vineri

Trineli (3)

   Luna iulie se apropia de sfârșit și o dată cu ea timpul frumos al fragilor. Numai sus, în pădurea deasupra „Brazilor înalți” mai era de găsit un sortiment de frăguțe târzii, viguroase, care erau plătite deosebit de bine; acum călătoreau mulți turiști prin munți și se opreau de multe ori jos, în cârciumă, la strada principală. Dar era nevoie de mult timp, ca să umpli un coș chiar și numai pe jumătate, și trebuia să știi exact unde creșteau tufele răzlețe.

   Dar cine era bine dispus ca Trini, acela nu-și făcea gânduri. Chiar atunci, în acea seară de vară încântătoare, Trini se grăbea în sus spre munte cu fața radiind de bucurie, spre pădurea de brazi. Știa că acum ultimele fructe aromate de acolo de sus se copseseră bine. Maneli și alți câțiva copii cunoșteau și ei locul; dar celor mai mulți, drumul le era prea lung și căutatul fragilor prea obositor. Numai Maneli venea cu coșul ei în spatele lui Trini, dar rămânea mult în urmă. Însă Trini, pe care nu o întrecea nicio fată de vârsta ei în putere și în agerime, putea sări peste înălțimile abrupte ca o căprioară.

   Acolo sus era mult de lucru. Fructele erau coapte și frumoase și miroseau plăcut, minunat; dar trebuiau să fie căutate cu mare grijă. Într-un colț însorit stăteau aproape unele de altele câteva tufișuri roșii licărind în soare, dar apoi trebuia iarăși să cauți puțin timp după următoarele fructe.

   Trini spiona toate vâlcelele, urca pe fiecare dâmb de pământ, se uita sub toate tufișurile de iarbă și fiecare frăguță era repede pusă în coș. Trini nu înceta să urce și să culeagă până când se lăsa amurgul, care punea capăt oricărei activități. Atunci se uita mândră la coșul ei; căci și de data aceasta reușise: era plin până sus! Mai trebuia doar să fixeze frunzele și bețișoarele peste ele, ca nicio frăguță prețioasă să nu se rostogolească din coș.

   Apoi, Trini gonea ca vântul pe munte în jos. Era prea târziu să alerge jos, în sat, la cârciumă; dar până la țăranca cu mere de aur putea să mai ajungă. Cu siguranță, aceasta vroia să cumpere aceste ultime fructe frumoase și apoi putea să-i ducă bunicii câștigul. Pășea tot mai repede.

   În spatele ei venea liniștită și tristă Maneli. Coșul ei nu era greu de cărat; cu siguranță, era o altă cauză de ce venea spre casă așa de încet și de descurajată.

 

   Țăranca cu mere de aur era tocmai supărată. Slujnica tânără, care acum stătea îmbufnată lângă stratul de salată, distrusese toate răsadurile ei tinere. Slujitoarei i se păruse prea obositor să ude fiecare plantă în parte cu stropitoarea cum îi poruncise țăranca. Ea turnase cu ciubărul cel mare o întreagă ploaie torențială peste strat. Văzând că îi distrusese munca, țăranca clocotea de mânie ca laptele fierbinte care vrea să dea în foc.

   Tocmai atunci veni fugind Trini.

   - Bună seara! strigă ea gâfâind. Priviți ce fructe frumoase am! Sunt ultimele. Le vreți?

   - Nu-mi trebuie nimic! strigă mânioasă țăranca. Pleacă, n-am timp pentru tine!

   - Dacă le-ați vedea, v-ar plăcea. Sigur veți vrea să le cumpărați, spuse Trini.

   - Nu ți-am spus că nu vreau nimic? Pleacă, repetă femeia.

   Dar Trini mai rămase pe loc. Se gândi: dacă țăranca s-ar uita la fructe, i-ar plăcea și le-ar cumpăra.

   Acum însă, supărarea clocotea și mai mult în țărancă, mai ales că mânia ei își căutase de mult timp o ieșire din sufletul ei; faptul că ea nu își descărcase mânia pe servitoarea încăpățânată, trebuia să aibă un motiv.

   - Ai rășină pe tălpi? strigă ea mânioasă. Sau te uiți la merele coapte, ca să știi care pom să-l scuturați mai întâi, așa cum faceți mereu tu și banda de nemernici?

   Auzind acestea, Trini nu putu să stea locului.

   - Eu nu am scuturat niciodată, chiar niciodată pomii și nici măcar un măr …

   - Nu ești mai bună ca ceilalți! o întrerupse țăranca. Nu vreau să mai aud niciun cuvânt, și pleacă!

   Femeia își ridică repede și amenințător brațul, încât Trini nu se mai simți sigură. Fugi din grădină în jurul gardului viu. Dar aici se opri. Și sângele ei începu să fiarbă auzind învinovățirea nedreaptă. Se așeză la marginea drumului în iarbă.

   - Nu, n-am făcut niciodată așa ceva, spuse ea din cauza marii enervări cu glas tare. Nu am scuturat niciodată merii, chiar niciodată! Dar țăranca este doar o mătură, da, ea este doar o mătură, așa a spus bunica, și Dumnezeu vrea doar să îndepărteze ceva cu ea; dar eu n-am făcut chiar nimic; nu am făcut nimic rău!

   Trini se opri, pentru că deodată se ridică în ea întrebarea ce vroia Dumnezeu să îndepărteze din inima ei, cum îi explicase așa de clar bunica. Chiar dacă nu făcuse nimic nedrept!

