Trineli (2)

   Când grupul ajunse cântând și zburdând la primele case, copiii se împrăștiară, unii mărșăluiră în sus, alții în jos. Trini urcă muntele alergând din toate puterile; mai avea de făcut un drum destul de lung. Căsuța bunicii era cea mai de sus din întreg satul "Brazii înalți".

  Trini trecu pe la curtea țărăncii cu mere de aur. Ea tocmai privea peste gardul viu care împrejmuia curtea și, când văzu copilul alergând prin fața ei, îi strigă: "Vino încoace și arată-mi fructele!"

   În graba ei, Trini trecuse deja o bună bucată de drum de locul unde stătea țăranca, dar se întoarse rapid, căci perspectiva de a vinde imediat fructele o bucura foarte mult.

   - Ai ceva bun? Arată-mi! continuă țăranca în timp ce Trini stătea în fața gardului viu ridicând spre ea coșul. De altfel nu cumpăr astfel de produse, pentru că în grădina mea cresc fructe mai bune; dar se spune că fragii aceștia conservați ar fi foarte buni. Așa, dă-mi coșul! Cât îți dau cei de jos de la hotel pentru fragii care îi ai aici?

   - Un franc, răspunse Trini.

   - Este suficient pentru astfel de fructe. Dar, de dragul bunicii tale care este o femeie cumsecade și care lucrează cu sârguință, îți voi achita un franc. Să duci banii acasă și să nu faci cu ei prostii, ai înțeles?

   - Nu, nu fac așa ceva, replică Trini și o privi pe țărancă cu niște ochi asemănători acelora unei mici pisici sălbatice, căci fierbea de mânie că era bănuită de așa ceva.

   Țăranca râse.

   - Nu te enerva așa de repede, se poate întâmpla așa ceva. Dar vino, vrem să fim din nou prietene bune! Uite, acesta este francul pentru bunica, iar ție îți dau un bănuț. Cu siguranță, îți va prinde bine. Așa, acum fugi acasă!

   Trini mulțumi foarte bucuroasă, o luă la fugă și nu se opri din alergare până ajunse sus, la căsuță. Intră val-vârtej în mica odaie întunecoasă; bunica stătea la fereastră.

   Trini alergă spre ea și îi relată atât de repede tot ce i se întâmplase, încât vroia tot al doilea cuvânt să-l spună înaintea primului și dură destul de mult timp până când bunica înțelese că vânduse deja fragii, că pentru acele fructe câștigase un franc întreg și că în plus primise încă un bănuț. Și acela îi aparținea bunicii, Trini nu vroia să-și păstreze niciun ban.

   Totul trebuia să-i aparțină bunicii și Trini era deosebit de bucuroasă, pentru că astăzi primise un bănuț în plus.

   - Da, bunică, și vezi, continuă Trini încă fără răsuflare, am terminat înaintea tuturor celorlalți și coșul meu a fost cel mai plin. Maneli nu l-a avut pe al ei nici pe jumătate plin. Într-adevăr, ea culege îngrozitor de încet și, când este într-un loc bun și vin și eu acolo, eu culeg totul înainte ca ea să poată culege măcar o mână plină.

   Bunica s-a bucurat mult de veștile bune și de asemenea de câștigul copilei, dar apoi spuse cu seriozitate:

   - Dar nu-i așa, Trineli, tu nu o îmbrâncești pe Maneli când găsește un loc bun, pentru ca tu să culegi fructele? Acest lucru nu ar fi drept.

   - Ba da, firește că fac așa, așa se face mereu, bunică, o asigură Trini. Fiecare încearcă să ajungă la cele mai multe și mai frumoase fructe și aceasta este, firește, important.

   - Nu, nu, acest lucru nu trebuie să-l mai faci cu micuța și neputincioasa Maneli, o îndemnă bunica. Vezi, ea nu se poate măsura cu tine. Este firavă și nu se poate apăra, iar mama ei ar avea nevoie de fructe; uneori nici nu știe de unde să ia pâinea pentru toți copiii cei mici. Să nu mai faci acest lucru, Trineli! Las-o pe sărmana micuță altă dată să culeagă și ea! Dar acum așază-te lângă mine, continuă bunica pe un alt ton, am de vorbit ceva cu tine, tu ești destul de înțeleaptă pentru a înțelege!

   Copila se așeză curioasă, căci nu se întâmplase încă niciodată ca bunica să o cheme special pentru a vorbi cu ea.

   - Trineli, începu ea încet, trebuie să ne gândim cu precauție ce fel de muncă ai putea face când vei termina școala la primăvară. Vărul din valea Răchita a fost aici azi dimineață. În toamnă ai putea coborî la el și să câștigi ceva acolo în fabrică. Poate ar fi avantajos; ai putea să progresezi de la un an la altul și să-ți croiești o cale în viață. Ce părere ai?

   - Mai bine să mor! îi scăpă imediat din gură lui Trini.

   - Nu trebuie să vorbești așa de necugetat, Trini, îi atrase atenția bunica prietenos. Să ne mai gândim asupra acestui lucru împreună.

   - Chiar dacă m-ar pedepsi de o mie de ori dacă nu merg, tot nu merg! strigă Trini și se putea vedea cum fierbea de mânie.

   - Acum să nu mai vorbim despre aceasta. Dacă este bine pentru tine, așa va trebui să fie, Trineli, și atunci să acceptăm și să ne gândim: „Când Dumnezeu trimite, așa trebuie să fie.”

   Bunica dori să încheie discuția, dar acum ieși la iveală ce era în inima copilei. Lacrimile se iviră în ochii ei și printre hohote puternice de plâns spuse:

   - Bunică, cine îți va căra lemne și apă când se va face frig? Ce vrei să faci când în timpul iernii geroase nu te vei mai putea ridica din pat și nu va fi niciun om lângă tine care să aprindă focul, să-ți facă puțină cafea și să ți-o aducă? Și vei fi singură, iar când nu vei putea face nimic și când vei striga, nu va veni nimeni. O, o, nu merg bunică, nu pot să merg! Nu pot!

   - Hai, Trineli, hai, spuse liniștită bătrâna femeie care nu se așteptase la o astfel de izbucnire, hai, acum trebuie să mâncăm de cină și apoi ne vom ruga și vom merge la culcare. Uneori, peste noapte, Tatăl nostru ceresc face altfel unele lucruri decât sunt înainte seara.

   Dar Trini cu temperamentul ei nu își putea recâștiga echilibrul. Nu putu să înghită nicio îmbucătură și până târziu în noapte bunica auzi hohotele și plânsetele ei necontenite, un necaz în plus pentru bătrâna spălătoreasă; nu crezuse că fata se va manifesta așa de deznădăjduit la propunerea vărului.

   De la acea seară îndurerată trecuseră mai multe zile însorite. Bunica nu mai spuse niciun cuvânt despre despărțirea amenințătoare. Desigur, nu o uită și avu unele momente grele când se gândea ce trebuia să vină. Dar nu vroia să mai vorbească cu Trini despre aceasta. Ea Îi încredințase acest lucru lui Dumnezeu și de aceea putea să fie liniștită și să nădăjduiască: dacă va trebui să vină iarăși această greutate, El o va întoarce înspre binele fetei.

   Deoarece bunica nu mai spuse nimic despre acest lucru și totul era iarăși ca înainte, soarele strălucea și păsările ciripeau vesele ca întotdeauna, Trini gândi că pericolul a trecut – Dumnezeu, într-adevăr, a schimbat, cum a spus bunica, ceva peste noapte –, și vechea veselie se întoarse în inima lui Trini. În fiecare seară, când copiii veneau de pe poiană, deasupra tuturor se auzea glasul cristalin al lui Trini: "Fragii se rostogolesc, coșurile toate, pline..."

   Fragii de la marginea pădurii au fost culeși și acum trebuiau să fie căutate alte locuri mai îndepărtate. Existau și alte locuri productive, de exemplu sus la pădure și în spatele morii, iar mai presus de toate era locul de lângă câmpul cu cereale. Acolo erau o mulțime de fragi. Acest lucru îl știau bine toți copiii; dar puțini se încumetau să meargă acolo sus. Ca să ajungi acolo, trebuia să urci și să ocolești un lan mare până ajungeai la o îngustă fâșie de iarbă, care era între grâne și marile stânci cu mușchi. Acolo, unde soarele ardea întreaga zi, se coceau cei mai dulci fragi și creșteau mari cât cireșele. Dar cultivatorul de cereale, căruia îi aparținea marele câmp, nu putea suferi să vadă copiii culegând acolo fructe, pentru că, spunea el, ei striveau călcând în picioare grânele și ici-colo poate că se și întâmplase acest lucru. De aceea dacă întâlnea acolo sus culegătorii de fructe, îi alunga într-o clipă cu mari amenințări. Adesea, după amenințări urma imediat fapta, pentru că avea o mână solidă, osoasă. Astfel, numai cei mai curajoși îndrăzneau să urce acolo și din acest grup făcea parte desigur și Trini.

   Chiar astăzi trebuia să aibă loc acțiunea. Trini a fost prima la locul de unde trebuiau să pornească. Își legase coșul ei mare de un șnur lung în jurul gâtului, ca să poată culege cu amândouă mâinile fructele frumoase.

   Băieții care vroiau să meargă cu ea veniră în fugă. Dintre fete nu veni nici una, toate se temeau. Porniră înainte. Dar astăzi nu aveau voie, ca altă dată, să râdă și să pălăvrăgească pe drum, pentru că nu vroiau ca cultivatorul de cereale să-i observe. Ei pășeau grijulii unul după altul de-a lungul tufișurilor, căci teama îi învățase să cruțe cerealele. Acum erau toți sus și ce recoltă minunată se întindea înaintea lor! Fructele mari străluceau de un roșu închis peste frunzele verzi; era o bogăție debordantă!

   Trini intră în mijlocul fragilor și, până ceilalți gustară fructele, ea avea deja coșul plin pe jumătate. Culegea cu amândouă mâinile cu foarte mare hărnicie, pentru că vedea mereu alte fructe mai mari și mai frumoase.

   Dar deodată – copiii tresăriră ca și când ar fi căzut lângă ei un fulger.

   - Voi, șobolani de câmp, ați apărut iarăși! ocărî cultivatorul de cereale în spatele lor. Țăranul stătea în fața lor cu mâinile osoase și își ridică pumnul. Plecați din acest loc și să nu mai văd pe nici unul, sau – sau – Își agita amenințător pumnul.

   Ca vântul, băieții plecară și dispărură. Dar Trini rupse încă una, două, trei fructe, acum numai încă cei doi fragi mari de acolo – numai încă cei doi. Trini nu se putea despărți de fragi, îi părea foarte rău de fructe.

   - Acum știu cine calcă în picioare cerealele și este așa de obraznic. Pleacă! strigă țăranul.

   - Eu cu siguranță nu am călcat în picioare cerealele, nici un spic, îl asigură Trini culegând mai departe, am vrut doar să iau fructe.

   - Vă cunosc eu bine, mormăi țăranul. Ia-o din loc sau te iau de urechi și te scutur bine!

   Țăranul se apropie.

   Acum, Trini o luă la fugă. Mânată de revolta ei interioară că trebuise să lase frumoasele fructe și nu călcase niciodată cerealele, aproape zbură până ajunse acasă și încărcată, ca un mic tun, năvăli asupra bunicii și strigă:

   - Nu, niciodată n-am călcat în picioare cerealele și nu am rupt spicele, numai am cules fructele și acum le mănâncă melcii! Nu i-am făcut niciun rău.

   - Ei, ei, Trineli, ce s-a întâmplat? spuse bunica atrăgându-i atenția. Vino, așază-te lângă mine, ziua de lucru s-a terminat; astăzi nu aprindem nicio lumină, luna luminează destul la cină. Vino, povestește-mi tot ce s-a întâmplat!

   La gândul că bunica vroia să asculte atentă ce avea de relatat și de deplâns, Trini se îmbună puțin. Se așeză și relată cele întâmplate. O asigură că nu a vrut să le facă niciun rău spicelor, numai să culeagă fructe care vor fi distruse de viermi și melci.

   - Nu i-am făcut chiar nimic și niciodată nu am călcat în picioare cerealele!

   - Trineli! spuse acum bunica, să nu mai fim supărate pe țăran, ci să învățăm ceva de la el. Vezi, chiar și această situație o poți folosi și să ai un câștig, chiar dacă a fost un cuvânt nedrept. Depinde numai de la cine auzim cuvintele. Dacă cineva vine și ne face și ne spune fără motiv ceva rău – așa cum a făcut astăzi țăranul – și ne doare, atunci trebuie să gândim puțin mai departe și să ne întrebăm: „Nu am meritat totuși așa ceva?” Atunci deodată ne vine în minte că odată și noi i-am provocat durere altuia, care a trebuit să sufere și nu s-a putut apăra. Și acum am simțit pe propria noastră piele cum este în cazul acesta și ne pare rău; nu vrem să mai facem așa ceva și vrem să îndreptăm nedreptatea pe care am făcut-o. Tocmai acest lucru Îl vrea Dumnezeu de la noi; de aceea a îngăduit El ca cel nedrept să ne spună un cuvânt urât. Vezi, Trineli? Atunci nu mai putem fi așa de supărați pe acela care a făcut acest lucru; căci știm că Dumnezeu l-a folosit cum îmi folosesc eu mătura când vreau să mătur frumos și curat odaia. Dacă lăsăm ca El să ne arate aceasta, câștigăm; căci ne va merge bine. Ai ascultat bine, Trineli, și vrei să te gândești la ceea ce ți-am spus?

   Trineli ascultase într-adevăr cu atenție cuvintele bunicii, iar mânia ei împotriva țăranului trecuse în întregime. Acum își aduse aminte de fragile cele frumoase. Se duse repede după ele, pentru ca bunica să le admire încă la lumina lunii. Chiar dacă coșul era numai pe jumătate plin, bunica s-a bucurat foarte mult și spunea mereu că astfel de fructe minunate nu a mai văzut niciodată. Trini vroia să coboare cu ele la țăranca cu mere de aur; dar bunica îi spuse că țăranca nu va mai cumpăra așa târziu fructe, iar a doua zi dimineața ar putea să-și ducă fructele jos la cârciumă.

(se continuă în luna iulie)