Poate mai târziu

   Era o iarnă aprigă la granița dintre Statele Unite și Canada. Dinspre lacul Erie veneau cantități uriașe de gheață înspre cascada Niagara. Pe un ghețar mare se afla un miel mort. Un vultur, care se învârtea deasupra apei, l-a observat și a coborât în zbor pe ghețar. Ghearele lui s-au înfipt adânc în trupul animalului mort și cu ciocul său puternic scobea una după alta bucăți de carne din animal.

   În acest timp, ghețarul se apropia tot mai mult de cascada uriașă. Dar vulturul stătea liniștit pe prada lui. Doar din când în când se uita cu ochii săi ageri spre locul unde cantitățile mari de apă se prăvăleau peste stânci în adânc. Știa că trebuia doar să-și deschidă aripile pentru a se avânta în sus spre cer.

   Apa din jurul lui începea să clocotească și să vuiască. Ghețarul se deplasa tot mai rapid. Din cascadă se ridicau vapori fini de apă care se așezau pe aripile vulturului.

Dar el nu știa ce înseamnă frica. Avea timp. Mai putea să ia o îmbucătură. Dar acum blocul de gheață se apleacă. Vulturul își înalță aripile și – nu poate să se ridice. Ghearele lui înghețaseră în trupul înghețat al mielului. Bate cu putere din aripi. Fără rezultat! Se prăvăli odată cu ghețarul în adânc și acolo își găsi sfârșitul.

   Nu se întâmplă tot așa cu nenumărați oameni? Ei nu vor să se debaraseze de păcatul lor preferat, cu toate că recunosc că astfel aleargă spre pierzarea veșnică. „O, clipă, ce frumoasă ești!” Mâine vor să se debaraseze de păcat, și tot așa mai departe: mâine. Tot mereu spun: mâine. Tot timpul le este suficient de devreme să se debaraseze de păcat și să scape de abisul îngrozitor. Așa cred ei. Și deodată nu se mai poate. Este prea târziu. Prea târziu – pentru totdeauna.