Desprins

   Gerhard lucra de câtva timp ca florar pe o insulă a Mării Nordului. Pentru el era totdeauna o bucurie deosebită, când duminica era vizitat de mireasa lui. Tocmai o adusese iarăşi la vapor. A stat un timp în port făcând cu mâna, apoi s-a grăbit spre trenul care era pregătit să plece înapoi în localitatea sa. El urcă în ultimul vagon al trenului, în care luase loc încă un alt bărbat tânăr.

   Amândoi erau adânciţi în gânduri. Gerhard spuse după un timp: „Trenul ar trebui să plece!” – „Da, nici eu nu ştiu ce se întâmplă!” răspunse celălalt călător, care apoi coborî din tren, ca imediat să se întoarcă spunând: „Au desprins vagonul în care stăm!” Gerhard sări imediat din vagon. Într-adevăr, ultimele două vagoane erau desprinse şi stăteau părăsite pe şine. Trenul plecase de mult timp.

   Astfel, cei doi tovarăşi de suferinţă s-au înţeles să parcurgă cei cinci kilometri pe jos. Între cei doi a început o discuţie vioaie.

   Harald – aşa se numea însoţitorul lui Gerhard – era de fapt un creştin adevărat. El Îl cunoştea pe Domnul Isus ca Mântuitorul său personal şi dorea să-L urmeze cu credincioşie. El a văzut acest marş pe jos nedorit ca o ocazie dăruită de Dumnezeu să mărturisească despre credinţa lui.

   Gerhard a ascultat încordat când Harald i-a spus bucuros despre fericirea pe care o găsise în Domnul Isus; despre aşa ceva nu auzise niciodată înainte. Păcat că ajunseră aşa de repede la ţintă şi au trebut să-şi ia rămas bun!

   Harald a fost bucuros că a putut spune unui om despre Domnul Isus. Când a ajuns acasă, s-a rugat pentru tovarăşul său de drum, ca acesta să-L găsească pe Mântuitorul.

   Gerhard s-a gândit la cele auzite. În inima lui s-a trezit dorinţa să cunoască viaţa adevărată. Cât de mult îşi dorea să poată vorbi încă o dată cu Harald! Chiar după câteva zile s-au întâlnit pe drum spre poştă. Ei s-au salutat prietenos, iar Harald l-a invitat pe Gerhard la el. Au avut loc câteva discuţii serioase. Gerhard a recunoscut tot mai mult că el era creştin doar cu numele. El stătea ca într-un vagon care nu avea legătură cu trenul harului, în care adevăraţii credincioşi şi-au ocupat locul. Dacă Domnul Isus ar veni pentru a lua acasă pe cei mântuiţi, el ar trebui să rămână.

   Necazul lui a devenit tot mai mare. Dar într-o zi, în rugăciune sinceră, a recunoscut în faţa Domnului Isus păcatele sale. Aşa a găsit iertare, iar în inima lui s-a întors o pace adâncă.

   Acum ştia de ce în acea duminică a trebuit să urce într-un vagon care a fost desprins de celelalte: pentru ca să nu piardă trenul harului care îl va duce în cer.

   Prin harul lui Dumnezeu, şi mireasa lui, soţia lui de mai târziu, a urcat în acest „tren”. Da, şi copiii care au venit în urma căsătoriei lor şi-au găsit locul în acest tren. Împreună aşteaptă semnalul de plecare, şi anume clipa în care Domnul Isus îi va duce la ţinta minunată.