La sfârșitul unei evanghelizări, un tânăr s-a ridicat și a cerut să i se permită să spună câteva cuvinte.
„Doresc să vă povestesc pe scurt ceva din viața mea”, a spus el. „Eram unicul fiu al părinților. Dimineața și seara, părinții citeau din Cuvântul lui Dumnezeu, apoi tata se ruga pentru mine și întotdeauna amintea numele meu. Nu îmi plăcea acest lucru. Tata a murit pe neașteptate. Mama a continuat cu citirea Bibliei și cu rugăciunea. Dar eu am refuzat să rămân în cameră, când mama citea Cuvântul lui Dumnezeu. Ea m-a îndemnat cu toată dragostea să nu plec și să citesc cu ea Biblia.
«Băiete, nu poți fugi de Dumnezeu. El te iubește! Nu-L respinge, El vrea să-ți dea mântuirea veșnică.»
Eu i-am răspuns: «Lasă-mă în pace, mamă. Pot să devin creștin și mai târziu. Când devii creștin, trebuie să renunți la multe lucruri și acum nu este momentul pentru așa ceva. Îți promit că mai târziu mă voi gândi la aceste lucruri.»
Apoi am început să vin adeseori seara foarte târziu acasă, dar mama era întotdeauna trează și mă aștepta. Nu mi-a făcut niciodată niciun reproș, dar vedeam câte griji îi făceam. Adeseori o auzeam târziu noaptea cum se ruga: «Doamne, salvează-l pe băiatul meu!»
De la un timp nu am mai rezistat să rămân acasă și mi-am căutat de lucru și o locuință într-un alt oraș.
Într-o zi am aflat că mama era bolnavă. Mi-am propus să o vizitez curând, însă am tot amânat această vizită. «Ea mă va îndemna iarăși să mă pocăiesc», mi-am spus și am vrut să evit acest lucru.
Dar când un cunoscut mi-a spus că mamei mele nu-i merge bine, mi-am propus hotărât să merg la ea la sfârșit de săptămână. Dar până să ajung la ea, am primit o telegramă de la un vecin – mama mea murise!
Au urmat zile îngrozitoare. «Cine se va ruga acum pentru mine?», mă întrebam mereu. Necazul meu interior devenea uriaș, pentru că acum conștientizam pentru prima oară că aveam de-a face cu un Dumnezeu sfânt și drept. Și deodată mi-am adus aminte de toate păcatele mele multe din viața mea și am strigat deznădăjduit: «O, Dumnezeule, îndură-Te de mine, iartă-mă, iartă-mă!» Atunci nu m-am mai gândit la prietenii și cunoscuții mei, la colegii mei de muncă și vecini, nu – mă vedeam doar pe mine singur în lumina lui Dumnezeu. Și Dumnezeu S-a îndurat de mine. El mi-a îndreptat privirea spre Golgota, spre lucrarea de mântuire a Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Atunci în inima mea a venit pacea, bucuria iertării păcatelor mele prin credința în Mântuitorul, care a murit și pentru mine și vina mea.”
Toți l-au ascultat pe tânărul bărbat cu multă atenție. El a încheiat mărturia lui scurtă despre harul lui Dumnezeu cu cuvintele grave:
„Dumnezeu m-a iertat. Dar până la moarte voi purta în inimă durerea că i-am făcut mamei mele atâta necaz.”
„Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire...”
(2 Corinteni 7.10)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu