Băcanul Berger avea un magazin mic
cu mărunţişuri, articole de bucătărie şi alte lucruri necesare în casă. Fiica
lui, Hedwig, l-a ajutat din tinereţe şi a învăţat repede cum să întâmpine
prietenos clienţii şi să-i servească cu dibăcie. Cu timpul însă s-a simţit
constrânsă în cercul familial, şi astfel la vârsta de şaisprezece ani a ocupat
un loc de muncă într-o întreprindere comercială mare ca vânzătoare. La început
totul a mers bine, însă părinţilor nu le-a plăcut că ea totdeauna, atunci când
făcea o vizită acasă, venea foarte aranjată. Da, înfumurarea şi cochetăria o
preocupaseră de timpuriu pe fata drăguţă, şi acestea au ademenit-o tot mai mult
pe tot felul de căi greşite. Ea însăşi nu avea un sentiment bun în privinţa
aceasta şi cu timpul nu s-a mai făcut auzită deloc. Prin goana ei după
distracţii şi dansul continuu pătimaş s-a degradat tot mai mult la trup şi
suflet; a cuprins-o o tuse rea şi în cele din urmă a trebuit să renunţe la
locul de muncă. Cu ce să se ocupe acum? Deprimată a rătăcit încoace şi încolo
pe stradă şi în cele din urmă, copleşită de oboseală, s-a aşezat pe scara
exterioară a unei case, care conducea spre un spital mare. Un vers dintr-un
cântec popular i-a trecut prin cap:
Doresc mai bine să mor
Şi-atunci deodată totul se va linişti.
În acest timp a căzut într-o
aţipeală adâncă.
O doamnă cobora pe trepte; dusese
bolnavilor flori ca un mesaj ale verii. Când a văzut-o pe fata adormită, cu
faţa palidă şi tristă, a cuprins-o mila, dar nu a vrut s-o trezească, ci în
linişte a pus pe genunchii ei ultima floare, pe care o mai avea în coşuleţul
ei, o floare de caprifoi. Apoi printr-o rugăciune, făcută în linişte, a
încredinţat Păstorului cel bun „oiţa pierdută” şi a mers mai departe.
Când Hedwig s-a trezit, a
descoperit floricica de pe genunchii ei. De unde să fi venit? Nu putea să-şi
dea seama; însă şi-a amintit altceva. În grădina tatălui ei era o verandă
acoperită cu floare de caprifoi, unde ea stătea cu plăcere şi se juca pe când
era copil. Ah, ce timpuri fericite au fost acelea! Şi acum? – Un râu de lacrimi
i s-a prăvălit din ochi, când s-a gândit la starea ei tristă. Dar nu era
floarea gingaşă, parfumată o chemare ademenitoare venită din casa părintească:
„O, vino acasă, vino acasă, tu suflet rătăcitor!”? Atunci s-a hotărât să facă
aşa cum a făcut fiul pierdut, să se ridice şi să meargă la tatăl ei şi să-i
spună: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt
vrednic să mă chem fiul tău (Luca 15.21); dar nu mă alunga dinaintea feţei
tale”! Îndată s-a ridicat şi cu următorul tren, pentru care tocmai i-au ajuns
puţinii bani pe care îi avea, a plecat spre casă. A fost primită cu prietenie;
tatăl a iertat-o şi mama ei a îngrijit-o cât s-a putut mai bine, încât în
curând s-a însănătoşit. Începând de atunci a slujit cu fidelitate părinţilor ei
buni, atât în casă, cât şi la băcănie; duminica însă se aşeza cu plăcere pe
veranda acoperită cu floarea de caprifoi şi citea în Biblie. Dar şi în inimile
părinţilor vibra şi se înălţa către Dumnezeu mulţumirea, aşa cum se spune la
finalul parabolei: „era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu