Luați în serios avertismentele!

 

Pe 26 decembrie 2004, Asia de Sud-Est a fost lovită de un tsunami gigantic. O tânără fată a văzut apa retrăgându-se brusc departe de plajă. Și-a amintit imediat ce învățase despre tsunami la școală; a evaluat corect situația și i-a avertizat pe ceilalți. Procedând astfel, a salvat zeci de oameni de „valurile care se înălțau”.

Cei care au ascultat-o ​​pe fată, în ciuda vârstei sale fragede și a oceanului aparent calm, au reușit să ajungă la timp în siguranță. Era vital pentru supraviețuire să o creadă pe fată, să-i ia în serios avertismentul și să fugă imediat de dezastru. Fiecare secundă a contat.

Cât de groaznic pentru toți cei care nu au putut scăpa de tsunami! Cât de groaznic, de asemenea, pentru familii, dintre care unele încă suferă de pe urma pierderii lor și astăzi!

Cu toții avem nevoie de mântuire. Biblia vorbește chiar și despre nevoia noastră de a fi mântuiți, pentru că cea mai mare catastrofă care ne amenință este moartea veșnică, adică separarea de Dumnezeu pentru totdeauna. Așa cum oamenii de atunci au trebuit să o creadă pe tânăra fată, tot așa trebuie să accepți și tu mesajul lui Isus Hristos pentru a fi salvat de la iad. A îndulci viitorul, a te lăsa pradă iluziilor sau a amâna decizia - toate acestea sunt inutile și ar fi o neglijență gravă. Prin urmare, încă o dată: trebuie să fim mântuiți în Numele lui Isus. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să fie fericit, ci poruncește pocăință, pentru că ne iubește și ne vrea lângă El.

 

„Hai să facem…” (Geneza 11)

Tot progresul din tehnologie și din cultură implică două posibilități: fie îl accepți din mâna lui Dumnezeu și astfel Îi înalți Numele, fie îl folosești pentru a face ca propriul tău nume să strălucească și să dureze.

În câmpiile Mesopotamiei, unde nu exista piatră naturală pentru construcții, oamenii, după ce s-au stabilit acolo, au inventat arta de a face cărămizi și țigle din diverse materiale. Smoala, petrol întărit, servea drept mortar.

Posibilități neprevăzute! Acum nu existau limite pentru impulsul creativ al omenirii. Dar ambiția și străduința oamenilor erau nelegiuite încă din tinerețe și, pe măsură ce stima de sine creștea odată cu aceste posibilități, pas cu pas a devenit o străduință de a se elibera de dependența de Dumnezeu, de a-și face un nume, ba chiar de a-i lua locul lui Dumnezeu.

„Hai să facem cărămizi... să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume...!”

Dar „Cel care locuiește în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei” (Psalmul 2) și „mândria merge înaintea distrugerii și un duh îngâmfat înaintea căderii” (Proverbe 16.18)!

Era un pericol pentru Dumnezeu? O, nu, Dumnezeu a trebuit să „coboare”, ca să vadă ce se construia acolo jos. El avea o modalitate simplă de a zădărnici planurile omenești.

„Hai să Ne coborâm și să le încurcăm acolo limba, ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii altora.” Această încurcătură de limbi a dat naștere „națiunilor”. Și „încurcătura” continuă să împovăreze interacțiunile dintre popoare și relațiile dintre ele până în ziua de astăzi – în ciuda nenumăratelor conferințe!

Spre deosebire de eforturile zadarnice ale oamenilor de a găsi pace și armonie, Dumnezeu Însuși a realizat unitatea oamenilor. Aceasta s-a întâmplat la Rusalii, prin Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2). Toți cei care L-au acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor și Domn al lor aparțin acestei „unități”, acestei singure Biserici a lui Hristos, acestei singure Adunări a Dumnezeului celui viu, acestei singure clădiri (1 Corinteni 12.13; Efeseni 2.17-22; 1 Petru 2.4-5; Apocalipsa 5.9-10).

Chiar și copiii credincioși aparțin deja acestei clădiri.

 

El a lucrat cu putere cu brațul Său, a risipit pe cei mândri în gândurile inimii lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie și a înălțat pe cei smeriți.

Luca 1.51-52

Scump Isus

 

Scump Isus, bun Isus,

Tu de sus

Ne-ai adus

Taina profețiilor,

Haina bucuriilor,

Tinerețea zorilor,

Frumusețea florilor,

Fericirea traiului

Și primirea raiului.

 

Scump Isus, bun Isus,

Tu de sus

Blând ne-ai pus

Farul călătorilor,

Harul sărbătorilor,

Miezul suferințelor,

Țelul năzuințelor,

Corul îngerașilor,

Dorul copilașilor.

 

Scump Isus, bun Isus,

Tu ești pus

Mai presus

Graiul bucuriilor,

Raiul armoniilor,

Pragul juruințelor,

Steagul biruințelor,

Mirele fecioarelor,

Regele popoarelor.

O vizită la azilul de bătrâni – Bucurie care se răspândește

 Era o dimineață însorită de joi când Tom, Ana, Luca și Ema au ajuns la școală, plini de entuziasm. Astăzi aveau planificată o excursie specială: vizitau cu clasa lor azilul de bătrâni de lângă parcul orașului.

„Sper că bătrânilor le place de noi”, a spus Luca, aranjându-și nervos șapca.

„Sunt sigură că le va plăcea”, a răspuns Ana zâmbind. „Uneori, tot ce este nevoie este un cântec sau un zâmbet, ca să faci pe cineva fericit.”

„Bunica mea spune întotdeauna că cea mai bună prăjitură se servește după ce cântăm”, a șoptit Tom, rânjind.

Ema a dat din cap. „Consider că este frumos ceea ce facem astăzi – o schimbare plăcută față de lecțiile de matematică.”

Clasa exersase cântece și împachetase câteva cărți pentru a le citi cu voce tare. La azilul de bătrâni, au fost întâmpinați călduros de o îngrijitoare prietenoasă. Împreună, au intrat într-o cameră comună luminoasă. Mai mulți rezidenți erau deja acolo, unii în scaune cu rotile, alții în fotolii confortabile. Unii păreau obosiți, alții puțin curioși.

„Bună ziua! Suntem atât de bucuroși să fim aici astăzi!”, a spus cu voce tare profesoara.

Copiii s-au prezentat, apoi au început să cânte. La început cu ezitare, apoi mai tare – sunetele au devenit mai vesele, mai colorate, ca niște mici raze de soare. Câțiva dintre bătrâni au bătut din palme, o doamnă a bătut din picioare în ritmul cântecului.

„Habar n-aveam că aceste cântece ale noastre pot face oamenii atât de fericiți”, a șoptit Luca.

„Bucuria este ca un zâmbet – este pur și simplu contagioasă”, a spus Ana încet.

După ce au cântat, copiii s-au împărțit în grupuri mici. Ana s-a așezat lângă un domn în vârstă, cu părul alb și subțire. I-a citit o poveste cu animale, în timp ce el asculta în liniște și zâmbea.

Tom le-a povestit la două doamne despre jucăria lui preferată, moment în care una dintre ele și-a amintit de propria jucărie din copilărie.

Ema, ​​care la început era puțin timidă, a găsit o femeie în vârstă care fusese profesoară. Curând au început să discute ca niște vechi prietene.

Într-un moment de liniște, în timp ce se împărțeau fursecuri, Ana și-a scos Biblia mică pentru copii din rucsac. „O am mereu cu mine”, le-a șoptit ea celorlalți. Apoi a deschis-o la o pagină.

„Bucurați-vă cu cei ce se bucură”, a citit ea cu voce tare.

„Este din Biblie?”, a întrebat Ema curioasă.

Ana a dat din cap. „Da. Am ales versetul, pentru că se potrivește cu ziua de astăzi. Ne bucurăm împreună – și aceasta face bine tuturor.”

Tom a zâmbit. „Exact cum a făcut Isus atunci, când era la o nuntă. A sărbătorit cu oamenii. Isus a vrut ca oamenii să fie bucuroși.”

„Și noi sărbătorim într-un fel astăzi, nu-i așa?” a întrebat Luca.

„Da”, a spus Ana, radiind. „O sărbătoare a bucuriei – dar în liniște, cu povești și cântece.”

Când clasa și-a luat rămas bun, mulți dintre rezidenți au făcut cu mâna și au spus: „Să reveniți curând!”

„Promitem”, a spus Ema, ​​simțind o oarecare căldură în suflet.

În drum spre școală, era liniște. Nu pentru că ar fi fost obosiți copiii, ci pentru că ceva încă le strălucea în inimi – precum focul care ardea în camera comună a azilului de bătrâni.

„Știi ce?”, a spus Luca în cele din urmă. „Am învățat ceva astăzi.”

„Ce?” a întrebat Tom.

„Bucuria nu se diminuează atunci când o împărtășești. Crește.”

Ana a zâmbit și a dat din cap.

„Exact așa scrie în Biblie – doar cu alte cuvinte.”

Și astfel și-au continuat drumul, mână în mână, cu inimile pline de cântece calde și o bucurie care cu siguranță avea să rezoneze mult timp după ce se vor întoarce acasă.

Hristosul, Mântuitorul lumii

 … Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.

Ioan 4.42

Să cunoaștem noi prieteni mici (20)

 Vrei să-L cunoști pe Domnul Isus și să trăiești cu El, dar nu știi cum?

1. Dumnezeu este bunul tău Creator. Deoarece Dumnezeu este întotdeauna bun, El nu poate să treacă pur și simplu cu vederea răul, ci trebuie să-l pedepsească cu dreptate. Dumnezeu iubește atât de mult omenirea, încât a conceput un plan ingenios de mântuire.

2. Fiecare om gândește, spune sau face lucruri rele (păcătuiește) și este vinovat înaintea lui Dumnezeu – și tu. Așa cum ești, nu poți merge la Dumnezeu în cer. Nu te poți ajuta singur și ai nevoie de un Mântuitor.

3. Acest Mântuitor este Isus, Fiul lui Dumnezeu. El a venit din cer pe pământ. Pe cruce, El a luat asupra Sa pedeapsa pe care o meritam noi. A treia zi după aceea, Isus a înviat.

4. Mărturisește-ți păcatele în fața lui Dumnezeu și crede în Domnul Isus ca Mântuitor al tău! Te poți ruga lui Isus cu propriile tale cuvinte - chiar dacă nu-L poți vedea!

5. Mulțumește-i Domnului Isus pentru că ți-a curățat inima. Și trăiește cu El!

Să cunoaștem noi prieteni mici (19)

 

Un an despre vrăbii se apropie de sfârșit

Afară este deja destul de frig, dar până acum nu a nins. În curând este Crăciunul. Hrănitoarea de păsări a bunicului este în același loc ca iarna trecută. Nu este de mirare că Cristina și Sofia au acum un loc preferat în sufrageria bunicului. De aici, pot privi perfect păsările.

- Uite!, șoptește Cristina la urechea Sofiei.

- Ce?, întreabă Sofia.

- Nu am văzut pasărea aceea iarna trecută!

Aceleași păsări ca iarna trecută sunt adunate din nou la hrănitoarea bunicului. Doar una este nouă. Cum se numește? Descoperă completând corect aceste litere mai jos: I Z T

C _ N _ E _ Ă

Sam

 

   Când în Africa a izbucnit un război între două triburi de negri, micuțul Sam și-a pierdut părinții și casa. A fost primit într-o stație misionară.

   Misionarul și-a dat seama foarte repede că Sam era un băiat isteț și inteligent și i-a dat diverse lucrări: să transmită mesaje și să îndeplinească mici sarcini. Cu toate acestea, misionarul a fost avertizat în curând de diferite persoane că Sam era un hoț. Din stație dispăreau frecvent tot felul de obiecte. Adesea erau lucruri foarte valoroase care dispăreau brusc. Misionarul nu știa ce să facă. Și el îl bănuia pe Sam. Dar nu putea dovedi nimic și a tăcut la început. Zi de zi se ruga pentru băiatul care nu arăta niciun interes pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru dragostea Mântuitorului.

   Într-o zi, misionarul l-a chemat pe băiat și i-a spus:

   - Sam, știu că ești un băiat inteligent. Am nevoie de ajutorul tău.

   Lui Sam i-a plăcut să audă așa ceva. Misionarul a continuat:

   - De ceva vreme îmi lipsesc unele lucruri din centru, de care am nevoie neapărat. Ai putea să le găsești? Și poate și pe cel care mi le-a luat?

