Încredere

   În urmă cu mulţi ani, în localitatea noastră a izbucnit un incediu mare într-o casă veche cu trei locuinţe. Când au apărut pompierii, întreaga casă era în flăcări. Totuşi, mai mulţi pompieri au intrat în casă, pentru a scoate câţiva locuitori, care nu s-au putut pune în siguranţă la timp. Salvarea acestora a reuşit. Privitorii au respirat uşuraţi, iar pompierii s-au bucurat că au putut din nou să ajute.

   În timp ce bărbaţii luptau mai departe contra focului şi au îndreptat jetul de apă spre ferestre, au apărut doi copii la una dintre ferestrele de la ultimul etaj. Ei plângeau şi dădeau din mâini. Bărbaţii au rămas îngroziţi. Nu văzuse înainte nici unul dintre ei copiii? Acum era prea târziu să-i scoată din casa care ardea. Acoperişul se prăbuşise deja, iar casa scărilor era o mare de foc.

   Atunci, pompierii au întins o plasă de salvare. Ei au întins foarte tare plasa rotundă, încât aceasta s-a întins ca o piele de tobă. Apoi au strigat copiilor să sară imediat. Dar copii nu s-au mişcat. Priveau amândoi la plasa mare şi la bărbaţii care o ţineau. Dar nu se mişcau de la locul lor. În câteva clipe, casa urma să se prăbuşească. Ce groază pentru toţii oamenii, care priveau la acel eveniment!

   Tot mereu li se striga copiilor să sară. Dar în zadar! Cei doi copii se temeau, nu aveau încredere în oamenii străini de acolo.

   Deodată îşi croi loc printre oameni un bărbat. Era tatăl celor doi copii. Tocmai sosise acasă şi recunoscu într-o clipă în ce pericol mare erau copiii săi. S-a aşezat foarte aproape de plasa de salvare, pentru ca să fie văzut de copiii săi şi strigă numai o singură dată: „Săriţi, copii!” Imediat, cei doi copii se căţărară peste marginea ferestrei şi săriră în gol.

   - De ce n-au sărit imediat? întrebă mai târziu un pompier.

   - Eu sunt tatăl lor, răspunse bărbatul, iar copiii mei au încredere în mine.

   Şi un copil al lui Dumnezeu ar trebui să se încreadă întotdeauna aşa puternic în Tatăl său ceresc.