Roagă-te şi lucrează

   În Antichitatea creştină, începând din jurul anului 400 după Hristos, au existat mulţi oameni care s-au retras din lume şi ca pustnici au dus o viaţă evlavioasă, retrasă într-o colibă sau într-o peşteră. Ei s-au hrănit insuficient, cu fructe sau cu rădăcini, pe care le-au găsit pe câmp şi în pădure, sau din darurile care li se aduceau. În ţinuturile calde din Orient aveau nevoie de puţine lucruri pentru întreţinerea vieţii, şi cel mai renumit dintre aceşti pustnici, sfântul Antonius din Egipt (251-356), avea ca haină şi pat numai o blană de oaie, dar cu acest stil de viaţă simplu a trăit mai mult de 100 de ani. Mai târziu, aceşti pustnici au fost adunaţi în mănăstiri ca şi călugări şi, pe lângă exerciţii de rugăciune severe, au fost puşi la muncă intensă. Ei trebuiau să taie păduri, să sece mlaştini, să lucreze în grădini şi pe câmpuri şi să practice tot felul de meşteşuguri. În privinţa aceasta s-a adeverit proverbul: „Roagă-te şi lucrează, aşa te va ajuta Dumnezeu întotdeauna”. Chiar şi săracii, bolnavii şi cei strâmtoraţi au găsit un loc de refugiu şi primire în mănăstiri.

   Într-o zi a venit într-o mănăstire din sudul Italiei un pustnic tânăr şi i-a văzut pe călugări împletind rogojini. Atunci le-a vorbit mirat şi dispreţuitor: „Ce, voi mai faceţi astfel de lucrări învechite?” Stareţul Macarius nu a replicat la aceasta, ci i-a dat o carte şi i-a spus să se aşeze într-un colţ. Când a bătut clopotul pentru masa de prânz, a sperat că şi el va fi invitat la masă. Dar nu a fost invitat. Şi nici la masa de seară nu a fost invitat, oricât de înfometat şi de însetat era. S-a plâns de aceasta la stareţ. Dar acesta i-a răspuns: „La noi este valabilă regula apostolică: Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3.10). El şi-a primit lecţia şi a trebuit să fie bucuros că în cele din urmă i-au dat hrană de milă.