   A doua zi, Sam a adus unul dintre obiectele dispărute și a spus:

   - Am găsit acest lucru. Dar nu l-am găsit pe cel care l-a luat.

   A doua zi, Sam a adus un alt obiect dispărut, repetând aceleași cuvinte, dar apoi a adăugat timid:

   - Cum pot fi iertate păcatele?

   Misionarul a răspuns:

   - Trebuie să te căiești de păcatele tale și să le mărturisești, atunci Dumnezeu le iartă și le aruncă în spatele Lui, pentru că Domnul Isus a murit pentru ele pe crucea de la Golgota.

   Apoi i-a arătat în Biblie cuvintele din Isaia 55 și Romani 6: Să se lase cel rău de calea lui și omul nedrept de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând – fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus, Domnul nostru.

   A doua zi, Sam a adus o grămadă de lucruri misionarului și a mărturisit:

   - Iartă-mă, eu sunt hoțul!

   Misionarul l-a iertat pe Sam cu bucurie. Amândoi au îngenuncheat și au cerut iertare lui Dumnezeu. Sam și-a predat inima Domnului Isus și a devenit proprietatea Lui. De atunci, nimic nu a mai dispărut din stația misionară.

 

Ce nu este de la Dumnezeu?

 

   Un misionar din Africa de Sud i-a întrebat odată pe elevii săi de culoare:

   - Avem ceva ce nu am primit de la Dumnezeu?

   - O fetiță a răspuns:

   - Da, păcatul.

   Fetița avea dreptate, căci Cuvântul lui Dumnezeu spune:

   „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea” (Romani 5.12).

Cuvântul lui Dumnezeu

 

Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu:

·       o sămânță care a căzut pe pământ bun și a adus roadă. (Luca 8.11 și 15)

·       o ploaie care udă pământul, îl face să rodească și să înmugurească. (Isaia 55.10)

·       o pâine pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca hrană. (Exod 16.15)

·       o sabie ascuțită, care judecă gândurile și intențiile inimii. (Evrei 4.12)

Salvat (Geneza 8)

 

Dumnezeu a spus cum trebuie să fie corabia în întregime, atât în ceea ce privește forma, cât și materialele folosite. El a stabilit planul și amenajarea ei, iar Noe a construit-o conform acestor instrucțiuni. Lungul timp de construcție a fost pentru el o încercare, o dovadă a credinței lui (Evrei 11.7).

În timpul judecății, Noe nu a fost tulburat de îndoieli. El nu s-a preocupat să verifice rezistența grinzilor sau etanșeitatea acoperișului. Arca era capabilă să țină apa la distanță! Noe era complet încrezător în siguranța ei, deoarece Dumnezeu era proiectantul și constructorul ei. Ea a rezistat. Ea a salvat pe toți cei aflați în ea în timpul judecății.

A venit ziua în care Dumnezeu a spus: „Ieși din corabie”. Noe a ieșit – ca moștenitor al dreptății. A pășit pe pământul reînnoit. Era salvat. A pășit pe pământul care nu mai era corupt ca înainte, ci curat în urma purificării prin judecată. Și pe acest pământ reînnoit, Noe a construit un altar Domnului și a adus jertfe de mulțumire. A făcut-o din recunoștință.

Astfel, în viața lui Noe se regăsesc ascultarea credinței și slujirea credinței. Altarul a fost construit acolo unde înainte domneau judecata și moartea. Corabia i-a purtat pe Noe și familia lui în siguranță peste apele judecății. Acestea l-au condus din „lumea veche” în „lumea nouă”, unde și-a ocupat locul de închinător.

Domnul Isus ne oferă siguranță deplină și nouă, celor care am venit la El, adevărata arcă a mântuirii. Mântuitorul Și-a dat viața sfântă și Și-a vărsat sângele scump pe Golgota pentru a ne aduce mântuirea. El, Cel neprihănit, a suferit pentru noi, cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Și noi ar trebui să moștenim dreptatea lui Dumnezeu. El este temelia mântuirii noastre veșnice (Ioan 3.16; Faptele Apostolilor 4.12; 1 Ioan 5.12). Prin El, și noi am devenit închinători, căutați de Tatăl, pentru a ne închina Lui în duh și în adevăr (Ioan 4.23). Ce chemare! Nu ar trebui să ne caracterizeze și pe noi ascultarea și recunoștința?

