În frunzele de stejar ale unei păduri, un
păianjen îşi ţesea plasa. El nu văzuse niciodată un om, deoarece ochii lui nu
puteau vedea numai până la o depărtare de 8 centimetri. Tot ceea ce se afla mai
departe îi era necunoscut şi nu aparţinea de lumea lui, care se întindea pe
doar câţiva centimetri pătraţi.
Necunoscutul îl lăsa în seama celor
visători. El se considera fiinţa cea mai mare a creaţiei ţesându-şi plasa
argintie, sub formă de roată. Alături de el era un alt păianjen la lucru.
Păianjenul nostru îl întrebă pe vecinul lui: „Ai văzut vreodată în viaţa ta un om?” – „Niciodată!” spuse celălalt
uimit. „Nici eu!” spuse celălalt cu
dispreţ. Apoi rîseră amândoi, încât ţesăturile lor fine tremurară.
La câţiva metri depărtare de el trecea
pădurarul. Păianjenii nu l-au văzut şi de aceea au spus: „Un om? Ha, ha! N-am văzut niciodată
unul!”
Deoarece nu l-au văzut niciodată, s-au
îndoit de existenţa lui. Poate tu, un om cu judecată, gândeşti la fel ca
păianjenul. „Dumnezeu?
Ha, ha! Nu L-am văzut niciodată!”
În Biblie scrie:
„Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 14.1)
Nu e de vină Dumnezeu că ajungi la astfel de
gânduri înguste, ci tu şi cercul mic în care te mişti mereu. Dumnezeu, care a
făcut tot ceea ce vezi, locuieşte în afara orizontului tău limitat. Dar şi
viaţa ta există prin harul lui Dumnezeu. EL, a cărui existenţă o tăgăduieşti,
Se interesează de tine. EL te iubeşte şi dragostea dumnezeiască vrea să te facă
fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu