Praștia

   Mihai era foarte îndemânatic. Tatăl său spunea deseori: „Cândva vei deveni un bun meseriaș.“

   Astăzi, Mihai era în mod deosebit mândru de noua sa „operă“. „Aceasta o să țină mai mult decât cea veche“, murmură el în timp ce trecea noua sa praștie dintr-o mână în alta.

   Vechea praștie nu ținuse mult. Nici măcar o zi! Nu era de mirare, era o bucată de cauciuc vechi și inadecvat pentru o praștie. Și nici pe departe pentru o praștie pentru Mihai! El pretindea mult de la o astfel de praștie. Trebuia să tragă bine și să aibă o viață lungă.

   De data aceasta, Mihai a făcut rost de un cauciuc mai bun. Și în timp ce se gândea la praștia lui, veniră în zbor câteva vrăbii. Una după alta se tupilară în ramurile de iederă deasă, care acoperiseră aproape complet bătrânul păr din grădină. Mihai ascultă ciripitul, piuitul și  trăncăneala lor.

   De fapt, vrăbiile își căutau locul lor de dormit obișnuit doar seara. Ele înnoptau întotdeauna în iedera bătrână. Iedera era foarte bătrână, aproape la fel de bătrână ca părul sau chiar ca și casa părinților lui Mihai.

   „De ce vin deja acum? Încă nu este timpul de culcare.“

   Mihai se gândi. Instinctiv, aproape inconștient, se aplecă și caută pietre potrivite pentru praștia sa. Acestea au alunecat imediat în buzunarul pantalonilor săi. Puse în praștie o piatră netedă, cât o alună.

   Una din vrăbii tocmai ieși din iederă. Ciripind se așeză pe mărul mic la o depărtare de zece metri de păr. Oare au alungat-o celelalte din iederă?

   „Trebuie să o ating pe asta!“ își spuse Mihai. A întins cauciucul praștiei și a dat drumul pietrei.

   „Zang!“ Ah, aceasta a fost fereastra vecinului! Ca paralizat, Mihai a rămas pe loc, palid de teamă.

   Încetul cu încetul, Mihai înțelese ce se întâmplase. Încă stătea pe loc ca și cum ar fi prins rădăcini. Nu putea să o ia la fugă, pentru că nu avea puterea necesară.

   Nu! Nici nu voia să o ia la fugă. Mihai nu era un laș. Acum trebuia să fie cinstit și curajos. El trebuia să dovedească faptul că este un creștin. Iar Mihai o lua în serios cu credința sa și faptul de a fi și a arăta că este un creștin.

   „Doamne Isus, te rog ajută-mă!“ se rugă el încet. O clipă ezită puțin, dar apoi porni spre casa vecinului. Înainte să ajungă la ușa casei, ușa se deschise din interior. Aproape ca de la sine. Domnul Cizmaru auzise când se sparse fereastra.

   „Domnule Cizmaru, eu am spart geamul.“ Mihai ridică praștia. „Îmi pare rău. O să plătesc paguba.“

   Domnul Cizmaru stătea uimit în ușa casei. Mărturisirea lui Mihai l-a lăsat fără cuvinte. Nici măcar n-a putut să-l certe deloc pe Mihai.

   „Băiete, îmi place de tine!“ spuse el într-un sfârșit. „Ești cel puțin sincer.“

   Domnul Cizmaru veni un pas spre Mihai, apoi puse mâna pe umărul lui și spuse: „Voi vorbi cu tatăl tău cum să înlăturăm paguba. Dar pentru aceasta nu vei primi nicio pedeapsă. Voi avea eu de grijă.“