miercuri

Predica


   – Domnule Ioan, spuneți-mi vă rog, cum v-ați întors la Dumnezeu?
   Bătrânul pescar se îndreptă puțin de spate, mă privi cu ochi strălucitori și rămase pe gânduri.
   – S-a întâmplat în urmă cu mulți ani?
   – Da, de mult timp, răspunse el încă dus pe gânduri, aproximativ în urmă cu treizeci de ani.
   – Cum s-a întâmplat?
   – A fost ciudat! Printr-o predică.
   – Printr-o predică? Unde ați auzit acea predică?
   – N-am auzit-o, am văzut-o.
   – Ați văzut-o?
   – Da, am văzut-o în fiecare zi. Am trăit împreună cu ea. Am auzit desigur multe predici, dar toate m-au lăsat rece. Dar aceasta a fost altfel. A fost soția mea, care a plecat de mult timp la Domnul.
   – Nu înțeleg. Vă rog să-mi explicați.
   – Da, vă povestesc pe scurt. Eu și Maria ne înțelegeam destul de bine. Dar amândoi ne enervam foarte repede și deseori aveam certuri. Apoi, ea s-a pocăit. Cel puțin așa spunea. Dar eu n-am prea observat nimic din aceasta. La început, probabil ceva, dar apoi am ajuns iarăși la starea noastră veche. Ea frecventa adunările creștine, citea Biblia și se ruga și acasă. Apoi îmi predica mie că sunt un păcătos și îmi spunea să mă pocăiesc. Câteodată și plângea, ca să mă determine să mă întorc la Dumnezeu. Dar felul ei de a fi a rămas același. Astfel ajungeam deseori la frecușuri. Încercam să fac tot posibilul ca să o enervez, pentru că nu-mi convenea că era evlavioasă. Doar un cuvânt, și războiul începea. Adesea plângea apoi, dar nu-mi păsa.
   Într-o zi m-a întrebat:
   – Ioane, nu vrei niciodată să te întorci la Dumnezeu?
   – Pentru ce să mă întorc, am întrebat eu supărat.
   – Pentru o viață nouă.
   – Ai tu o viață nouă?
   – Da, așa cred, în toată slăbiciunea.
   – Atunci nu vreau să am o astfel de viață, pentru că nu vreau să fiu ca tine.
   – Nu trebuie să privești la mine, pentru că suntem oameni slabi. Trebuie să privești la Dumnezeu.
   – Pe Dumnezeu nu-L pot vedea, dar pe tine te văd și nu dau niciun ban pe creștinismul tău.
   Apoi, într-o seară, a venit acasă de la adunare și în acea seară mi-am făcut griji pentru ea. Fața ei era albă ca peretele. Nu a vorbit nimic. Mai multe zile și-a făcut liniștită munca. Mă gândeam că se va îmbolnăvi. Câteva zile mai târziu, în timp ce ședeam și-mi reparam plasele, Maria a venit și s-a așezat lângă mine. Ochii ei aveau o strălucire aparte, pe care aproape nu o puteam suporta. Ea m-a luat de mână și mi-a zis:
   – Dragul meu, eu I-am cerut iertare lui Dumnezeu.
   – Pentru ce?
   – Pentru că am dezonorat Numele Lui. M-am considerat credincioasă și sfântă, dar a fost foarte puțină sfințenie în viața mea.
   Am rămas impresionat.
   – Doresc să-ți cer și ție iertare, a continuat ea.
   Aceste cuvinte au făcut o mare impresie asupra mea. Mă simțeam incomod. Dacă m-ar fi certat, m-aș fi simțit mai bine.
   Din acea zi, soția mea a devenit un alt om. Din acea zi a fost, într-adevăr, temătoare de Dumnezeu. Ea se considera moartă față de păcat. Înțelegi? Era un om nou.
   – Vă înțeleg foarte bine. Dar nu s-a mai arătat niciodată firea aceea nestăpânită?
   – Am făcut tot ce am putut ca să o irit. Dacă și-a arătat vreodată firea cea nestăpânită? La început am observat că mai avea acea fire în carnea ei. Dar venise o putere asupra ei, un duh locuia în ea, pe care eu nu-l observasem la început. Parcă era acoperită de o putere cerească, ca un fel de armură, pe care nu o putea străpunge gândirea mea rea. Pentru o natură rea, nesfântă este greu să vadă în fiecare zi o față peste care este pacea lui Dumnezeu și bucuria ca un văl sfânt. Deveneam tot mai rău. Dar aceasta nu părea să o ducă la dispute. Până la urmă am ajuns să o urăsc. Îl uram și pe Dumnezeu, care locuia în ea. El mă condamna. Acesta era creștinism adevărat. Am putut să văd aceasta și am înțeles. Ea nu a trebuit să-mi predice, pentru că ea însăși era o predică.
   Am trăit mulți ani împreună cu această predică. Ea devenea tot mai frumoasă. Până la urmă a devenit prea puternică și a trebuit să mă întorc și eu la Dumnezeu. Așa s-au petrecut lucrurile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu