O FAMILIE ÎN EGIPT

Un bătrân şedea pe un scaun de lemn în faţa uşii locuinţei sale. Era o casă sărăcăcioasă şi joasă, pentru că şi stăpânul ei era sărac; pereţii erau făcuţi din chirpici, iar acoperişul era din trestia tăiată din râul mare ce curgea prin apropiere. Ziua fusese foarte caldă, aşa cum sunt de obicei zilele în Egipt, dar acum spre seară adia un vânt uşor care îl răcorea pe când şedea la umbra casei sale.

Toată ziua trebuia să îngrijească de cei doi nepoţi ai săi, Beni şi Dina, un băiat şi o fetiţă, în timp ce tatăl şi mama lor erau plecaţi la făcut cărămizi. Beni şi Dina se jucaseră fel de fel de jocuri, dar acum erau obosiţi de atâta alergare împrejurul casei.

- Bunicule, zise Beni, care avea nouă ani, de ce suntem noi săraci? Întotdeauna a fost tăticul nostru aşa de sărac? De ce trebuie să lucreze şi el, şi mămica în fiecare zi aşa de greu şi de ce se întorc ei acasă aşa de obosiţi?

- E o poveste lungă, dacă vrei să-ţi răspund la toate întrebările, zise bătrânul, şi mult prea lungă, pentru ca să v-o pot povesti acum. Dar veniţi şi vă aşezaţi aici jos, tu în faţa mea, iar Dina pe genunchii mei, pentru ca cel puţin să o încep.

Copiii se aşezară, Beni jos la picioarele bunicului, iar Dina, care era cu doi ani mai mică, i se urcă în braţe.

- Şi acum ascultaţi povestirea. Familia noastră n-a fost întotdeauna săracă; noi n-am fost întotdeauna sclavi, aşa cum este tot poporul care trăieşte acum în jurul nostru, îmi aduc aminte de bunicul meu - se numea Efraim - care era bogat; el avea o gospodărie mare cu turme de oi, vaci şi capre. Şi îmi aduc aminte şi de tatăl lui, străbunicul meu, Iosif. El era foarte bătrân pe atunci şi avea putere mare asupra acestei ţări, a Egiptului. Era al doilea demnitar după rege şi toată lumea îl onora.

Deşi eu m-am născut în Egipt, ca şi bunicul meu, neamul nostru n-a trăit întotdeauna aici. Noi, evreii, suntem străini în ţara aceasta. Puteţi vedea şi voi ce deosebire este între obiceiurile şi îmbrăcămintea noastră şi a egiptenilor. Metodele lor de lucru sunt altele, precum alta este şi religia lor. Patria neamului nostru este o ţară îndepărtată dinspre miazănoapte, la care poţi ajunge numai după o călătorie lungă, de mai multe zile, printr-un pustiu mare şi nisipos. Este o ţară cu munţi şi păşuni, cu totul deosebită de Egipt, care după cum vedeţi nu are niciun munte, ci numai un râu mare, Nilul, şi un şes întins şi neted.

Dar a venit o vreme, când ani de-a rândul în ţara noastră nu a căzut o picătură de ploaie. Nu mai găseai nicăieri iarbă pentru vite, iar oile şi caprele mureau de foame. Grâul nu mai răsărea, recoltă nu mai era şi lumea era ameninţată să moară de foame. Atunci auziră oamenii că în Egipt se află grâu mult. Îşi adunară turmele şi cirezile care le mai rămăseseră, îşi împachetară tot avutul şi veniră să trăiască în Egipt. Motivul pentru care faraon i-a primit bine pe aceşti străini, ţine de o altă poveste, pe care am să v-o spun cu altă ocazie. Dar toate acestea s-au întâmplat, fiindcă Iosif, străbunicul meu, venise în Egipt, pe când era băiat şi devenise prietenul şi sfetnicul regelui. Deci, când strămoşii noştri au venit aici, au găsit pe unul dintre ei, cu mare vază în această ţară. Prin intervenţia sa, ei au primit în stăpânire mai multe ţinuturi. Locul le-a priit, s-au înmulţit, au prosperat şi au devenit foarte bogaţi.

Dar s-a întâmplat că bătrânul rege a murit şi un altul i-a luat locul. Noul rege nu ne privea cu ochi prietenoşi. Apoi egiptenilor le era frică să nu devenim în cele din urmă mai puternici decât ei şi să le ocupăm întreaga ţară, deşi noi nu ne gândeam la aceasta şi eram mulţumiţi cu situaţia noastră. Şi fiindcă le era teamă de noi, ne urau. Au încercat să ne omoare copiii, dar mamele noastre erau dibace şi îi ascundeau, atunci când egiptenii veneau să-i caute. Ne-au luat toate ţinuturile, casele, cirezile şi turmele noastre. Ne-au făcut săraci, aşa încât nu mai aveam cu ce ne cumpăra hrana de toate zilele. Şi în loc de a fi bărbați liberi şi femei libere, în loc de a fi liberi să mergem unde doream şi să lucrăm ceea ce ne plăcea, am devenit sclavi. Ne-au silit sa facem cărămizi din pământ negru, din care ei îşi clădeau palatele, templele şi monumentele lor masive. Dacă nu puteam face într-o zi norma de cărămizi stabilită, ne băteau amarnic cu biciul până ce sângera spatele nostru. Tatăl şi mama voastră lucrează tot la astfel de cărămizi, sub soarele dogoritor.

Ne sileau să le clădim casele lor mari, așezând cărămidă peste cărămidă şi pietre mari una peste alta. Ne forţau să cărăm bolovani mari, unii tot atât de mari ca şi coliba noastră, pe care alţii le descărcau de pe bărcile ce le aduceau pe Nil, şi să le ducem la distanţe mari. Aceasta era munca pe care am fost nevoit s-o fac şi eu, până ce n-am mai avut putere şi nu le-am mai putut fi de folos. Am văzut prieteni de-ai mei, care lucrau cu mine, striviţi de o stâncă ce se rostogolea la vale. Au căzut zdrobiţi la pământ până ce supraveghetorul egiptean venea şi îi forţa să se ridice, deşi nu mai erau în stare s-o facă. Au rămas acolo şi au murit. Şi astăzi mai port pe picioare şi pe umeri urmele lăsate în carnea mea, de ultima biciuire primită. Munca, pe care o făceam noi, era cu mult mai grea decât aceea pe care o fac părinţii voştri astăzi. Din cauză că eu îmi puteam aminti de zilele când am trăit într-o casă bună, când aveam îmbrăcăminte frumoasă şi bani destui, când eram liber, simţeam şi mai mult asuprirea. Astăzi, îmbrăcămintea mea şi a voastră este zdrenţuită, casa noastră este o colibă de pământ, iar hrană, avem cât se poate de puţină.

Dar nu va rămâne întotdeauna aşa. Ziua, în care poporul nostru va scăpa din Egipt şi ne vom reîntoarce în ţara noastră dela miază-noapte, va veni. Vom fi din nou liberi şi fericiţi. Într-o zi vom duce înapoi osemintele lui Iosif, care sunt acum înmormântate aici, aşa cum am adus înapoi corpul tatălui său Iacov. Eu sunt un om bătrân şi nu voi apuca ziua întoarcerii, dar voi, Beni şi Dina, nu veţi trăi toată viaţa în Egipt.

Pentru astăzi v-am povestit destul. Ştiţi acum de ce suntem săraci şi sclavi. Dar, iată, văd pe tatăl şi pe mama voastră venind spre casă. Alergaţi în calea lor; ei vă iubesc şi când vă văd, uită de necazuri.

Soarele apusese, iar întunericul se lăsa pe când tatăl şi mama cu Beni şi Dina se apropiau de casă.

- Aţi avut o zi grea? îi întrebă bătrânul.

- Fiecare zi este grea, răspunse fiul lui. Supraveghetorii noştri nu sunt niciodată mulţumiţi. Eu aş putea suporta munca, dar mi-e de soţia mea. Haidem să cinăm câțiva pesmeţi de orz şi copiii să bea puţin lapte, apoi să ne culcăm şi să uităm şi ziua de astăzi.

- Fiul meu, adu-ţi aminte că fiecare zi ce trece aduce tot mai aproape ziua reîntoarcerii noastre în patrie; că este o zi mai puţin pentru viaţa de sclavi în Egipt, zise bunicul.

Intrară în casă şi aşezându-se jos pe pământ, cinară. Apoi, înainte de a merge să se culce, se ridicară şi bătrânul rugă pe Dumnezeu să le dea putere să învingă munca grea şi să le trimită un conducător, care să-i scoată din sclavia Egiptului şi să-i ducă în ţara făgăduită, în care au locuit odinioară strămoşii lor.