CUM AU PĂRĂSIT EGIPTUL

- Mama, zise David într-o seară când se aşeză lângă ea, de unde sunt aceste brăţări şi coliere pe care am văzut că le-ai purtat astăzi, pentru că noi nu avem aur în râurile şi dealurile noastre, după cum mi-ai povestit că se află în ţările îndepărtate?

În ziua aceea fusese un ospăţ mare în casa lui Işai, iar mama lui, în aşteptarea oaspeţilor, îşi îmbrăcase cele mai bune haine şi îşi pusese nişte brăţări ce îi încolăceau braţele ca nişte şerpi, iar în jurul gâtului îşi puse un colier de aur cu trei şiruri, bătut cu diamante.

- Aceste bijuterii, Davide, zise ea, sunt foarte vechi şi aparţin familiei mele de mulţi, mulţi ani de zile. Ele sunt făcute în Egipt, ţara care se întinde spre miază-zi, la o depărtare de mai multe zile de călătorie. Podoabele acestea aparţineau poporului egiptean şi vreau să-ţi spun cum am ajuns să le posedăm.

Odinioară, poporul nostru trăia în Egipt. Ei au fost sclavi în ţara aceea şi trebuiau să facă mereu cărămizi şi să clădească palate mari şi multe temple. Dar în toate acele zile de sclavie grea, ei sperau că va veni ziua când vor fi din nou liberi să părăsească Egiptul şi să se întoarcă în ţara de unde veniseră strămoşii lor acolo şi în care trăim noi acum. Dar trecură ani după ani, stăpânii îi tratau din ce în ce mai crud, iar speranţa scăpării li se părea departe cât veşnicia. Erau prea folositori egiptenilor, ca să le dea libertatea, iar ei nu aveau pe nimeni care să-i conducă spre fosta patrie.

În cele din urmă veni un an în care mari şi curioase nenorociri s-au abătut asupra egiptenilor, iar în poporul nostru a apărut un conducător, care se numea Moise. Timp îndelungat el trăise departe de Egipt, dar acum se întorsese. Dumnezeu l-a căutat în locurile unde el păştea oile. Dumnezeu l-a trimis la faraon, ca să-i vorbească pentru eliberarea fraţilor lui. Îndată ce s-a întors, a făcut un lucru îndrăzneț. S-a dus la palatul regal şi i-a cerut regelui să-i lase pe evrei să se întoarcă în ţara de unde veniseră strămoşii lor. La început, apelul lui a rămas fără succes; regele nu a vrut să accepte plecarea acestor sute de mii de oamenii atât de folositori lui.

Dar, după cum ţi-am spus, lucruri teribile au început să se întâmple unul după altul în Egipt. Întâi de toate, peştii din marele râu au murit, iar râurile mai mici erau pline cu peşte mort. Egiptenii erau foarte obişnuiţi să mănânce peşte, iar acum nu mai aveau de unde mânca. Apoi, din râuri şi din mlaştini au ieşit milioane de broaşte care pătrundeau pretutindeni, pe străzi, intrau pe uşile caselor, în bucătării, în vase, în dormitoare şi chiar în paturi. Oriunde mergeau egiptenii, se aflau broaşte; nicăieri nu puteau scăpa de ele.

După un timp, broaştele au murit; iar după aceea au început să apară roiuri de țânțari. Aceştia îi înţepau pe locuitori, zi şi noapte, fără încetare. Egiptenii au început să se înspăimânte de această plagă.

Apoi a venit ceva şi mai rău. Înţepăturile țânțarilor au făcut atât în pielea oamenilor, cât şi a vitelor o mulţime de bube şi buboaie urâte. Vacile şi oile au murit în mare număr. Într-o zi s-a abătut peste ţară o mare furtună, cu tunete, trăsnete şi grindină mare, cum n-a mai fost niciodată, iar ploaia şi piatra au distrus inul care creştea pe holde, astfel că toată recolta a fost distrusă. Câteva săptămâni mai târziu, a apărut un roi mare de lăcuste. Grâul era aproape de copt, iar copacii erau încărcaţi cu fructe aproape coapte. În câteva minute, toate firicelele de iarbă şi spicele de grâu au fost distruse şi nicio frunză nu a mai rămas pe copaci; lăcustele mâncaseră tot ce au găsit pe câmp şi în livezi.

Egiptenii se înspăimântară şi mai tare, dar necazuri şi mai mari îi aşteptau. Un vânt dinspre miază-zi şi apus a îndepărtat lăcustele, dar acelaşi vânt a adus cu el nori grei de nisip din pustiu. Cerul s-a întunecat atât de tare, încât la amiază era tot atât de întuneric ca şi la miezul nopţii. Era imposibil să se lucreze. Oamenii nu vedeau să umble pe străzi. Praful îi îneca şi fiecare încerca să ajungă cât mai curând la casa lui. Dar nici acolo nu puteau scăpa de praf, fiindcă năvălea pe uşă şi se strecura prin cea mai mică crăpătură.

Nimeni nu mai văzuse atâtea nenorociri venite una după alta şi totuşi cea din urmă şi cea mai teribilă încă nu venise. Într-o noapte, îngerul Domnului a lovit copiii egiptenilor şi nu era casă în toată ţara, în care să nu fi murit vreun copil, şi anume primul născut. De data aceasta, egiptenii au fost siguri că toate aceste suferinţe au venit pe capul lor, pentru că ţineau poporul nostru ca sclavi ai lor şi le era teamă, ca nu cumva ceva şi mai rău să li se întâmple, dacă nu îi vor lăsa să plece.

Îşi puseră în gând să nu-i mai lase pe evrei să stea ca sclavi în mijlocul lor nici măcar o zi. În loc să-i mai oprească, acum ei erau aceia care îi sileau pe evrei să plece cât mai repede posibil, ca să scape de ei. Îi încărcară cu tot felul de podoabe de aur şi de pietre scumpe şi erau în stare să dea orice, numai să vadă pe ultimul evreu părăsind Egiptul, pentru că vedeau în evrei cauza necazurilor pe care le înduraseră.

- În felul acesta, Davide, am ajuns să port aceste brăţări şi coliere de aur. Ele fac parte din comoara pe care egiptenii au dat-o femeilor din familia mea, atunci când ele au părăsit Egiptul. Lucrul acesta s-a întâmplat demult de tot, dar fiecare mamă le-a păstrat pentru fiica ei; mama mi le-a dat mie şi, când mă uit la ele, nu mă gândesc ce frumoase sunt, ci îmi aduc aminte de eliberarea din sclavie a poporului nostru. Dar plecarea evreilor din Egipt a fost numai începutul eliberării. Abia după ani de zile, ei au fost în stare să se aşeze aici unde locuim noi astăzi. Până să ajungă aici, multe şi minunate lucruri li s-au mai întâmplat, pe care am să ţi le povestesc într-o zi.