Octavian s-a întors la Dumnezeu la vârsta de doisprezece ani. El a crezut că Isus i-a iertat păcatele și își dădea silința să nu întristeze cu purtarea sa nici pe Dumnezeu, nici pe părinți. Ce-i drept, nu reușea întotdeauna: ba îi era lene să ducă gunoiul, și mama îl dojenea pentru neascultare, ba se supăra pe cei mici și se certa cu ei, ba se mânia.
Nici între colegii săi nu-i era ușor. Băieții nu-i puteau înțelege năzuințele, de aceea deseori îl luau în râs. În momente ca acestea, Octavian se ruga lui Dumnezeu, ca să-l ajute și se străduia să-i ierte pe cei care îl jigneau.
Într-o toamnă a avut parte de o întâmplare, pe care Octavian n-a uitat-o toată viața. De atunci, el L-a iubit și mai mult pe Domnul și căuta să fie sfânt în toate.
Era un timp posomorât. Vântul smulgea fără milă ultimele frunze din pomi și ploua mărunt. Pe o astfel de vreme, era de dorit să stai acasă lângă sobă, însă Octavian era nevoit să meargă la școală. El a plecat ceva mai devreme de acasă, cu gândul să treacă pe la Tudor, un coleg de clasă.
Tot sărind când peste o băltoacă, când peste alta, Octavian repeta versetul învățat dimineața, și deodată și-a amintit predica de duminică. De obicei, el memora rareori predicile, dar de data aceasta cuvintele pastorului s-au întipărit în mintea lui. El citise versetul din cartea prorocului Ieremia: „Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu? – zice Domnul” (Ieremia 23.24).
În predică, pastorul a amintit că Dumnezeu îi vede pe toți. El privește cu grijă spre cei ce trăiesc fără vină, de aceea ne putem apropia de El oricând cu nevoile noastre. Pastorul a mai spus că Dumnezeu vede și atunci când omul face un păcat.
„Dumnezeu mă vede și pe mine”, se bucura Octavian. „Ce bine ar fi dacă m-aș purta în așa fel, ca să nu-mi fie rușine de El...”
Octavian a ajuns la casa unde locuia Tudor și a bătut la ușă. Afară era ceață și frig, și el dorea să intre cât mai repede în casă la căldură. Însă n-a răspuns nimeni și Octavian, deschizând ușa, s-a uitat în coridor. „Probabil că Tudor s-a dus să dea de mâncare la cățel”, s-a gândit el. „Am să aștept aici puțin.”
Pășind peste prag, Octavian a văzut pe podea un coș cu mere. „Ce frumoase sunt!”
Aroma lor ispititoare îl gâdila plăcut în nas și Octavian dorea mult să mănânce un măr! „Sunt atât de multe, încât, chiar dacă aș lua unul, nu s-ar cunoaște”, i-a venit un gând. „Și apoi Tudor sigur m-ar servi...”
Octavian s-a apropiat de coș și a întins mâna șovăind. Atunci i-au trecut fulgerător prin minte cuvintele: „Poate cineva să stea într-un loc ascuns?” Octavian și-a tras brusc mâna și i-a fost rușine de sine. Plecându-și capul, s-a așezat pe un scaun. Fața îi ardea. „Iartă-mă, Doamne!” s-a rugat el în gând.
- Cine umblă acolo? s-a auzit un glas răgușit de bătrân după ușă.
Fața lui Octavian s-a aprins și mai tare.
- Sunt eu, Octavian, a răspuns el lingându-și buzele uscate și, ridicându-se, a pășit spre bătrân.
- A-a-a, Tudor mi-a povestit despre tine. Vasăzică, ai venit la Tudor? a spus bătrânul sprijinindu-se pe un băț. El mi-a spus că ești credincios. Este adevărat?
- Da.
- Ești un băiat cuminte, ai procedat cinstit! Am văzut că ai vrut să iei un măr, dar nu te-ai hotărât. După cum văd, ai într-adevăr frică de Dumnezeu...
Chiar atunci s-a deschis ușa și a intrat Tudor.
- Salut! i-a zâmbit el. Bine ai făcut că ai intrat! Eu sunt gata imediat...
Tudor a îmbrăcat jacheta din mers, și-a luat geanta și i-a făcut semn lui Octavian:
- Să mergem!
- Așteptați, așteptați! i-a reținut bunicul. Luați câte un măr!
El a luat două mere roșii și le-a dat băieților.
- Mulțumim! au răspuns băieții și au ieșit bucuroși.
Tot drumul, Tudor a povestit cu admirație despre cățelul său, iar Octavian își amintea mereu cum a vrut să fure mărul. „Ce bine că Dumnezeu m-a păzit de păcat!” se bucura el mușcând din mărul mustos. „Ce gust ar fi avut mărul acesta, dacă era furat? Și bunicul mi l-a dat pe cel mai mare...”
Octavian era plin de bucurie, pentru că a biruit dorința păcătoasă, pentru că Dumnezeu îl vede și îl ajută să nu păcătuiască.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu