Tortul de căpşuni

   Se auzi soneria.

   - Asta trebuie să fie Roxana, vrea să-mi aducă înapoi cartea pe care i-am dat-o, spuse Carola şi se grăbi spre uşă pentru a o deschide. Bună, Roxi! Vii la momentul potrivit. Tocmai vrem să bem cafeaua. Te invit şi pe tine.

   Roxi acceptă invitaţia. Cu ochii strălucitori se uită la masa pusă, pe care stătea în mijloc un tort de căpşuni minunat.

   Roxi trăia în condiţii sărăcăcioase. Tatăl ei era deja de 2 ani şomer. Un tort n-a mai existat la ei acasă deja de mult timp.

   După ce au luat cu toţii loc la masă, mama Carolei a împărţit tortul. Roxi a primit o bucată deosebit de mare. Deabia aştepta, ca să poată începe să o mănânce. Avea deja linguriţa în mână. Dar tatăl Carolei spuse:

   - Vrem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile bune. După rugăciunea de mulţumire, mama le dori tuturor Poftă bună. Din păcate, adăugă ea, nu mi-a reuşit de data aceasta tortul aşa de bine. Poate ar fi trebuit să adaug în aluat mai mult lapte.

   - Sunt căpşuni proaspeţi? întrebă Roxi.

   - Da, răspunde gazda, dar nu din România. Cred că provin din ţări străine.

   - Se simte, spuse Florin, căpşunii de pe terenurile noastre au o aromă mult mai bună.

   - Luaţi-vă multă frişcă! îi îndemnă mama.

   - Este mai veche? întrebă Horia.

   - Foarte proaspătă nu mai este, recunoscu mama. Am cumpărat-o deja de câteva zile. Dar se mai poate mânca.

   După ce au băut cafeaua, Roxi şi-a luat cu multă mulţumire rămas bun.

   Seara, familia s-a adunat împreună.

   - Ce a gândit Roxi azi după-masă despre noi? întrebă Carola pe cei adunaţi. Mai întâi am mulţumit împreună pentru darurile bune pe care ni le-a dăruit Dumnezeu, şi apoi am găsit cusur la toate. Mă gândesc că nu am fost o mărturie bună pentru Roxi.

   - Şi cât trebuie să fie de întristat Domnul, adăugă tata. Este rugăciunea noastră de mulţumire poate doar o formă goală? Nu demonstrăm prin critica noastră că de fapt nu suntem mulţumitori? Cât de mulţi oameni există care au necazuri şi lipsuri. Nu ar trebui să fim mulţumitori din inimă pentru ceea ce ne dăruieşte Dumnezeu în bunătatea Sa?

   În rugăciunea de încheiere, la care au îngenuncheat ca de obicei toţi membrii familiei, tata exprimă înaintea Domnului că se ruşinează de nemulţumirea lor. Îl rugă pe Domnul, ca să le pună în faţa ochilor din nou dragostea, bunătatea şi grija Sa şi să le dăruiască tuturor întotdeauna o inimă mulţumitoare. Amin-ul tare din gura tuturor celor prezenţi a confirmat că toţi aveau dorinţa de a-L onora pe Domnul cu o inimă mulţumitoare. 

Năpârca inelată

   Copii fiind, ne jucam întotdeauna cu plăcere pe terenul din jurul casei părinteşti. Acolo era un iaz în care puteam face baie şi o poiană pe care alergam adesea în voie.

   Într-o zi am avut parte de o întâmplare agitată.

   Când ne-am dus pe poiană, am auzit de departe ţipete ciudate, răguşite. Am alergat repede pe urma glasurilor şi atunci am văzut ceva ce ne-a făcut să ne ţinem respiraţia: o năpârcă inelată era pe punctul de a înghiţi o broască vie! Totuşi, broasca se zbătea şi ţipa în teama ei de moarte.

   Cu dinţii ei ascuţiţi, năpârca a apucat deja victima. Acum o trăgea cu capul înainte în gura ei larg deschisă. După câteva minute, broasca a dispărut cu totul în burta năpârcii.

   Dacă vedem aşa ceva, ne întrebăm fără să vrem de ce sunt unele animale aşa de înfiorătoare în creaţia minunată a lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, ne dă răspunsul: este vina oamenilor!

   Adam, primul om, trebuia să domnească peste toată lumea animală! El trebuia să lucreze şi să păzească grădina. Dar pentru că a căzut în păcat, întreaga creaţie a căzut cu el în păcat. Acum, blestemul domneşte pe acest pământ.

   Va rămâne aşa tot timpul? Nu! Cuvântul lui Dumnezeu ne dă informaţii cum va arăta odată pe acest pământ. Foarte curând se vor întâmpla lucruri minunate pe acest pământ:

   „Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul (leopardul) se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului (şarpelui veninos)“ (Isaia 11, versetele 6-8).

   Când Domnul Isus va domni în Împărăţia de o mie de ani ca Împărat pe acest pământ, atunci se va întoarce iarăşi pacea în lumea animalelor. Va fi un timp minunat!

   Dar şi acum, Domnul Isus ne aduce pace. A putut să aducă El şi în inima ta pacea?

Giulietta (2)

   Pentru a explica cititorilor împrejurările de viață ale micii vânzătoare de flori, trebuie să mergem cu gândul câțiva ani în urmă.

   Cu aproximativ zece ani înainte de începerea povestirii noastre, doamna Rodener, o doamnă de origine germană, ce aparținea claselor înalte ale societății, s-a mutat cu cele două fiice ale ei, Maria și Julia, la Florența, pentru ca în clima caldă din sud să găsească o revigorare a sănătății ei atacate de multă durere.

   La recomandarea prietenilor bine văzuți ai soțului ei decedat, a găsit curând intrare în cercurile nobile ale societății. În mod deosebit, signora Amalfi, o doamnă bogată, la fel ca ea văduvă, a primit-o bine pe străină. Străina aparținea de biserica protestantă și s-a scandalizat de ceremoniile bisericii romane. Dar cu timpul a ajuns să facă să dispară toate ideile ei preconcepute. Anturajul reciproc a devenit cu fiecare zi mai apropiat, astfel încât Gaetano Amalfi, fiul signorei, a cerut mâna Mariei, fiica mai mare a doamnei Rodener.

   Totuși, acest lucru a pus-o pe mama Mariei în mare încurcătură. Ea se plângea că nu a supravegheat suficient de bine relația celor doi tineri, și mult timp s-a opus să-și dea consimțământul pentru căsătoria lor, care nu părea să promită o fericire adevărată în căsnicie pentru ambele părți datorită diferenței de păreri creștine.

   Nici Maria nu a rămas fără remușcări, nu doar pentru că a fost crescută ca protestantă, ci și fiind convinsă de adevărul credinței ei. Totuși a încercat să potolească neliniștea inimii ei prin faptul că își zicea că Gaetano se va dezice curând de părerile obținute prin educația lui, din dragoste pentru ea. Ce mare fericire ar fi, se gândea ea, să-l poată conduce din negura tradițiilor omenești la lumina adevărului dumnezeiesc! Sentimentele ei au biruit, iar mama și-a dat oftând consimțământul.

   Judecând după aparența exterioară, Gaetano și tânăra lui soție erau o pereche foarte fericită. Dar Maria a recunoscut curând cât de mult s-a înșelat în speranța ei de a-l elibera pe soțul ei de rătăcirea lui. Gaetano i-a rămas devotat și asculta uneori cuvintele ei, când ea îi prezenta adevărul că omul nu este îndreptățit prin faptele Legii, ci doar prin credință.

   Dar influența signorei asupra fiului ei a fost mai puternică decât cea a Mariei asupra soțului ei. Doamna în vârstă era o catolică înfocată, care o supraveghea suspicioasă pe nora protestantă. Tânăra femeie trăia uneori ore amare. Dar tocmai aceste mâhniri au fost în mâna lui Dumnezeu un mijloc de a întări inima ei în adevărul, pe care ea din păcate l-a tăgăduit într-un anumit sens. Unele nopți le petrecea nedormind, și rugăciunea ei arzătoare era ca Domnul să-l elibereze pe soțul ei de rătăcirea lui și să-l facă cu adevărat ucenicul Lui. Și rugăciunea ei insistentă a fost ascultată, dar într-un mod care i-a adus inima aproape până la marginea disperării.

   Încă nu trecuseră nici măcar doi ani de la căsătoria lor, când Gaetano, care niciodată nu fusese foarte puternic, se îmbolnăvi, încât se temeau de ceea ce este cel mai rău. Durerea s-a agravat văzând cu ochii, încât doctorii au trebuit să admită că nu mai exista nicio speranță de însănătoșire.

   Aceasta a fost o încercare îngrozitoare pentru tânăra soție. Ea nu era doar martora durerilor chinuitoare, care aproape nu-l mai părăseau pe sărmanul bolnav, dar și a durerilor sale lăuntrice, care n-au putut fi îndepărtate prin niciun efort al duhovnicului familiei.

   Pe de altă parte însă, ea a putut înțelege în acest timp greu cât de prețioasă îi era soțului ei. Ea era singura pe care el o suporta permanent lângă patul lui. Și aceste momente, ea le-a folosit pentru a-l ruga tot mereu pe soțul ei, cu gingășie și cu un duh adevărat de rugăciune, să-și pună toată încrederea lui doar pe lucrarea de împăcare a lui Hristos.

   Și atunci, sămânța bună a căzut într-o inimă pregătită prin har. Ca solzii i-au căzut de pe ochi. Glasul conștiinței a vorbit tare. La ce îi foloseau sacramentele de moarte și alte orânduiri bisericești? Putea preotul să-i spele păcatele și să deschidă sufletului poarta cerului? O, nu! Sărmanul bolnav a simțit că pentru aceasta avea nevoie de sângele lui Hristos. Iar acest sânge pentru curățirea de toate păcatele a curs la Golgota. A crezut cu toată inima în acest sânge și a găsit pace.

   Cât de urât s-a uitat preotul Pietro, duhovnicul, când muribundul l-a respins într-o dimineață cu observația că el a găsit mântuirea pe o altă cale! Mare groază a umplut inima signorei în vârstă, când preotul i-a adus vestea că fiul ei muribund a căzut de la credința lui; „fără îndoială ca urmare a influenței protestantei, pe care și-a ales-o ca soție“, murmură ea și alergă în camera bolnavului.

   Clipele muribundului erau vădit numărate. El se odihnea în brațele soției sale tinere. Sfârșitul părea să fie aproape, dar privirea sa arăta strălucirea bucuriei cerești. Expresia feței palide oglindea pacea, pe care lumea nu o poate da și nu o poate răpi. La ce folosea că doamna în vârstă lăsa frâu liber vorbirii ei? La ce foloseau blestemele, cu care preotul Pietro îl amenința neîndurător pe muribund? Gaetano a recunoscut cu bucurie credința sa în sângele lui Isus și l-a respins pe preot, care tot mereu insista, pentru a-l smulge pe muribund din erezie. Gaetano a găsit cuvinte prietenoase pentru mama lui. Dar ultimul oftat, care a venit pe buzele sale, a fost o rugăciune fierbinte pentru iubita sa soție și unica sa fiică. O oră mai târziu, sufletul lui Gaetano a fost răpit la Cel pe care Gaetano L-a găsit și L-a recunoscut în ultimele zile ale vieții ca Mântuitor al său.

   Durerea tinerei soții era de nedescris. A fost alinată doar prin harul nesfârșit al lui Dumnezeu, pe care l-a găsit la patul soțului ei. Acum, mica ei fiică era aproape unicul obiect al bucuriei ei pământești. Micuța era leit soțul ei. Trăsăturile ei arătau același zâmbet, ochii ei întunecați aceeași strălucire, vorbirea ei același sunet.

   Dar ah! Și această bucurie trebuia să-i fie distrusă văduvei tinere. Aproape nu îndrăznea să o considere pe micuță ca proprietatea ei în prezența soacrei cu priviri morocănoase și a îngrijitoarei, angajată de soacra ei și total devotată ei, Amalia Tita. I se părea că toate pârghiile s-au pus în mișcare, pentru ca să o țină pe ea, mama, pe cât posibil departe de copilul ei.

   Îngrijitoarea era fiica unui pescar și primea adesea de la signora permisiunea de a merge cu copilul la casa părinților ei. Maria nu putea împiedica aceasta, dar a rugat-o din inimă pe îngrijitoare să nu urce cu micuța în barca tatălui ei.

   Dar acum imaginează-ți înspăimântarea ei, când Beppo, fratele cel mai mic al îngrijitoarei, a adus într-o zi vestea ce-ți rupea inima că barca fratelui său Achille s-a lovit de o altă barcă cu pescari și s-a scufundat, și că nici fratele lui, nici sora lui Amalia, nici micul copil nu au putut fi salvați. Numai un mic pantof și o rochiță a micuței, care s-au găsit la malul râului, erau singurele mărturii ale evenimentului tragic.

   Sărmana mamă! Se înțelege că era aproape de disperare.

   Mai multe zile la rând au fost trimiși oameni pentru a face cercetări amănunțite, dar ei nu i-au adus înapoi mamei comoara pe care Domnul i-a încredințat-o. Bolnavă de jale și tulburare, nu s-a putut îngriji de nimic, ci a trebuit să lase toate rânduielile în grija soacrei.

   După ce toate cercetările s-au dovedit a fi fără rezultat, aproape nimeni nu se mai îndoia că micuța, raza de soare a tinerei văduve, și-a găsit mormântul în valurile fluviului.

   Acum, Maria nu mai putea rămâne în casa soacrei ei. Doamna în vârstă nu putea să o ierte că l-a determinat pe fiul ei să refuze iertarea de păcate a preotului, și adesea i-a spus că fiica lui Gaetano, dacă va fi crescută protestantă, nu va deveni niciodată moștenitoarea tatălui ei. Dar acum, după moartea fiului și a nepoatei, era pe deplin ruptă orice legătură.

   Maria devenise o străină în casa signorei Amalfi.

(Se continuă în mai)

Ce trebuie să fac?

Uneori, când vorbesc cu mama, ţip. Asta se întâmplă când sunt obosită după o zi lungă la şcoală, sau când fratele meu mă enervează, sau când prietena mea mă comandă fără motiv, sau când învăţătorul îmi dă prea multe teme.

Este doar normal, ca să vorbesc tare cu mama! Dar apoi sunt pedepsită. Toată ziua trebuie să rămân acasă, ca acum. Asta mă calcă pe nervi. Ce trebuie să fac?

Izabela

Dragă Izabela,

Există momente, când totul merge pe dos. Aşa a fost şi când mi-ai scris. Ce să faci? întrebi. Aici este răspunsul meu. Dar poate că nu îţi convine aşa de bine, cum ai sperat. Te superi pe mine, dacă îţi spun foarte deschis ce gândesc? Sper că nu.

Deci: când eşti copil, ai griji mici, şi când eşti adult, ai griji mai mari. Când mama ta vine de la lucru, şi ea este obosită şi poate puţin nervoasă. Chiar dacă acesta este cazul, nu este normal, dragă Izabela, ca tu să ţipi la ea. Dumnezeu vrea ca noi să-i cinstim pe părinţii noştri şi să-i ascultăm, chiar dacă nu întotdeauna este uşor acest lucru.

Acesta este leacul, dragă Izabela: cheamă-L pe Isus în ajutor. Roagă-L să ocupe toată inima ta, să te ajute să vezi lucrurile altfel, să-ţi dea răbdare şi curaj. Sunt sigur că El va face aceasta.