masă. Mama îl căută. Cuprinsă de
teamă, se grăbi spre camera lui. Hainele lui lipseau. Atunci bănui ce se
întâmplase. Ea se duse la port şi îşi găsi fiul, care îşi găsise de lucru pe un
vapor.
Ea îl chemă şi îi spuse: „Eu nu te mai pot
acum reţine. Tu ai promis că vei merge şi trebuie să te ţii de promisiune. Dar
aminteşte-ţi: orice faci sau în orice parte a lumii va fi vaporul tău, în
fiecare zi la amiază la ora doisprezece, mama ta va fi pe genunchi şi se se va
ruga pentru tine şi întoarcerea ta.“
John a fost plecat un an de zile. Vaporul
lui ajunse într-o furtună îngrozitoare în Oceanul Indian. Ore în şir, vaporul a
fost aruncat încoace şi încolo de vânt şi valuri ca o minge. Pânzele au fost
rupte în bucăţi, catargurile se rupseră şi au fost smulse peste bord. Echipajul
muncea din greu. Căpitanul spuse: „Oamenilor, pânza cea mai de sus trebuie
trasă, altfel suntem pierduţi.“ Niciunul nu se încumeta să urce. În sfârşit,
John a păşit în faţă şi spuse: „Ce oră este acum în Anglia?“ Mirat de această
întrebare, căpitanul îşi scoase ceasul şi făcu repede calculul. „Este
aproximativ doisprezece fără cinci minute.“ – „La ora doisprezece mă voi urca
sus.“
Tot echipajul stătea cu răsuflarea tăiată şi
aştepta. Căpitanul spuse: „Este ora doisprezece.“ John urcă pe catarg şi ajunse
înapoi în siguranţă. Vaporul şi încărcătura era salvate. Căpitanul întrebă:
„Spune-mi, John, de ce ai vrut să aştepţi tocmai până la ora doisprezece?“
Atunci, John răspunse: „Pentru că la această oră, mama se roagă pe genunchi
pentru mine. Am simţit că voi avea o minte clară şi o mână sigură în timp ce
mama se roagă pentru siguranţa mea.“
„Băiete“, spuse căpitanul adânc mişcat,
„este ceva măreţ să ai acasă o mamă care se roagă.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu