Păpușile

 

   Pe 3 octombrie 2009, la Poarta Brandenburg din Berlin s-au întâlnit două păpuși supradimensionate. Aceasta era o comemorare simbolică a reunificării Germaniei. Creatorii acestor „uriași”, niște artiști din Franța, au fost nevoiți să depună eforturi mari pentru a-și face „creaturile” cât mai asemănătoare oamenilor. Ei au reușit chiar să pună un zâmbet pe chipurile păpușilor, ceea ce a fost răsplătit cu mari aplauze din partea publicului entuziast.

   Era un singur lucru pe care acești uriași nu-l aveau în mod evident - viața. Erau morți, cum sunt toate păpușile. Aceasta era o dovadă izbitoare a faptului că cei doi creatori ai păpușilor erau oameni foarte inteligenți, dar nu erau Dumnezeu. Noi suntem, desigur, mândri de inteligența noastră, dar trebuie să avem un Creator și mai inteligent deasupra noastră. Oamenii sunt făcuți mult mai complicați decât aceste păpuși, în care niciun designer nu poate insufla suflet sau duh, așa cum Dumnezeu, Creatorul nostru, a făcut cu noi (Geneza 2.7). Să ne gândim numai la capacitatea oamenilor de a exprima gânduri semnificative și complexe prin limbaj. Acest lucru este unic în lumea ființelor vii. Și totuși, unii oameni își folosesc limbajul pentru a afirma: „Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 14.1).

   Oamenii pot avea părtășie cu Creatorul lor. Totuși, pentru aceasta, ei trebuie să recunoască măreția Sa și autoritatea Sa asupra vieții lor și să se încreadă în dragostea Lui, pe care El a revelat-o în Isus Hristos. Hristos Și-a dat viața pentru a ne conduce la Dumnezeu și la comuniunea cu El (1 Petru 3.18).

...din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci (Geneza 2)

 „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru... Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu“ (Geneza 1.26,27). Astfel, Adam a devenit reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ; Adam a fost creat în puritate și nu a cunoscut păcatul.

Dumnezeu i-a dat grădina Eden ca locuință. Grădina Eden a fost creată special pentru om. În grădina Eden era tot ceea ce omul avea nevoie, ceea ce era bun pentru el, ceea ce corespundea chemării sale. Totul stătea mărturie pentru bunătatea Creatorului său.

Doi pomi din grădina Eden sunt menționați pe nume în Cuvântul lui Dumnezeu: pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului. Primul este o referire la Domnul Isus, sursa vieții. Al doilea este pomul responsabilității. Ascultarea omului va fi testată cu acest pom.

În grădina Eden, Adam se simțea în largul lui. Fructele din Eden erau frumoase de privit și bune de mâncat. El putea bea din râul care curgea din Eden. Dumnezeu Se gândise la toate, a luat toate măsurile necesare.

Adam trebuia să cultive și să păstreze această minunată locuință conform instrucțiunilor explicite ale lui Dumnezeu. Acest lucru a fost posibil pentru el prin supunerea față de Dumnezeu.

Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură poruncă: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit“ (Geneza 2.16,17).

Cu siguranță că nu era bine pentru Adam să mănânce din acel pom. Cu siguranță că ar fi fost în detrimentul său și ar fi fost lipsit de binecuvântare, dacă ar fi mâncat din acel pom. Pentru ce alt motiv i-ar fi refuzat Dumnezeu fructul acelui pom?

Nu avea Adam multe motive să aibă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, să respecte porunca lui Dumnezeu, să fie ascultător?

„Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele“ (1 Ioan 5.3).

Știi când umblu

 

Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele.

Psalmul 139.3

Zahărul ud

 

   - Paul, astăzi la prânz, imediat după școală, adu, te rog, acasă cinci kilograme de zahăr de la băcănie! Pun săculețul pentru zahăr în rucsacul tău de cumpărături!

   Din camera de zi s-a auzit un Da! Paul a înțeles ce avea de făcut.

   Puțin mai târziu, elevul de clasa a treia se îndrepta grăbit spre sat cu rucsacul pe spate.

   Înainte de începerea școlii a intrat în băcănie, a lăsat jos rucsacul și a spus:

   - Trebuie să cumpăr cinci kilograme de zahăr; săculețul este în rucsac. Îl voi lua după școală!

   - Bine! Îți voi da ceea ce vrei! a răspuns băcanul.

 

   Băiatul blond cu părul creț a fost văzut curând în clasă, printre ceilalți copii. La intrarea învățătoarei, vocile numeroșilor copii au amuțit și s-a auzit doar zgomotul obișnuit până când fiecare a fost la locul lui. Apoi au rostit în cor o rugăciune de dimineață și au început lecțiile. Lui Paul i-a plăcut întotdeauna foarte mult matematica. Acesta era punctul său forte. Putea scrie și compuneri, dar trebuia să depună ceva mai mult efort pentru a obține o notă bună. Dar nu înțelegea cum putea face atâtea greșeli la dictare.

 

   Clopoțelul a sunat încheierea orelor școlare. Ce zgomot a fost până când cei aproape 200 de elevi au coborât în grabă scările lungi de lemn și s-au împrăștiat în toate direcțiile la intersecția din sat!

   La scurt timp după aceea, Paul a plătit zahărul la băcănie. Băcanul l-a ajutat să-și pună pe spate rucsaul de cumpărături și a plecat spre casă.

   Traseul zilnic al lui Paul către școală ducea printre două cursuri de apă. Pârâul din dreapta își avea izvorul sus, pe coasta muntelui, se prăbușea pe o stâncă impunătoare deasupra satului și curgea an de an ca un pârâu respectabil prin tot satul. În vremurile trecute, acesta îi speriase și îi îngrozise adesea pe locuitorii acestei comunități atunci când ieșea din matcă ca o apă învolburată, cărând cu el resturi și adesea chiar brazi. Cu toate acestea, lucrările de apărare majore au adus un anumit grad de siguranță în vale. Deci acesta era pârâul din dreapta.

   Pe de altă parte, micul pârâu din stânga, pe drumul lui Paul spre casă, era un curs de apă minunat. În unele locuri, copiii îl puteau traversa cu o săritură bună, dar în locurile înguste avea până la 25-30 cm adâncime. Totuși, acolo unde albia pârâului se lărgea, apa avea o adâncime mică, astfel că erau locuri în care traversarea pârâului era pur și simplu o distracție.

   Totuși, cel mai frumos și interesant lucru erau peștișorii zglobii care trăiau în pârâu. Paul nu se putea abține să nu se uite după ei în fiecare zi. Ce bucurie era pentru el când putea zări zece, doisprezece sau chiar mai mulți pești în timp ce se deplasa de-a lungul pârâului!

 

   Astăzi, micul cărăuș a considerat că nu va putea traversa nicăieri micul pârâu. Cu toate acestea, el a fost din nou încântat de peștișorii veseli și a mers cu toată atenția de-a lungul pârâului. Dintr-o dată o smucitură - și înainte să-și dea seama, rucsacul lui cu încărcătura grea a fost în apă într-un punct în care pârâul avea o adâncime de 25 până la 30 de centimetri. Ce spaimă!

 

   Ce se întâmplase? Oh, cureaua dreaptă a rucsacului se rupsese, iar din acea smucitură îi scăpase de pe umăr băiatului și cureaua stângă. Paul nu a știut ce să facă pe moment, dar a scos repede sacul cu zahăr și rucsacul din apă. Ce se mai scurgea din el! Din săculeț curgea apă foarte dulce, dar Paul, în spaima și în frica lui, nu a observat, deși îi plăcea foarte mult zahărul și apa cu zahăr.

   - Oh, zahărul pierdut! Și oh, pedeapsa pe care o va aduce cu sine! se văita Paul.

   Mama lui dragă îl certa pe Paul când venea acasă cu pantofii uzi, când se întâmpla să se ude în timp ce traversa pârâul.

   Paul a ridicat cu greu rucscaul cu încărcătura umedă pe spate, ținând cu fermitate în mână cureaua ruptă. Apoi s-a grăbit spre casă cât de repede a putut, plin de teamă. Din fericire, era singur, căci Bernd, Hans și ceilalți care mergeau și ei pe aici spre școală plecaseră cât timp el a fost în băcănie.

   Mai era puțin drum până la casa părintească.

   - O, pedeapsa! O, pedeapsa care va veni! Să merg acasă? Da, trebuie!

   Atât din rucsacul de pe spatele lui Paul, cât și din ochii înlăcrimați ai copilului, picura. Plângând și foarte nefericit, Paul a intrat în casă. Când l-a văzut, mama l-a întrebat:

   - Oh, oh! Ce s-a întâmplat? Băiete, ce ai?

   În acel moment, sărmanul Paul nu a putut rosti niciun cuvânt! Apoi mama a întins mâna spre povara grea.

   - Oh, rucsacul este foarte ud!

   - Exact, aceasta este! Rucsacul a căzut în pârâu! a reușit să spună Paul.

   - Ai vrut să sari peste pârâu?

   - Ah, nu! Dar cureaua din dreapta s-a rupt brusc și atât sacul de zahăr, cât și rucsacul au căzut în pârâu!

   - Dragul meu copil, dar atunci nu ești de vină!

   - Mamă, dar știi, zahărul, zahărul!

   - Da, zahărul, a mai rămas mult în sac!

   - Dar nu mai este bun!

   - Nu, nu, nu este pierdut totul. Punem sacul pe soba călduță și apoi tata îl poate folosi ca hrană pentru albine!

   - Nu voi fi pedepsit? Nici de tata?

   - Cu siguranță, nu! l-a consolat mama lui. Îi voi spune tatălui ce ți sa întâmplat și că ești nevinovat.

   O, cât de ușoară a devenit inima micului Paul!

   Când a fost singur în cameră să se schimbe, a continuat să se gândească la ceea ce s-a întâmplat, deoarece cu greu îi venea să creadă că nu va primi o bătăie.

   Dintr-o dată, însă, i s-a aprins ca o mică lumină:

   - Ah, dacă nu sunt de vină într-o situație, atunci părinții mei nu mă vor pedepsi; dar dacă fac ceva rău din nechibzuință, ei mă pedepsesc! Chiar am părinți înțelepți! Și îi iubesc și mai mult acum!

   Paul a ieşit apoi din cameră simţindu-se mângâiat. Dar o întristare secretă încă se strecura în inima lui: Ce va spune tata?

   Și ce a spus? Așa cum era firea tatălui său, el i-a spus:

   - Altă dată să nu mai mergi atât de aproape de marginea drumului! Dacă te-ai fi deplasat mai pe mijlocul drumului, chiar dacă s-ar fi rupt cureaua, rucsacul nu ar fi căzut în pârâu! Ai înțeles?

   Cu un glas smerit, băiatul a răspuns:

   - Da!

 

Să cunoaștem noi prieteni mici (6)

 Cântecul de dragoste al vrăbiilor

Soarele de martie strălucește astăzi. Este o vreme ideală pentru a-l vizita pe bunicul Damian. Desigur, Cristina și Sofia se uită mai întâi la cuibul de vrăbii de pe șopronul din grădină.

- Unde este vrabia?

- Acolo! Cristina arată spre vârful mărului bătrân.

- De ce stă acolo sus și cântă atât de tare?, întreabă Sofia curioasă.

- Vrea să impresioneze o vrabie doamnă, explică bunicul Damian, care are binoclul cu el astăzi.

Fetele privesc cum vrabia sare de pe o creangă pe alta, cântându-și mereu cântecul. Deodată, o altă pasăre vine acolo.

- Uite-o pe vrabia doamnă!, spune bunicul. Acum cele două vrăbii zboară spre șopron. Vrăbiuța doamnă se uită de aproape la cuib, în timp ce vrăbiuța domn sare și ciripește entuziasmată în jurul ei. Pasărea ocupată zboară mereu, aducând crenguțe mici în ciocul ei.

- Masculul vrea să arate că este un bun constructor de cuiburi, spune bunicul Damian.

Cristina și Sofia urmăresc entuziasmate vrăbiile amuzante. În cele din urmă, vrabia doamnă pare să fie mulțumită și dispare în cuib pentru o vreme.

- S-au găsit una pe cealaltă!, exclamă Sofia.

- Exact, spune bunicul Damian. Vrăbiuța femelă a căpătat acum încredere în vrăbiuța ei mascul.

- Ce înseamnă mai exact?, întreabă Cristina gânditoare.

- Înseamnă că vrabia doamnă știe că bărbatul are numai intenții bune pentru ea și va avea grijă de ea.

Uneori simțim același lucru despre Dumnezeu, nu-i așa? De fapt, știm că El are întotdeauna intenții bune cu noi. Dar nu-L putem vedea și uneori se întâmplă lucruri pe care nu le înțelegem. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne încurajează în mod repetat în Biblie să avem încredere în El din toată inima.

Uneori, Dumnezeu ne arată prin creaturile Sale ce Dumnezeu mare și bun este. El a creat vrăbiile și S-a asigurat că acestea au încredere unele în altele. El ne poate ajuta și pe noi să avem mai multă încredere în El.

Asamblează corect cuvintele de mai jos!

ta Se bucură încrederea în Dumnezeu El! de