Lukero

 

   O noapte neagră și adâncă se așternuse peste satul din zona tropicală. Vântul ușor și cald de stepă mișca bananierii de lângă colibe. Toți dormeau.

   Chiar așa era? Nu, în casa șefului păgân al satului pâlpâia o lampă. Soția șefului satului ședea lângă salteaua de paie, pe care fiul ei zăcea cuprins de febră. Ea trăgea mereu pătura peste trupul lui, ud de febră, dar de fiecare dată el o împingea violent înapoi. El delira și țipa, iar biata mamă nu reușea să-l liniștească. Era lipsită de apărare în fața fricii, pentru că știa:

   „În seara aceasta băiatul vorbește aiurea, mâine dimineață va fi inconștient și până după-amiază va fi mort. Nimeni nu poate ajuta când apar aceste etape ale bolii. Când febra apare cu atâta forță, nici măcar doctorul magician nu mai poate ajuta. De îndată ce un bolnav începe să se înfurie și să vorbească nebunește, strămoșii decedați au întins deja mâinile către persoana în cauză și nimeni nu mai poate face nimic, ci strămoșii devin și mai furioși.”

   Oh, ce mult zbucium era în inima de mamă a acestei femei de culoare! Ar fi vrut să ajute în vreun fel, dar nu putea. Tot ce putea face era să ude cu puțină apă buzele și fruntea băiatului. Mâinile îi tremurau în timp ce făcea acest lucru, căci se temea că strămoșii ar putea să ajungă și la ea doar din acest motiv.

   Cu tristețe și fără speranță, biata mamă veghea la patul băiatului ei bolnav. Și-a dat seama că strămoșii ajunseseră deja la el. Deci nu mai putea interveni, ca nu cumva să nu aducă un dezastru asupra întregului sat.

   „Oh, mâine, când soarele va apune, totul se va sfârși. Fiul meu va fi mort.”

   Dis-de-dimineață, învățătorul Petere se îndrepta în fugă spre stația de misiune. A bătut la fereastra dormitorului misionarului.

   - Domnule, fiul șefului satului este pe moarte.

   Soția misionarului a strigat:

   - Ce s-a întâmplat cu Lukero?

   - Are febră! Aseară s-a zbătut mult, acum stă nemișcat, iar astăzi va muri dacă nu vii!

   Soția misionarului, care era o asistentă medicală iscusită, s-a îmbrăcat repede și l-a întrebat:

   - Petere, și dacă vin eu, ce se întâmplă?

   - Atunci Dumnezeul tău îl va ajuta pe Lukero să trăiască.

   Ea și-a luat repede geanta cu medicamente și l-a urmat pe Petere în sat. Șeful satului stătea în fața colibei, părând foarte supărat, iar mama stătea ghemuită în colibă lângă fiul ei inconștient.

   Soția misionarului îl cunoștea bine pe Lukero. Mâinile îi tremurau în timp ce pregătea seringa. Ea știa că Dumnezeul atotputernic este Domn peste viață și moarte. Ea înțelesese că veselul Lukero suferea de malarie cerebrală. Rugându-se, ea i-a administrat băiatului medicamentul:

   „Doamne, ajută-ne acum în această suferință, ca în curând să auzim din nou râsul vesel al lui Lukero.”

   Apoi l-a așezat pe bolnav pe partea cealaltă. Dar el nu a observat nimic.

   Misionara a promis că se va întoarce în jurul prânzului.

   Petere a însoțit-o și în drumul spre casă. Pe drum a întrebat-o:

   - Va trăi, dragă doamnă?

   - Cred că da; Dumnezeu îl va ajuta. Ce bine că m-ai chemat!

   În jurul prânzului, Lukero a primit a doua injecție. Femeia a observat că băiatul reacționa. Slavă Domnului, a tresărit când l-a înțepat! A deschis chiar și ochii pentru scurt timp, iar misionara a văzut că Lukero a observat-o.

   Spre seară, a trebuit să-i administreze a treia doză. S-a grăbit să intre în colibă și, cât de mult s-a speriat, când a văzut salteaua de paie rulată!

   „Oare murise de era camera goală?”

   Nu era nimeni acolo.

   „Oare l-au îngropat deja?” i-a trecut prin minte.

   Deodată, soția șefului satului a apărut și s-a uitat la fața îngrozită a misionarei.

   - Oh, dragă doamnă, nu l-ai văzut pe Lukero? Stă la soare, în cealaltă parte a colibei.

   - Poftim?

   Misionara s-a grăbit să iasă și a clătinat din cap. Lukero stătea, într-adevăr, rezemat de peretele cald de lut, întinzându-i bucuros mâinile. Era din nou pe deplin conștient. Ce miracol!

   Șeful satului, tatăl lui Lukero, spuse gânditor:

   - Dumnezeul vostru este mai puternic decât strămoșii noștri, și a strâns mâna misionarei în semn de mulțumire.

   - O, șefule, viețile noastre sunt în mâinile lui Dumnezeu și nu în mâinile strămoșilor! Dumnezeu face minuni și astăzi!

   Pe drum spre stația de misiune, Petere era alături de ea. Deodată a întrebat:

   - Cum a fost posibil, dragă doamnă? Puteți face magie mai bine decât vracii noștri?

   - Dar, Petere, în această dimineață ai spus: Dumnezeu îl va ajuta să trăiască! Dumnezeu ne-a trimis la voi ca să vă aducem și să vă vestim Cuvântul Său, dragostea Sa, mântuirea Sa și puterea Sa victorioasă. Suntem, de asemenea, recunoscători că avem medicamente. Dar dacă Dumnezeu nu intervine și nu vindecă, niciun medicament nu va ajuta! – Petere, cunoaște-L pe Dumnezeu!

O misionară