   Trini deveni foarte liniștită și gânditoare. După un răstimp se ridică încet; nu mai părea deloc enervată. Cu jumătate de gură mai spuse: „Da, este adevărat, nu a fost drept.”

   Cugetând, Trini își aminti că astăzi a împins-o de mai multe ori pe Maneli la o parte și că s-a năpustit repede asupra fructelor pe care și Maneli le-ar fi adunat cu plăcere. Însă Maneli se dăduse totdeauna liniștită la o parte, fiindcă Trini era mult mai puternică și mai sprintenă. Astfel, Maneli nu i se împotrivea niciodată.

   Acum, Trini vroia să îndrepte nedreptatea făcută și să-i dea fetei puțin din fructele ei. O luă la fugă, dar nu înspre munte, ci alergă peste câmp o bună bucată de drum. La o căsuță sărăcăcioasă, la care câteva geamuri ale ferestrei erau sparte și lipite cu hârtie, se opri și își trase respirația. Acum, aproape se întunecase. Prin geamurile luminoase licărea o lumină slabă.

   Deodată, Trini văzu șezând pe un buștean lângă căsuță o mică figură. Maneli!

   Trini se apropie.

   - Ce s-a întâmplat, Maneli? întrebă mirată când o recunoscuse. De ce plângi?

   Maneli arăta foarte tristă.

   - Nu vreau să intru, spuse ea cu sughițuri, mama este bolnavă și deja la amiază n-am avut aproape nimic de mâncare. Atunci i-am spus că pentru seara voi aduce, dacă vrea Dumnezeu, ceva acasă, mergând după fragi și apoi ducându-le la cârciumă. Cu banii câștigați pe fragi aș fi putut cumpăra o pâine neagră, mi-a spus mama. Dar uite, Trini, numai pe acestea le am...

   Cu aceste cuvinte, Maneli își ridică coșul și Trini se uită în el. Aproape nu era nimic în el, numai fundul coșului era acoperit. Trini simți coșul ei greu pe braț. I se păru că devine tot mai greu și o apasă nu numai pe braț, ci și pe inimă. Dintr-o dată smulse bețișoarele și frunzele, întoarse coșul și goli în întregime conținutul bogat în coșul gol al lui Maneli, așa încât acesta era plin până sus și încă mai rămaseră câteva fructe. Pe acestea, Trini le așeză repede pe câteva frunze și spuse: Ia-le și pe acestea înăuntru. Noapte bună! Și o luă la fugă cu salturi mari.

   - Trini! Trini! Mulțumesc de o mie de ori, mulțumesc de o mie de ori! strigă Maneli din toate puterile în urma ei, apoi intră grăbită în căsuță.

   Deodată, Trini se întoarse și veni înapoi fugind. Vroia să vadă ce spunea mama la vederea coșului lui Maneli, care de-a lungul întregii veri nu fusese niciodată așa de plin. Prin geamurile de la căsuța joasă, Trini putea vedea tot ce se petrecea înăuntru.

   Mama stătea la masă înconjurată de copiii mici, privea fructele din coș și pe cele de alături, de pe farfurie care de asemenea era plină în întregime. Ea bătu din palme și i se adresă fetei, care o privea radiind de bucurie:

   - Cum este posibil, copila mea? Cum este posibil?

   - De la Trini, de la Trini, repetă Maneli de trei, patru ori. Ea mi le-a dat pe toate, pe toate! Și gândește-te, mamă, pentru așa multe, jos, la cârciumă, voi primi acum doi franci întregi.

   - Dumnezeu să-i răsplătească fetei și să-i dea însutit ei și bunicii ceea ce ne-a făcut nouă astăzi. Numai El știe cât m-am îngrijorat de unde să iau pâine pentru voi și acum avem destul pentru câteva zile.

   Spunând aceste cuvinte, femeia palidă își împreună mâinile ca și când ar fi mulțumit lui Dumnezeu pentru marea binefacere.

   Atunci, Trineli țâșni de acolo cu o bucurie în inimă cum nu simțise niciodată în întreaga ei viață. Bunica avusese dreptate: la sfârșit este un câștig și omului îi va merge bine dacă înțelege bine ce a vrut Dumnezeu să înlăture din inima lui. Acum își făcea noi planuri în inima ei. În curând putea să meargă și după afine și după mure și vroia ca de fiecare dată când își va umple coșul să o ajute și pe Maneli să și-l umple pe al ei și, dacă nu se vor umple amândouă, vroia să împartă întotdeauna cu ea. Trini avusese o mult mai mare bucurie în inima ei la auzul cuvintelor mamei bolnave decât simțise vreodată având coșul ei plin cu fructe minunate.

   Apoi, când în sfârșit ajunse acasă și își povesti întâmplările cu exces de zel arătându-i la sfârșit bunicii coșul gol, spuse rugător:

   - Nu-i așa, nu te superi pe mine, bunică, că nu ți-am adus nici măcar un fruct? Te bucuri desigur că le-am dat toate lui Maneli și mamei ei bolnave?

   Atunci bunica o lăudă și îi spuse că ceea ce a făcut o bucură mai mult decât dacă i-ar fi adus acasă două coșuri pline de fructe.

   În seara aceea, supa de cartofi i-a plăcut atât de mult lui Trineli cum niciodată o altă mâncare; se gândea mereu cum Maneli putea acum să aducă acasă pâine neagră, cum fiecare primea o bucată și o mânca cu poftă.

 

(se continuă în luna august)

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu