Iarăşi minus 22 grade Celsius! John K., un
lăptar dintr-un orăşel din vestul Canadei, se scutură de frig: trebuie să se
îmbrace iarăşi bine. Este ora trei noaptea, dar pentru el noaptea a trecut.
Schimbul la lăptărie începe la ora trei şi mai are înaintea lui un drum pe jos
de circa douăzeci de minute. Deci, la drum, afară în frig! John descuie şi
deschide uşa casei, când îi vine deodată ceva în minte. Merge încă o dată în
baie şi îşi unge faţa cu o cremă specială, care să-i protezeje pielea de ger.
Când vine iarăşi în hol, observă imediat că ceva s-a schimbat: uşa casei era
larg deschisă! „Nu este doar rece, bate şi vântul!” Acesta a fost primul său
gând. Dar John – crezi într-adevăr că a fost vântul? Uită-te în jur în hol –
hanoracul Lizei nu mai este agăţat în cuier! Şi nici cizmuliţele ei nu mai sunt
acolo! John – nu observi aceste lucruri?
Nu, John nu observă. Şi cum ar şi putea –
căci în mod normal fiica lui de aproape trei ani, Liza, doarme la ora aceasta
adânc. Dar numai în mod normal. În această noapte, Liza s-a trezit cândva şi i-a
venit ideea să meargă jos. În hol arde lumina – şi uşa casei stă puţin
deschisă. „Tata a mers desigur afară; să-l caut.” Repede îşi îmbracă hanoracul
şi îşi încalţă cizmele şi merge în faţa uşii. Uuu – ce rece şi ce întuneric!
Tata nu se vede nicăieri. Poate este în spatele casei? Liza aleargă într-acolo.
Ea se descurcă şi pe întuneric – şi nu îi este teamă. „Tată, unde eşti?” Dar
nimeni nu răspunde. Poate este la şura cea veche? Se strecoară prin gard şi
aleargă spre şură: „Tată, eşti aici?” Nu, Liza – tata nu este aici! El tocmai
închide uşa casei şi o încuie cu grijă de afară! Repede, aleargă înapoi, altfel
nu mai poţi intra – aleargă, Liza, aleargă!
Dar deja este prea târziu: când Liza se
întoarce, tatăl ei era dispărut în întuneric – şi uşa casei închisă! Deodată,
Liza observă cât de îngrozitor de frig este. Şi acum observă şi că este
singură. Tata nici măcar nu este aici afară! Liza începe să plângă încet. Ea se
aşază pe treptele din faţa uşii casei şi deodată este foarte obosită. În curs
de câteva minute, corpul ei micuţ este rece şi ea începe să îngheţe.
Este acesta sfârşitul? Oare într-adevăr să i
se termine viaţa la doar trei ani? Trei ani... este aşa de puţin...
Deabia peste cinci ore este descoperită! Ea
stă acolo exact aşa cum s-a aşezat azi-noapte: cu ochii larg deschişi şi cu
lacrimile îngheţate pe obraji! Mama Lizei primeşte un şoc când îşi găseşte aşa
fiica în faţa uşii. Dar îşi păstrează nervii, o pune pe fetiţă în maşină şi
pleacă cu viteză imediat la spital. Şi acolo începe o acţiune dramatică de
salvare. Doctorii doresc să o „dezgheţe” pe Liza. Ei o duc într-o cameră rece,
care este încălzită încetul cu încetul. Corpul Lizei se încălzeşte tot mai
mult, iar după aproape trei ore de muncă se poate vorbi cu ea şi ea răspunde la
primele întrebări – deci creierul ei nu este afectat. Unul dintre picioare va
rămâne probabil din cauza îngheţului pentru totdeauna afectat. Dar restul
corpului este iarăşi pe deplin în regulă!
Oare va înţelege Liza mai târziu ce s-a
întâmplat cu ea? Părinţii ei îi vor spune, desigur, deseori despre această
noapte. Oare va înţelege că de fapt n-au fost oamenii, ci Dumnezeu, care a
salvat-o de la moartea prin îngheţ? Liza a trăit ceva minunat şi Dumnezeu
doreşte ca ea să-L cunoască şi să se încreadă în El.
Un copil care vrea să trăiască viaţa lui cu
Domnul Isus, este pentru Dumnezeu o mare bucurie. Pentru Dumnezeu, fiecare
copil este preţios!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu