– Domnule Ioan,
spuneți-mi vă rog, cum v-ați întors la Dumnezeu?
Bătrânul pescar
se îndreptă puțin de spate, mă privi cu ochi strălucitori și rămase pe gânduri.
– S-a întâmplat
în urmă cu mulți ani?
– Da, de mult
timp, răspunse el încă dus pe gânduri, aproximativ în urmă cu treizeci de ani.
– Cum s-a
întâmplat?
– A fost ciudat!
Printr-o predică.
– Printr-o
predică? Unde ați auzit acea predică?
– N-am auzit-o, am
văzut-o.
– Ați văzut-o?
– Da, am văzut-o
în fiecare zi. Am trăit împreună cu ea. Am auzit desigur multe predici, dar
toate m-au lăsat rece. Dar aceasta a fost altfel. A fost soția mea, care a
plecat de mult timp la Domnul.
– Nu înțeleg. Vă
rog să-mi explicați.
– Da, vă
povestesc pe scurt. Eu și Maria ne înțelegeam destul de bine. Dar amândoi ne
enervam foarte repede și deseori aveam certuri. Apoi, ea s-a pocăit. Cel puțin
așa spunea. Dar eu n-am prea observat nimic din aceasta. La început, probabil
ceva, dar apoi am ajuns iarăși la starea noastră veche. Ea frecventa adunările
creștine, citea Biblia și se ruga și acasă. Apoi îmi predica mie că sunt un
păcătos și îmi spunea să mă pocăiesc. Câteodată și plângea, ca să mă determine
să mă întorc la Dumnezeu. Dar felul ei de a fi a rămas același. Astfel ajungeam
deseori la frecușuri. Încercam să fac tot posibilul ca să o enervez, pentru că
nu-mi convenea că era evlavioasă. Doar un cuvânt, și războiul începea. Adesea
plângea apoi, dar nu-mi păsa.
Într-o zi m-a
întrebat:
– Ioane, nu vrei
niciodată să te întorci la Dumnezeu?
– Pentru ce să
mă întorc, am întrebat eu supărat.
– Pentru o viață
nouă.
– Ai tu o viață
nouă?
– Da, așa cred,
în toată slăbiciunea.
– Atunci nu
vreau să am o astfel de viață, pentru că nu vreau să fiu ca tine.
– Nu trebuie să
privești la mine, pentru că suntem oameni slabi. Trebuie să privești la
Dumnezeu.
– Pe Dumnezeu
nu-L pot vedea, dar pe tine te văd și nu dau niciun ban pe creștinismul tău.
Apoi, într-o
seară, a venit acasă de la adunare și în acea seară mi-am făcut griji pentru
ea. Fața ei era albă ca peretele. Nu a vorbit nimic. Mai multe zile și-a făcut
liniștită munca. Mă gândeam că se va îmbolnăvi. Câteva zile mai târziu, în timp
ce ședeam și-mi reparam plasele, Maria a venit și s-a așezat lângă mine. Ochii
ei aveau o strălucire aparte, pe care aproape nu o puteam suporta. Ea m-a luat
de mână și mi-a zis:
– Dragul meu, eu
I-am cerut iertare lui Dumnezeu.
– Pentru ce?
– Pentru că am dezonorat
Numele Lui. M-am considerat credincioasă și sfântă, dar a fost foarte puțină
sfințenie în viața mea.
Am rămas
impresionat.
– Doresc să-ți
cer și ție iertare, a continuat ea.
Aceste cuvinte
au făcut o mare impresie asupra mea. Mă simțeam incomod. Dacă m-ar fi certat,
m-aș fi simțit mai bine.
Din acea zi,
soția mea a devenit un alt om. Din acea zi a fost, într-adevăr, temătoare de
Dumnezeu. Ea se considera moartă față de păcat. Înțelegi? Era un om nou.
– Vă înțeleg
foarte bine. Dar nu s-a mai arătat niciodată firea aceea nestăpânită?
– Am făcut tot
ce am putut ca să o irit. Dacă și-a arătat vreodată firea cea nestăpânită? La
început am observat că mai avea acea fire în carnea ei. Dar venise o putere
asupra ei, un duh locuia în ea, pe care eu nu-l observasem la început. Parcă
era acoperită de o putere cerească, ca un fel de armură, pe care nu o putea
străpunge gândirea mea rea. Pentru o natură rea, nesfântă este greu să vadă în
fiecare zi o față peste care este pacea lui Dumnezeu și bucuria ca un văl
sfânt. Deveneam tot mai rău. Dar aceasta nu părea să o ducă la dispute. Până la
urmă am ajuns să o urăsc. Îl uram și pe Dumnezeu, care locuia în ea. El mă
condamna. Acesta era creștinism adevărat. Am putut să văd aceasta și am
înțeles. Ea nu a trebuit să-mi predice, pentru că ea însăși era o predică.
Am trăit mulți
ani împreună cu această predică. Ea devenea tot mai frumoasă. Până la urmă a
devenit prea puternică și a trebuit să mă întorc și eu la Dumnezeu. Așa s-au
petrecut lucrurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu