Lisi

   În localitatea Lichtenheim din Germania era o școală duminicală unde în fiecare duminică veneau o mulțime de copii din sătulețul Eicheneck.

   Eicheneck era un sat foarte mic și era format doar din patru gospodării și dintr-o căsuță de zilieri. Dar acest mic sat era situat frumos pe o înălțime, nu departe de o pădure de stejari, sub ale căror coroane se jucau deseori copiii.

   Unul dintre țăranii, care locuia în Eicheneck, se numea Guntermann și avea o singură fetiță, micuța Lisi. De fapt se numea Elisabeth, dar o numeau Lisi, pentru că acest nume era mai scurt și părinților le suna mai frumos decât Elisabeth.

   Localitatea Lichtenheim, unde avea loc micuța școală duminicală, se afla lângă un râu care venea din munți.

   Când Lisi Guntermann a împlinit șase ani, a avut voie să meargă și ea cu ceilalți copii din sat în fiecare duminică la școala duminicală. Ea a ajuns într-o grupă a unei voluntare, care Îl iubea foarte mult pe Domnul Isus și căreia îi plăcea să le spună copiilor despre Mântuitorul, cum a murit El la cruce pentru păcatele noastre.

   Așa s-a făcut că și micuța Lisi a prins drag de Domnul Isus și știa multe despre El. Acasă, desigur, nu spunea multe din cele ce auzea acolo, pentru că tatăl ei nu vorbea mult și mama era tot timpul ocupată.

   Lisi avea un unchi care locuia în localitatea Hildesheim. El se numea Teodor, iar ca și comis-voiajor era mult pe drum. Odată, când a ajuns iarăși în apropiere de Lichtenheim, prin care trecea o linie secundară de tren, s-a îmbolnăvit foarte tare și astfel a rămas acolo, apoi a fost dus cu o căruță la Eicheneck în casa fratelui său. El a ajuns foarte, foarte bolnav în Eicheneck, iar părinții Lisei i-au pregătit repede un pat într-o camăruță care se afla lângă odaia unde Lisi stătea de obicei.

   Unchiul Teodor o îndrăgea mult pe Lisi și se juca vesel cu ea când venea în vizită, dar acum nici măcar nu o vedea, ci stătea în pat și se plângea de dureri mari. A venit doctorul și după consult le-a spus părinților că unchiul Teodor are o gravă aprindere de plămâni.

   Pentru micuța Lisi au venit zile grele. Unchiul Teodor era necăsătorit și astfel îngrijirea bolnavului era în mâinile părinților care, având multe alte lucrări de făcut, nu aveau mult timp pentru unchi. Lisi îl auzea adeseori pe unchi plângându-se de durerile lui, dar nu îndrăznea să meargă la patul lui, și datorită faptului că uneori vorbea așa de ciudat.

   Doctorul venea tot mai des și arăta foarte îngrijorat când pleca.

   Într-o zi când Lisi era în camera ei și unchiul Teodor se plângea iarăși, și-a lăsat jucăriile și a alergat cu inima bătând în camera bolnavului.

   Unchiul ei drag Teodor zăcea pe pat și arăta așa de obosit și de chinuit de durere. Lisi a mers pe vârful picioarelor aproape de bolnav, s-a așezat la capătul patului, și-a așezat capul pe obrazul fierbinte de febră al unchiului și i-a șoptit: „Unchiule Teodor, trebuie să-i spui toate păcatele tale Domnului Isus, Mielul lui Dumnezeu!”

   Apoi a plecat iarăși încet, dar grăbită din camera bolnavului și a revenit la jucăriile ei.

   Da, așa i-a vorbit acest drag copil unchiului său bolnav! Ea învățase la școala duminicală ce este Domnul Isus pentru oameni și s-a gândit în inima ei micuță că, dacă i-ar spune unchiului ce știe ea, ar putea poate să-l ajute în durerile lui.

   Unchiul Teodor însă a ajuns prin cuvintele micuței sale nepoate într-o mare agitație. Nu își făcuse până acum niciun gând cu privire la păcat sau Dumnezeu, avusese de lucru doar cu durerile sale trupești. Acum gândurile lui au luat deodată o altă direcție.

   Da, dacă va muri de această boală! Știa cât de periculoasă era. Atunci va trebui să meargă în veșnicie, iar Dumnezeu va întreba de viața sa trecută. Acum, pe lângă durerea trupească, avea o durere în sufletul său. Păcatul! Oh, avea așa de multe păcate!

   Lisi îl auzea pe unchiul ei acum gemând mai tare decât înainte: ea era foarte tristă și se gândea mereu la Mântuitorul dacă l-ar putea ajuta pe unchiul ei drag.

   Bolnavul a avut o noapte grea. Teama inimii sale devenea tot mai mare când se gândea la viața sa trecută și la multele sale păcate înfăptuite.

   Dar cum spusese glasul acela șoptit de copil? „Trebuie să-i spui toate păcatele tale Domnului Isus!”

   Și acum și-a amintit tot ce învățase mai demult. Îl vedea pe Domnul Isus în duhul cum a murit și pentru el la cruce, în mari suferințe. Apoi i s-a părut că Domnul Isus stă în fața lui într-o frumusețe deosebită, ca Cel Înviat, și îl invită prietenos la El.

   Atunci a făcut ce îi spusese Lisi. I-a spus Domnului Isus cu căință amară toate păcatele sale cu rugămintea fierbinte: „O, Doamne Isuse, curățește-mă și ajută-mă!”

   O pace adâncă a venit în inima bolnavului și când Lisi a venit a doua zi iarăși în camera lui, nu a mai auzit gemete așa mari ca înainte. S-a dus încă o dată în camera bolnavului când a știut că nu-i nimeni acolo. Și iarăși s-a ridicat pe vârfurile picioarelor, și-a pus obrazul ei cald pe capul palid al bolnavului și a întrebat încet:

   „Unchiule Teodor, ai făcut ce ți-am spus?”

   Unchiul a zâmbit puțin și a spus, cu toate că vorbitul îl obosea: „Da, drag copil, și acum îmi este bine!”

   Boala unchiului Teodor s-a agravat tot mai tare și după câteva zile părinții Lisei se aflau la patul muribundului.

   Dar înainte ca unchiul Teodor să plece în cer, a rugat să fie adusă micuța lui Lisi încă o dată la patul lui. Și când Lisi a fost acolo privindu-l pe unchiul care arăta așa de trist din cauza suferințelor, el și-a pus mâna pe capul ei blond și a spus cu cuvinte întrerupte: „Dumnezeu să te binecuvânteze, drag copil, și să-ți răsplătească, pentru că mi-ai arătat calea spre Mântuitorul și spre pace!”

   Apoi a adormit liniștit.

   Lisi nu știa că a făcut ceva deosebit, dar părinții ei au fost adânc mișcați.

   Astfel, Lisi Guntermann a făcut ușoară moartea unchiului ei prin mărturisirea despre Mântuitorul ei.