Ciobănașul

   Într-o zi, un ciobănaș păștea turma sa de oi într-o vale la marginea unei păduri, când un vânător a ieșit dintre tufișuri și a întrebat:

   - Cât de departe este până la satul următor?

   - Aproximativ două ore, domnule, i-a răspuns băiatul, dar drumul este rău și ușor vă puteți rătăci.

   Vânătorul s-a uitat de-a lungul potecii strâmbe și i-a spus:

   - Băiatul meu, mi-e foarte foame și foarte sete. M-am despărțit de oamenii mei și am pierdut drumul; lasă oile tale aici singure și arată-mi drumul, și te voi răsplăti din plin.

   - Nu pot să-mi părăsesc oile, domnule, a răspuns ciobănașul, ele se pot rătăci în pădure și să piară.

   - Și ar fi rău? a întrebat vânătorul. Nu sunt oile tale, și una în plus sau în minus nu ar însemna mult pentru stăpânul tău, iar eu îți voi da mai mult decât ai câștigat tu până acum într-un an întreg.

   - Nu pot să fac acest lucru, domnule, a răspuns băiatul ferm hotărât. Stăpânul meu mă plătește pentru munca mea și îmi încredințează turma sa. Dacă aș folosi altfel timpul, iar oile s-ar prăpădi, ar fi ca și când le-aș fi furat.

   - Te înțeleg, băiete. Dar apoi l-a întrebat:

   - Vrei să-mi încredințezi oile până când alergi în sat și îmi aduci ceva de mâncat și de băut și îmi aduci o călăuză? În acest timp voi avea bine grijă de oile tale.

   Băiatul a dat din cap:

   - Oile nu cunosc glasul dumneavoastră și..., a tăcut și s-a uitat încurcat la bărbat.

   - Și ce? N-ai încredere în mine? Arăt eu ca un vagabond, ca un hoț? a întrebat vânătorul supărat.

   - Ah, domnule, a răspuns băiatul, dumneavoastră ați încercat să mă duceți la necredincioșie, cum pot să știu dacă mă pot baza pe cuvântul dumneavoastră?

   Vânătorul s-a uitat un timp liniștit la băiat. Apoi a spus cu amabilitate:

   - Băiete, rămâi la turma ta. Ești răspunzător de ea. Stăpânul ei are încredere în tine, iar tu nu trebuie să-l dezamăgești. Descrie-mi drumul și voi încerca să găsesc singur satul.

   Ciobănașul i-a oferit vânătorului din conținutul genții lui și i-a explicat apoi drumul. Tocmai când vânătorul dorea să pornească la drum, dintre tufișuri au apărut mai mulți vânători și au ieșit în poiană. Și atunci ciobănașul a recunoscut că vânătorul cel rătăcit era însuși ducele, căruia îi aparținea pădurea și o mare parte din câmpurile din împrejurimi. Ducele a fost așa de frumos impresionat de credincioșia și conștiinciozitatea băiatului, încât a trimis apoi după el să vină la castel. Băiatul a rămas acolo, a primit o bună instruire, iar când s-a făcut mare, a devenit un funcționar iscusit, care i-a slujit stăpânului său până la moartea acestuia.