Ajutor pentru persoanele fără adăpost pe timp de iarnă – Cine împarte, încălzește inimi

 

   Afară bate un vânt rece. Copacii din fața școlii și-au pierdut de mult frunzele, iar chiciura strălucește ca niște cristale de zahăr pe ferestre. Tom își strânge mai bine jacheta călduroasă în jurul lui, în timp ce traversează curtea școlii împreună cu Anna. În drum spre sala de festivități, descoperă un afiș mare:

   „Acțiune de ajutorare pe timpul iernii: colectăm haine pentru persoanele fără adăpost – participă și tu!”

   „Uite, Anna!”, strigă Tom. „Aici se spune că cineva strânge jachete și haine groase!”

   Anna citește cu atenție. „Ca oamenii care sunt nevoiți să trăiască pe stradă să nu înghețe iarna.” Se uită gânditoare. „Este important. Și Isus ar ajuta.”

   În prima oră, profesoara vorbește cu clasa despre această acțiune. „Mulți oameni nu au nicio casă. Ei dorm pe bănci sau sub poduri, chiar și acum, iarna. Să fim miloși și să-i ajutăm.”

   Luca întreabă: „Milos – ce înseamnă mai exact?”

   „Înseamnă”, explică profesoara, „că avem compasiune pentru ceilalți. Că simțim compasiune când cineva suferă și vrem să facem ceva în acest sens.”

   Tom dă din cap. „Atunci vreau să ajut și eu. Mai am acasă vechea mea jachetă de iarnă.”

   Anna șoptește: „O aduc și pe a mea. Este încă în stare bună – doar că mi-a rămas puțin cam mică.”

   După ore, Tom și Anna scotocesc prin dulapurile lor.

   „Îmi plăcea foarte mult jacheta roșie”, spune Tom ezitant, ținând-o în mână. „Am alergat odată prin prima zăpadă cu ea.”

   Anna zâmbește. „Iar eu am văzut odată un curcubeu când am purtat jacheta mea, îți amintești? Când ne-am plimbat prin pădure cu bunica.”

   Amândoi tac. Jachetele spun povești. Dar apoi Tom spune hotărât: „Dacă cineva îngheață afară, este mai bine ca jacheta să fie folosită din nou.”

   Anna dă din cap și adaugă: „Cine împarte nu încălzește doar corpul, ci și inima”.

   A doua zi dimineață, își aduc jachetele la școală. În hol sunt câteva cutii mari. Anna își pune jacheta înăuntru, Tom o urmează. Emma observă acest lucru.

   „Nu v-a fost greu?”, întreabă ea.

   Anna răspunde: „Puțin, da. Dar am ceva la mine.” Scoate din rucsac micuța ei Biblie. Pe o pagină galbenă este marcat un verset. „Aici scrie: Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! (Matei 5.7).”

   Tom îi explică Emmei: „Isus a spus aceste cuvinte. El ne-a arătat cum să fim compătimitori și să împărțim din ceea ce avem. Ca în istorisirea despre samariteanul milostiv – el a ajutat un om rănit, deși toți ceilalți l-au lăsat pur și simplu acolo.”

   Emma pare gânditoare. „Cred că... o să aduc și eu ceva mâine. Poate o eșarfă de-a mea. Bunicii i-ar plăcea acest lucru.”

   Mai târziu, la prânz, cei patru stau împreună, ca de obicei. Luca spune: „Am pus în cutie și o căciulă și șosete groase.”

   Tom zâmbește. „Cutia noastră va fi cu siguranță plină până la refuz.”

   „Și poate și inimile celor care vor primi lucrurile”, spune Anna în șoaptă.

   În timp ce se îndreaptă spre casă, ninge ușor. Fulgi de zăpadă dansează ca niște pene în vânt. Și, deși este frig, copiii simt căldură în inimile lor. Pentru că știu că milostenia face lumea puțin mai luminoasă.

Pateul de ficat

 

   Un bărbat credincios de origine evreiască, crescut într-o familie ortodoxă strictă, povestea cu plăcere despre convertirea lui și începea întotdeauna astfel:

   „Mijlocul pentru convertirea mea a fost o felie cu pateu.”

   Când era băiat, a învățat meseria într-un sat vecin. Părinții nu i-au permis însă să locuiască la maistrul său, așa cum era obiceiul, pentru a nu mânca alimente necurate pentru evrei.

   Dar i-ar fi plăcut să guste pateul de ficat pe care ucenicii îl mâncau pe pâine în pauza de mic dejun, cu siguranță era foarte gustos, mirosea atât de bine.

   Pe măsură ce dorința lui pentru pateu devenea tot mai puternică, i-a convins pe părinții lui să-l lase să locuiască în casa maistrului: drumul era atât de lung și de greoi iarna, având în vedere că trebuia să ajungă acolo întotdeauna foarte devreme.

   După o lungă ezitare, părinții au acceptat în cele din urmă, iar el a locuit restul perioadei de ucenicie la maistrul său.

   Maistrul era un om credincios și temător de Dumnezeu. De trei ori pe zi, familia lui citea Cuvântul lui Dumnezeu și se ruga. Și de fiecare dată, maistrul își făcea timp să dea câteva indicații importante cu privire la ceea ce citea.

   După scurt timp, această obișnuință a dat roade și în inima ucenicului. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, el și-a recunoscut starea pierdută, s-a convertit la Dumnezeu și L-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor personal.

   „Astfel, Dumnezeu a folosit dorința mea pentru pateul de ficat pentru a mă conduce la Mântuitorul.”

Regăsit

 

Slăbită și cocoșată, bunica Gerlach stă în fotoliu. În ciuda acestui fapt, inima ei este fericită, căci știe că Dumnezeu o iubește și are grijă de ea. Dar astăzi, în mod neobișnuit, are o față tristă. Ce s-a întâmplat? Ca să aibă companie, acum câțiva ani și-a cumpărat doi peruși. Cele două păsări vioaie ciripesc și se joacă toată ziua, aducându-i multă bucurie. Dar ieri, una dintre ele a dispărut brusc. Fereastra trebuie să fi fost deschisă! Bunica Gerlach privește cu tristețe. Speră că nu s-a întâmplat nimic cu draga ei pasăre! Mai este în viață? Celuilalt peruș pare să-i fie foarte dor de prietenul său.

Din cauza vârstei sale, sărmana femeie nu poate face nimic. În afară de a se ruga! Ea se roagă mult. După-amiaza, prietena ei Luise vine în vizită. Bineînțeles, bunica Gerlach îi povestește imediat ce s-a întâmplat. Dar nici Luise nu știe ce să facă. Pasărea a dispărut cu siguranță. Cu toate acestea, ele se roagă – acum împreună – din nou foarte intens. În drum spre casă, Luise întâlnește doi bărbați. „...o pasăre frumoasă”, îl aude pe unul dintre bărbați spunând. „Era pe jumătate înfometată și a fost ușor de prins. Am pus-o în colivie acasă cu perușul meu. Poate își va reveni.”

Luise își ciulește urechile. Se oprește și îndrăznește să-i vorbească bărbatului. În câteva cuvinte, îi spune ce se întâmplase și întreabă dacă poate vedea animalul pe care îl găsise. „Desigur!”, răspunde bărbatul și o conduce în casa lui. Și într-adevăr: era perușul dispărut!

Vă puteți imagina bucuria bunicii Gerlach când Luise o aduce înapoi pe micuța fugară! Dumnezeu a condus totul, astfel încât perușul ei să fie salvat de bărbatul acela și ca Luise să-l întâlnească exact în momentul în care acesta vorbea despre pasăre!

Aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi (1 Petru 5.7).

Să cunoaștem noi prieteni mici (18)

 

Cum poți ajuta păsările în timpul iernii

Pe tot parcursul anului poți observa păsări în grădină sau în pădure. Păsările care rămân la noi tot anul se numesc păsări sedentare. Printre acestea se numără vrăbiile, mierlele, pițigoiul și multe alte specii de păsări.

În noiembrie, temperaturile scad de obicei semnificativ, uneori sub zero grade. Acum este momentul potrivit pentru a începe hrănirea de iarnă. Este important să nu începi prea devreme, pentru ca păsările migratoare să nu rămână prea mult timp la noi.

Pentru păsările sedentare, poți instala, de exemplu, o căsuță pentru hrană și poți agăța biluțe pentru pițigoi sau inele de alimentare. Hrana se administrează însă numai până la sfârșitul iernii, când păsările găsesc din nou hrană suficientă.

Fie că este pe pervazul ferestrei, pe balcon sau în grădină – poți hrăni păsările oriunde. Locul de hrănire trebuie să fie suficient de înalt, astfel încât pisicile să nu poată ajunge la el. Păsările preferă locurile de hrănire protejate și bine vizibile.

Poți să le hrănești cu semințe de floarea-soarelui, semințe de cânepă, fulgi de ovăz, semințe, fructe de pădure uscate, stafide și nuci. De asemenea, poți cumpăra hrană pentru păsări gata preparată.

Atenție: Nu hrăni păsările cu hrană mucegăită, condimentată sau sărată!

Minunează-te de creația lui Dumnezeu!

Cât de scumpă...

 

Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost.

Psalmul 36.8

În ceață

 În largul coastei canadiene era ceață densă. Abia se putea vedea în fața ochilor, darămite alte nave. Căpitanul navei Faitful stătea perplex pe punte. Nu mai văzuse niciodată o astfel de ceață. Continuarea călătoriei era exclusă, pentru că era mult prea periculoasă! Chiar atunci, un domn mai în vârstă s-a apropiat de el.

- Domnule căpitane, spuse el, trebuie să fiu mâine în Quebec.

- Este imposibil, răspunse căpitanul. Nu vedeți în ce ceață suntem prinși? Aceasta nu se va ridica prea curând!

- Dar sunt așteptat mâine în Quebec pentru a ține o predică evanghelistică. Cu siguranță, trebuie să existe o modalitate de a ajunge acolo la timp!

Căpitanul dădu din cap.

- Imposibil! Nu putem depăși această ceață!, răspunse el.

- Atunci haideți să mergem în cabina dumneavoastră și să ne rugăm.

Cu ezitare, căpitanul a fost de acord și au coborât scările. În cabina căpitanului, evanghelistul a prezentat întreaga situație dificilă înaintea lui Dumnezeu. El a încheiat cu cuvintele: „Doamne, nimic nu este imposibil pentru Tine. Tu poți risipi ceața în cinci minute. M-ai chemat să predic mâine în Quebec și, prin urmare, am încredere că voi fi acolo la timp. Amin.”

Căpitanul s-a simțit atunci obligat să se roage și el. Dar evanghelistul îl întrebă:

- Chiar credeți că rugăciunea va ajuta?”

Căpitanul răspunse:

- Nu chiar!

- Atunci mai bine nu vă rugați! În plus, sunt convins că Dumnezeu m-a ascultat deja. Vă rog, urcați pe punte și veți vedea că ceața s-a risipit.

„Cam nebun omul!”, se gândi căpitanul, dar a făcut așa cum i s-a spus. A urcat pe punte – și nu-și putea crede ochilor! Ceața dispăruse și soarele strălucea! Câteva ore mai târziu, Fatful a ajuns în portul Quebec – cu un căpitan care, prin această experiență, a găsit adevărata credință în Dumnezeu.

Doamne, Tu ai făcut cerurile și pământul cu puterea Ta cea mare și cu brațul Tău întins: nimic nu este pra greu pentru Tine (Ieremia 32.17).

Cum să te rogi corect

 

„Tot ce este scris în Biblie este o prostie!”, afirmă din nou astăzi profesorul lui Fabian. Și aproape toată clasa râde când adaugă: „Doar copiii mici și bătrânele mai cred în Dumnezeu!” Fabian este cuprins de îndoială. Cine are dreptate: profesorul sau părinții lui, care cred în Domnul Isus? Și lui i-ar plăcea să creadă, dar...

Fabian stă gânditor în locul său preferat de la marginea pădurii și privește cerul. Dacă ar putea afla dacă Dumnezeu există cu adevărat! – În timp ce privește norii, deodată îi vine o idee. Se hotărăște să-L pună pe Dumnezeu la încercare. Închide ochii și spune: „Doamne, te rog, dacă exiști cu adevărat, să risipești imediat toți norii! Amin.” Ridică privirea cu nerăbdare – dar nu s-a întâmplat nimic. Norii au rămas unde erau. Morocănos, se îndreaptă spre casă. Deci, până la urmă, profesorul are dreptate! Acasă, mama îl cheamă în bucătărie. „Am cumpărat prea mult pește astăzi”, spune ea, „și m-am gândit că aș putea să-i fac o bucurie sărmanei văduve Weber. Te rog, du-i acest pește! Sper să-i placă.”

Fabian pornește la drum și ajunge repede la casa văduvei. „Bună ziua, doamnă Weber”, spune el, „mama v-a trimis acest pește.” Un zâmbet apare pe fața bătrânei. „O, ce Dumnezeu bun avem!”, exclamă ea. „În această dimineață L-am rugat, dacă este voia Lui, să-mi dea niște pește de mâncat. Îmi place atât de mult, dar este așa de scump. Și acum Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciune și te-a trimis la mine!” Gânditor, Fabian se îndreaptă spre casă. Când ajunge acasă, aleargă în camera lui, cade pe genunchi și se roagă: „Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai arătat că exiști! Te rog să-mi ierți îndoielile!” Apoi Îi mărturisește lui Dumnezeu toate celelalte păcate pe care și le poate aminti.

Voi cereți și nu căpătați, pentru că cereți rău... Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept (Iacov 4.3; 5.16).

Marșrutka

Cu siguranță, cunoști multe mijloace de transport, dar garantat nu ai auzit încă de „marșrutka”, nu-i așa? Este vorba despre un autobuz mic, cu aproximativ 12-16 locuri, care circulă în țările din Caucaz: Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Aceste microbuze circulă către anumite destinații, care sunt afișate pe parbriz. Dar nu circulă după un orar. Oamenii urcă în stația de pornire și, de fiecare dată când șoferul consideră că marșrutka este plină, pleacă. Primul pasager care urcă trebuie să aștepte până când urcă suficienți alți pasageri, iar ultimul are noroc, deoarece călătoria începe imediat.

Să presupunem că cineva ajunge în stație și vede că primele două persoane sunt deja în marșrutka. Ar fi înțelept din partea lui să meargă în oraș să-și cumpere o înghețată? Desigur că nu, pentru că între timp ar putea urca și alți pasageri, iar șoferul ar putea pleca. Atunci acea persoană ar trebui să aștepte până când vine o altă marșrutka, care merge la destinația dorită. Nu este plăcut, dar nici o catastrofă.

Există însă o „marșrutka” în care ar fi grav dacă nu ai mai putea urca, pentru că ar fi prea târziu. Acest „autobuz” are ca destinație „cerul” și sunt deja câțiva pasageri în el. Cel mai bun lucru este faptul că este gratuit, pentru că Isus Hristos a plătit deja biletul pentru tine pe cruce. Mai sunt locuri libere. Dar ar fi o mare greșeală să aștepți să urci.

Sigur ai auzit deja că Biblia îi îndeamnă pe toți oamenii: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 4.7). De aceea: cel mai bine este să urci astăzi – mărturisește înaintea lui Dumnezeu păcatele tale și crede că Domnul Isus a plătit pentru ele pe cruce. Atunci vei avea un bilet pentru cer!

Să cunoaștem noi prieteni mici (17)

 

Pisica

   Într-o zi umedă de noiembrie, Cristina și Sofia îl ajută pe bunicul Damian în grădină. Ele mătură frunzele și le duc la grămada de compost. Un stol de vrăbii s-a așezat la marginea grădinii, într-un tufiș care și-a pierdut aproape toate frunzele.

   Deodată, copiii observă o pisică foarte curioasă. Ea se apropie încet de stolul de vrăbii. Cristina și Sofia sunt îngrijorate.

   - Ce să facem, bunicule?, întreabă Sofia speriată.

   Bunicul Damian o liniștește:

   - Nu trebuie să facem nimic. Așteptați puțin!

   Vrăbiile au observat de mult pisica obraznică. Și cu un ciripit puternic, se adună în aer deasupra grădinii. Acum pisica ezită și pare puțin nesigură.

   - Se apără!, constată Cristina.

   Vrăbiile zboară în jurul pisicii, păstrând o distanță suficientă, fără să o scape din ochi. Copiii privesc fascinați. Nu durează mult până când pisica renunță și fuge.

   - Au reușit!, exclamă Sofia ușurată.

   - Da, Sofia, păsările sunt inteligente, spune bunicul Damian. Ele rămân unite și știu cum să se apere împreună.

Prietenii lui Isus țin unii la alții din dragoste!