Un fermier din Minnesota a povestit următoarea întâmplare:
„Ferma mea se află pe malul unui lac mare. Într-o seară rece de iarnă a trebuit să ajung urgent pe celălalt mal. Am urcat în mica mea barcă cu pânze și am plecat. Pentru că era furtună, am ajuns cu barca în câteva clipe în mijlocul lacului.
Deodată un trosnet în velatură! Un vânt puternic, violent a rupt în câteva secunde pânza, barca s-a răsturnat, iar eu am căzut în apa rece ca gheața.
Deja de mic copil am fost un bun înotător. De aceea nu mi-am pierdut imediat curajul, ci am înotat spre mal. Speram să ajung la mal înainte ca apa groaznic de rece să-mi paralizeze membrele. Dar am pierdut direcția! Unde era casa mea? Unde era scăparea?
Atunci am auzit un glas. Am auzit foarte clar pe cineva strigând cuvântul «Tată!». Era glasul fiicei mele. Desigur, stătea în ușa casei și mă căuta cu privirea. Peste apă se auzi încă o dată tare și clar «Tată!». După câteva minute am fost la mal în siguranță.”
Și noi trebuie să fim din aceia care strigăm, din aceia care indicăm calea spre cer. Să nu obosim, să nu încetăm niciodată să arătăm calea spre cer!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu