sâmbătă

„Nu-mi vorbiți de Isus!“



   Bunicul nostru nu a mai putut auzi nimic în ultimii ani ai vieții sale. Devenise complet surd. Dacă doream să-i transmitem ceva, atunci scriam pe un carnețel, pe care îl purta cu sine tot timpul. Dar bunicul nu era niciodată nemulțumit. El știa că aparținea Domnului Isus, și de acest lucru se bucura și se preocupa mult cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă era vreme frumoasă, atunci făcea adesea mici plimbări.
   Într-o zi, bunicul a fost lovit pe stradă de o mașină și grav rănit. A trebuit să fie dus la spital și operat. Mai mult timp a stat acolo, în primele zile a avut dureri mari și nu putea dormi noaptea. În mod deosebit însă suferea, pentru că se simțea foarte singur, deoarece el nu înțelegea niciun cuvânt când cineva dorea să discute cu el.
   Bătrânul s-a gândit mult la accidentul lui. Tot mereu s-a întrebat de ce Dumnezeu a permis toate acestea. Dar pentru început n-a găsit niciun răspuns.
   Câtva timp mai târziu a venit un alt pacient în salonul bunicului. Era un tânăr, un arhitect care a căzut de pe o schelă mare pe un șantier la marginea orașului. Avea mai multe rupturi de oase și era pus în gips. Părinții lui l-au vizitat chiar în aceeași zi. Ei erau îngrijorați mult de băiatul lor. Deja de mult timp i-au arătat seriozitatea veșniciei, dar și dragostea lui Dumnezeu care se ostenește pentru om ca să fie mântuit. Dar tânărul nu a luat toate acestea prea în serios. Când a devenit mai în vârstă, interesul și energia sa s-au îndreptat numai spre profesia lui. Era harnic și foarte conștiincios, și de aceea i-a fost dată, chiar dacă era un tânăr arhitect, întreaga conducere pe acel șantier.
   Apoi s-a întâmplat accidentul. Iar acum stătea pentru un timp îndelungat în spital.
   Când cei doi bărbați, ale căror paturi se aflau foarte apropiate, au făcut puțin cunoștință unul cu altul, cel mai în vârstă l-a întrebat pe tovarășul său de cameră mai tânăr:
   - Îl cunoașteți pe Domnul Isus ca Salvatorul dumneavoastră, ca Mântuitorul dumneavoastră personal?
   - Nu-mi vorbiți de Isus! spuse tânărul neprietenos. Despre legătura lui cu Dumnezeu și despre veșnicie nu și-a făcut până atunci niciun gând. Dar bunicul nu a auzit acest răspuns. El a vorbit mai departe despre Isus, despre dragostea lui Dumnezeu și despre ziua judecății, fiind de părere că tânărul îl asculta și avea interes de discuția lui.
   Dar acesta s-a supărat mult. Trebuiau să i se spună aici astfel de lucruri, să-l împovăreze cu astfel de întrebări? Bătrânul trebuia să-și țină înțelepciunea sa pentru sine! Dacă ar tăcea odată!
   Dar Dumnezeu Însuși acționa la inima tânărului, și acesta a ajuns să se gândească. Și-a adus aminte de câte un cuvânt serios din timpul trecut, din casa părintească și de la școala duminicală. Nu era o nebunie din partea lui să-și pună toată speranța pe înaintarea profesională? Nu era nebunie să acorde timp și putere doar muncii? Dacă toate acestea însemnau așa de mult, puteau să-l împace cu Dumnezeu?
   După un timp, bunicului i s-a dat drumul din spital. El avea voie să meargă iarăși acasă. Se bucura mult. Dar în toată bucuria sa, nu l-a uitat pe tânărul cunoscut în spital. L-a vizitat de câteva ori. Și de fiecare dată i-a vorbit și despre mântuirea personală și i-a arătat seriozitatea veșniciei.
   Și Dumnezeu a binecuvântat osteneala fidelă a bătrânului. A sosit ziua când tânărul arhitect s-a recunoscut pentru prima dată în lumina lui Dumnezeu. El a văzut că era veșnic pierdut și că avea nevoie de Mântuitorul. Atunci s-a îndreptat spre Domnul Isus, a recunoscut păcatele lui, întreaga sa viață pierdută și a primit iertare. În inima lui a intrat o mare bucurie.
   În ziua următoare, i-a trimis bunicului o scrisorică, în care îi relata despre întoarcerea sa la Dumnezeu. Imediat la începutul scrisorii se putea citi: „...pentru ca să știți de ce v-a accidentat mașina.“

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu