Cămașa roz

 

Într-o zi, în îndepărtata Indie, pe un drum mergea un om bătrân, ținându-l de mână pe nepoțelul lui de cinci ani. Cei doi se îndreptau spre orfelinatul doamnei Beardslee.

Când au ajuns acolo, bătrânul îl duse pe copil sus în biroul doamnei Beardslee, spunând: „Vă rog să-l primiți aici; mama lui a murit și tatăl lui nu-l poate îngriji. Vă rog să-l învățați despre Domnul Isus, pentru că și eu Îl cunosc și Îl iubesc.” După aceea bătrânul a plecat, lăsându-l pe copil acolo. Doamna Beardslee a acceptat cu plăcere acest dar prețios, deoarece orfelinatul ei fusese fondat chiar pentru asemenea copii ca și acest micuț.

Aici, băiatul a fost îngrijit de mâini iubitoare; tot aici, a auzit în curând despre Domnul Isus și despre iubirea Lui pentru copii. În curând, băiatul L-a cunoscut și L-a iubit pe Domnul Isus, primindu-L în inima sa ca Salvator al său.

Zilele de iarnă treceau repede și se apropia Crăciunul. Doamna Beardslee obișnuia de mulți ani să dăruiască fiecărui băiat din orfelinat câte o cămașă nouă în seara de Crăciun. Dar acesta nu era un dar de Crăciun – copiii fuseseră învățați că la Crăciun Domnul Isus era Cel de care trebuiau să-și amintească. Dar seara de Crăciun părea a fi cel mai bun timp când să le dăruiască copiilor ceva ce fiecare băiat indian aprecia mult: o cămașă nouă. Mulți copii, în special cei mici de cinci ani, nu purtaseră niciodată haine până au ajuns la orfelinat. Un brâu fusese singura lor îmbrăcăminte.

Și astfel, când s-a apropiat Crăciunul, doamna Beardslee s-a deplasat la o fabrică de stofe pentru a cumpăra materialul pentru cămășile copiilor. De data aceasta, ea a ales, în locul materialului de culoare gri sau maro, un roz vesel. În curând au fost gata cămășile pentru toți băieții din orfelinat. Apoi, cămășile au fost puse în câte un pachet, cu numele copilului pe el.

În seara de Crăciun, toți băieții s-au adunat în capelă, s-au așezat jos pe podea, fiecare așteptând răbdător să-și audă numele strigat și să-și ia pachetul. Se ridicau unul câte unul când îi striga doamna Beardslee și fiecare mergea în față să-și primească noua cămașă roz, strălucitoare. Când a fost strigat numele băiatului nostru de cinci ani, el aproape că fugi în față să-și primească pachetul. Dar, spre deosebire de ceilalți copii, se opri acolo, despachetă imediat cadoul și ridică în sus minunata lui cămașă.

Ce frumusețe era ea pentru el, cel care nu avusese în toată viața lui ceva atât de minunat! Ținând cămașa cu multă grijă, cu fața radiind de bucurie, se uită spre doamna Beardslee spunând în limba lui maternă: „Maji” (a mea)? Doamna Beardslee i-a răspuns: „Hoy” (da).

Apoi, întorcând cămașa, descoperi că are și un buzunar, un buzunar adevărat. Se întoarse iarăși spre doamna Beardslee și întrebă: „Maji a ha?” (Este al meu?) „Da, este al tău”, răspunse ea. Apoi, fără niciun moment de ezitare, îmbrăcă repede cămașa și alergă înapoi spre locul lui. Cât de mult își iubea acest băiețel cămașa roz! Când veni ora de culcare în acea seară, cei ce îngrijeau copiii cu greu îi dezbrăcară de cămașă – vroia să doarmă cu ea!

A doua zi era Crăciunul. Copiii s-au strâns din nou în capelă dis-de-dimineață, așezându-se pe podea. Încă din octombrie, de când misionarul le explicase însemnătatea și înțelesul fericitei zile ce se apropia, băieții începuseră să se gândească la ce daruri ar fi potrivite să le aducă Domnului Isus de ziua Lui.

După ce s-au așezat, au cântat cântări de Crăciun și s-au rugat. Apoi a sosit momentul mult așteptat – când urma ca ei să-i prezinte Domnului Isus darurile lor. Câtă dragoste era adunată în fiecare dar! Era dragostea inimii lor pentru El, care i-a iubit atât de mult, încât Și-a dat viața pe cruce – tot ce avea mai bun pentru ei.

Băieții au pornit înainte printre rânduri. Acești copii din India purtau cămășile lor roz peste pantaloni, iar în față erau adunate – acolo țineau darul pe care fiecare dorea să-l pună în fața Domnului Isus în ziua de Crăciun. Fiecare avea câte un pachețel, în afară de băiețelul care venise de curând la orfelinat. Când ajungeau la masa din capătul sălii, puneau pe ea darurile din dragoste ce le adusese fiecare. Curând, masa s-a umplut cu daruri și misionarii se bucurau că băieții au învățat să dăruiască cu bucurie lui Hristos.

Băiețelul cel nou îi urma pe ceilalți, dar cămașa lui atârna drept în jos, peste pantaloni – goală. El ce să dea? Ce ar putea da un băiat de cinci ani? Doamna Beardslee era neliniștită. Desigur, el era prea mic ca să înțeleagă sensul celor ce se petreceau. Oare va lua vreunul din pachete, crezând că este pentru el? Dar nu; când a ajuns în fața mesei încărcate cu daruri, s-a uitat la toate, apoi s-a întors spre doamna Beardslee care era în apropiere și spuse cu lacrimi în ochi și cu glas tremurat: „Nu am nimic pentru El.” Apoi micuțul se uită la cămașa lui roz. Mângâie cu dragoste buzunarul, apoi încet, începu să descheie nasturii, se dezbrăcă de prețioasa lui cămașă, o împătură cu grijă și o puse pe masă lângă celelalte daruri. Uitându-se în ochii doamnei Beardslee, băiețelul cel scump spuse: „Yesu Chrest Buckshesh” (Darul pentru Isus Hristos). Cu o față strălucitoare, acest mic băiat din India se duse înapoi la locul lui.

O, cât de fericit va fi Domnul Isus dacă fiecare Îi dăm ce avem mai bun – pe noi înșine în primul rând – la acest Crăciun!