Micky

   Într-o școală mare, cunoscută în India se organiza iarăși o sărbătoare sportivă. Unul dintre concursurile cele mai îndrăgite era alergarea la o mie de metri. La acest concurs puteau participa toți elevii, indiferent de vârstă sau în ce clasă se aflau.

   După fluieratul de start, câmpul cu alergători s-a pus în mișcare. Cei mai buni alergători au câștigat foarte curând un avans mare, alergătorii mai puțin buni au rămas în urmă, iar unii dintre ei au renunțat cu totul la cursă.

   Printre ultimii alergători era un băiețel pe nume Micky. Și el a pierdut repede legătura cu grupul din vârf. Dar totuși nu a cedat. Cu toate că se străduia cu ultimele sale puteri, distanța față de ceilalți alergători devenea tot mai mare, iar cei mai mulți spectatori nu mai vedeau niciun sens în efortul lui Micky. Nu exista nici cea mai mică speranță de a câștiga. Și totuși Micky alerga mai departe. El nu s-a lăsat influențat. El a început alergarea și dorea să o și termine.

   Tot mai mulți spectatori au devenit atenți la micuțul băiat. După ce au observat că Micky voia cu orice preț să ducă până la capăt cursa, l-au încurajat cu strigăte și cu bătăi din palme. Câțiva îl batjocoreau și îi strigau să renunțe. Dar Micky părea să nu audă. El privea la țintă și alerga și alerga. Într-adevăr rămăsese între timp foarte mult în urmă și era ultimul alergător, dar totuși nu renunța. Și astfel arbitrii concursului, care au comunicat deja pe primii trei câștigători, au trebuit să aștepte până când și Micky a trecut de linia de sosire.

   Toți care erau în stadion au bătut din palme, entuziasmați de micuțul băiat că a alergat până la capăt cursa pe care a început-o. Ei au organizat spontan o colectă de bani pentru a ajuta ca Micky să primească un premiu. Când s-au acordat premiile și toți primii trei alergători la o mie de metri au urcat pe podiumul căștigătorilor, a fost strigat și numele lui Micky. El a trebuit să urce pe o schelă mică așezată special pentru el și a primit și el un premiu. L-au aplaudat îndelung și l-au felicitat.

   În Epistola a doua către Timotei, în capitolul patru, apostolul Pavel spune:

   „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii...“

   „Am isprăvit“ alergarea – aceasta are importanță!

   Și cursa vieții noastre este pentru mulți dintre noi nu o alergare scurtă, ci o alergare lungă. Și tocmai pentru un creștin sunt importante energia și stăruința. Noi trebuie să alergăm cu stăruință.

   Poate unii - colegi de școală, colegi de muncă și alții - ne strigă să renunțăm. Indiferența și trândăvia vor să ne împiedice. Și cât de ușor poate să dispară ținta din fața ochilor noștri, dacă nu ne mai uităm la Domnul Isus, Începutul și Desăvârșitorul credinței.

   Secretul stăruinței este: „să ne uităm țintă la Isus“!

   Pentru că El, care a rezistat până la sfârșit, cu toate că la final s-a aflat crucea, ne dă puterea necesară. El este acum la dreapta lui Dumnezeu. El este atotputernic. El este gata să ne susțină, pentru ca noi să nu obosim în sufletele noastre. Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea ne sunt în această privință de ajutor.