Giulietta (1)

   „Flori frumoase, proaspete! Flori frumoase, proaspete!“ Aceste cuvinte răsunau pe străzile agitate ale orașului Napoli. Ele erau rostite de glasul unui copil.

   Era o seară minunată de primăvară, când o fetiță oferea coșul ei plin cu trandafiri, toporași și alte flori, o dată aici, o dată acolo, numeroaselor persoane care se plimbau și se bucurau de imaginea splendidă ce le-o oferea frumosul golf din Napoli, care strălucea în razele soarelui.

   Era într-una din acele seri, care sunt potrivite să dai uitării toate ostenelile și grijile zilei și care pot trezi în unele suflete sentimente de dor după o altă lume, unde păcatul nu mai poate tulbura savurarea deplină a unei bucurii sfinte. Umbre ușoare învăluiau deja munții din depărtare, în timp ce turnurile și acoperișurile orașului străluceau în razele soarelui care apunea și care desena la apus pe apele liniștite ale golfului un drum strălucitor.

   Printre observatorii scenei superbe se aflau și două doamne, a căror trăsură se mișca încet pe străzi. Prea adâncite în frumusețile naturii, păreau să nu aibă o ureche deschisă nici pentru ofertele de mărfuri ale multor negustori, care ajungeau până la trăsura lor, nici pentru țipătul cerșetorilor. Obișnuite cu o asemenea gălăgie, nimic nu putea să le deranjeze în contemplare. Chiar erau pe punctul de a coti pe o stradă mai puțin agitată, când prin acel tumult au auzit un glas care suna melodios: „Flori frumoase, proaspete!“

   Pentru că în acea clipă o mulțime de alte trăsuri au întâlnit trăsura celor două doamne, încât vizitiul a trebuit să oprească, mica vânzătoare de flori a folosit această ocazie favorabilă și s-a apropiat de doamne ridicând coșulețul și repetând: „Flori frumoase, proaspete! Flori frumoase, proaspete!“ Dar deabia au ajuns aceste cuvinte simple la urechile celor două doamne, când cea mai în vârstă dintre ele, a cărei rochie de doliu dădea de înțeles că suferise o pierdere dureroasă, tresări și îi strigă cu glas tremurat surorii ei mai mici:

   - O, Julia, ce ciudat! Ce fel de copil poate să fie?

   Înainte ca să poată răspunde surorii, cea căreia i se adresase întrebarea luase deja un trandafir din coș și puse o liră în mâna copilului chiar în clipa când drumul s-a eliberat și trăsura s-a putut pune în mișcare. Copilul dispăru în mulțime.

   - Ce glăscior dulce! repetă doamna Amalfi, sora mai în vârstă. Dacă aș fi putut să o văd mai bine pe mica vânzătoare de flori! Glasul ei suna ca ecoul glasului soțului meu iubit Gaetano.

   - Dragă soră! spuse Julia, care se aplecă spre cea care puse întrebarea, nu te mai chinui cu asemenea imagini fantastice! Cum poate glasul unui sărac copil de stradă să-ți trezească astfel de amintiri triste?

   - O, știu bine, Julia, că este o nebunie, spuse iarăși cealaltă după o pauză, străduindu-se pe moment să devină stăpână pe sentimentele ei. Știu de asemenea că Domnului nu-I place, dacă inima mea murmură împotriva căilor Sale în loc să accept cu resemnare voia Sa. Dar ai răbdare cu mine, când rana abia vindecată a inimii mele sărmane începe tot mereu să sângereze! Soțul meu este în cer, dar unde este copilul meu sărman...?

   Cu aceste cuvinte, ea își lăsă peste față voalul pălăriei, ca și când ar fi vrut să ascundă de privirile oamenilor durerea amară, care s-a întipărit în trăsăturile feței ei. Și Julia, sora mai mică, deveni tăcută. Lacrimile, care îi luceau pe obraji, arătau că sunetele dulci ale glasului de copil au atins-o și pe ea, chiar dacă a trebuit să numească simțămintele surorii la vederea fetei ca o iluzie a puterii ei de imaginație.

   Trăsura mergea acum mai repede, căci soarele începuse să-și ascundă ultimele lui raze, și se făcea rece.

   După o jumătate de oră, micuța vânzătoare de flori vânduse toată provizia ei și se întorsese cu pași vioi la locuința ei, care se afla pe o stradă îngustă. Cântând și sărind urcă treptele și ajunse curând la etajul al cincilea și ultimul, unde a fost primită într-un mod inimos de o femeie prietenoasă.

   - Cum, Giulietta, te-ai și întors? spuse ea copilului. Ai vândut toate florile? Și ce ai câștigat?

   Micuța puse cu o expresie triumfătoare monezile primite în mâna femeii, și aceasta începu imediat să le numere.

   - Într-adevăr, un câștig excelent, copilul meu, spuse după o pauză. Dar cine ți-a dat lira? Este un dar rar.

   - O, mămică, a fost o doamnă drăguță și frumoasă, strigă copilul în timp ce sărea fericit prin cameră. A vorbit așa de prietenos cu mine și mi-a dat apoi moneda. Ah, dacă aș putea să o mai văd o dată, dar și pe cealaltă doamnă care stătea lângă ea în trăsură și plângea! Mi se pare că aș mai fi văzut-o cândva mai demult!

   Încă mult timp vorbiră amândouă împreună. Femeia asculta cu atenție ceea ce îi spunea micuța veselă, apoi spuse pe un ton duios:

   - Așa, acum este timpul să ne ocupăm de cină, căci imediat vine tata Beppo acasă; cu siguranță, și micuța mea Giulietta este obosită și flămândă. Dar, Giulietta, să nu te cațeri pe pervazul ferestrei când eu nu sunt aici! Ce groaznic ar fi dacă ai cădea!

   Giulietta se așeză pe scăunelul ei în apropierea ferestrei, care era împodobită cu flori frumoase. Câțiva pași mai departe se vedea pe acoperișul plat o adevărată grădină, precum și un pavilion format din viță-de-vie, care era suficient de deasă, ca să ofere micuței Giulietta și femeii, pe care ea o numea „mămică“, protecție de razele soarelui. Așa cum spusese buna femeie, micuța stătea departe de pervazul ferestrei, și când aceasta intră iarăși în cameră, Giulietta părea să se fi adâncit în gânduri, care dădeau trăsăturilor tinere ale fețișoarei ei fermecătoare o expresie neobișnuit de serioasă.

   - Mămico! începu copilul după o pauză. Trebuie să mă gândesc tot mereu la doamna distinsă din trăsură. Dar nu mă refer la aceea care mi-a dat lira, ci la cealaltă, care s-a uitat la mine așa de tristă. Sigur am mai văzut-o o dată.

   - Există multe doamne străine aici în Napoli, copilul meu, spuse femeia, și poate o față sau alta ai văzut-o mai des când ai mers pe străzi.

   - Nu, nu, spuse copilul. Mi se pare ca și cum am stat în brațele ei când am fost foarte, foarte mică.

   - Dar, copilul meu, nu te gândi la așa ceva! spuse femeia. Nu sunt eu mămica ta? Și nu o duci bine aici? Cu siguranță, nimeni nu te-ar îndrăgi mai mult decât noi, nici acea doamnă străină. Dar acum hai, sper să-ți placă macaroanele! Îl aud pe tata Beppo venind.

   Într-adevăr, în acea clipă, un bărbat prietenos intră în cameră, și mica familie se așeză la masă.

(Se continuă în aprilie)