Eu îl cunosc (Geneza 18)

 

Este foarte impresionat când vedem cum Dumnezeu este atât de binevoitor și vine să-l viziteze pe Avraam în formă vizibilă și să-Și reafirme personal promisiunea Sa cu privire la un moștenitor:

„La anul pe vremea aceasta Mă voi întoarce negreșit la tine; și iată că Sara, soția ta, va avea un fiu.”

Într-o zi, la amiază, Dumnezeu L-a vizitat pe Avraam la stejarii lui Mamre, la trei kilometri nord de Hebron, pe drumul spre Ierusalim. Mamre înseamnă „putere”, iar Hebron „părtășie”. Acolo, Avraam a putut să-Și primească oaspetele ceresc. Condiția prealabilă pentru aceasta, însă, a fost ascultarea lui Avraam și separarea lui de orice rău. Căci a fi copil și a fi copil ascultător nu sunt același lucru. Un tată îi iubește pe amândoi. Dar numai copilului ascultător îi va mărturisi gândurile și planurile sale. La fel este și cu Dumnezeu. El spune:

„Să ascund eu oare de Avraam ce am să fac? ... Căci Eu îl cunosc...” Avraam a fost apoi pus la curent și cu planul lui Dumnezeu de judecată asupra locuitorilor Sodomei.

 

„Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și ne vom face locuința împreună cu el.”

Ioan 14.23

Căci din El, prin El și pentru El sunt toate

 

„Căci din El, prin El și pentru El sunt toate. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

Romani 11.36

Jean-Henri Fabre (8)

 

Provocarea ta

Ce poți învăța de la Jean-Henri Fabre?

1. Uită-te cu atenție! Ia-ți timp să observi lucrurile mici din natură. O furnică, un păianjen, un gândac - fiecare ființă are o poveste de spus.

2. Nu te lăsa oprit de dificultăți. Fabre a provenit din cele mai sărace condiții și totuși a devenit un mare om de știință. Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu efortul tău, și tu îți poți realiza visele.

3. Dă-i onoare lui Dumnezeu. Când descoperi minunile creației, nu uita să-i mulțumești Celui care le-a creat. Fabre spunea: Eu Îl văd zilnic pe Dumnezeu. Și tu Îl poți întâlni pe Dumnezeu, marele Creator, în natură.

4. Gândește-te! Fabre a avut curajul să gândească împotriva curentului științific. Chiar dacă mulți susțineau că teoria evoluției este dovedită, observațiile din natură au spus altceva. Ai curajul să pui întrebări critice, să gândești singur și să împărtășești gândurile tale cu profesorii sau colegii tăi.

Data viitoare când vezi o viespe, un păianjen sau un țânțar, să te gândești că privești o minune creată de Dumnezeu – spre onoarea Numelui Său și ca semn pentru toți care au ochi de văzut.

Desigur, poate că aceste animăluțe sunt câteodată neplăcute și mai bine le ocolești. Dar Jean-Henri Fabre ne-a învățat că privim cu uimire la creație. Să-i urmăm exemplul – nu numai ca cercetători, ci și ca oameni care recunosc în natură semnătura Creatorului lor.

Jean-Henri Fabre (7)

 

Ce spune Biblia

Biblia afirmă mereu ceea ce Plinius și Fabre au descoperit în natură: „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune. Pământul este plin de bogățiile Tale” (Psalmul 104.24).

Făcut cu înțelepciune – tocmai aceasta vedem la viespea Cerceris, la fluture și la gândacul Byctiscus populi: înțepătura perfectă, instictul precis, designul genial – toate acestea sunt dovada unei planificări bine gândite și nu a întâmplării.

„Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și divinitatea Lui se văd lămurit, de la creerea lumii, fiind înțelese de minte, prin lucrurile făcute de El, așa că nu se pot dezvinovăți” (Romani 1.20).

Pavel spune aici: Dacă privim la creație, Îl putem recunoaște pe Dumnezeu – puterea și natura Sa divină. Insectele sunt un exemplu foarte bun în acest sens. Dacă vezi cât de precis lucrează aceste creaturi minuscule, vezi inteligența și puterea marelui nostru Creator.

„Nu se vând oare două vrăbii cu un ban?” (Matei 10.29).

Domnul Isus spune că Dumnezeu Se îngrijește chiar și de cele mai neînsemnate păsări. La fel Se îngrijește de fiecare gândac; și cu cât mai mult Se îngrijește de fiecare om în parte. Cele mai mici creaturi au primit de la Dumnezeu tot ce aveau nevoie pentru a supraviețui: instinctul perfect, forma perfectă a corpului și instrumentele potrivite.

 

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19.1).

Stelele povestesc despre măreția lui Dumnezeu – dar și un mic gândac. Dacă înțelegi cum lucrează un răsucitor de frunze, te poți doar minuna și Îl poți lăuda pe Dumnezeu.

Jean-Henri Fabre (6)

 

Măreția în cele mai mici lucruri

Chiar și vechii romani au recunoscut acest adevăr. Savantul roman Plinius cel Bătrân (23-79 d.Hr.) a scris în lucrarea lui celebră „Istoria naturală” despre insecte: „De ce a echipat natura țânțarul cu atât de multe organe de simț? Unde i-a pus vederea? Unde i-a adăugat gustul? Unde a însămânțat mirosul? Unde a suflat acea voce aspră și relativ puternică? Cu ce finețe i-a fixat aripile, i-a alungit picioarele, i-a amenajat cavitatea goală ca abdomen și i-a aprins setea nemărginită de sânge, mai ales de sânge uman? Cu ce îndemânare i-a ascuțit acul pentru a pătrunde în piele și l-a creat cu dublă artă, făcându-l ascuțit pentru înțepare și în același timp gol pentru supt?

Admirăm umerii elefanților, cefele taurilor și atacurile lor sfidătoare, lăcomia de pradă a tigrilor și coamele leilor, în timp ce natura nu este nicăieri mai desăvârșită decât în cele mai mici animale.”

Plinius a trăit cu mult înainte de inventarea microscopului și nu a putut să privească în interiorul insectelor. De asemenea, el nu era un om credincios. Totuși, a recunoscut că desăvârșirea de neînțeles a acestor ființe minuscule ne îndreaptă spre un „duh superior”.

Aproape 2000 de ani mai târziu, Jean-Henri Fabre a confirmat această constatare prin observațiile sale minuțioase. Și astăzi, în secolul al XXI-lea, acest adevăr este mai actual ca niciodată.

Jean-Henri Fabre (5)

 

Problema soluțiilor „pe jumătate”:

O viespe, care ar ști doar „aproximativ” unde trebuie să înțepe, ar da greș. Atunci ori ar ucide gândacul (iar acesta s-ar descompune), ori nu l-ar paraliza corect (iar acesta ar fugi). Ca urmare, viespea nu ar mai avea niciun urmaș.

Un fluture, care ar alege planta „aproape corectă”, nu ar mai avea urmași. Omida ar muri, pentru că primește hrana greșită.

Un răsucitor de frunze, care nu ar tăia frunza suficient de precis, nu ar putea forma din aceasta un rulou. Atunci n-ar avea un cuib, n-ar mai fi generația următoare.

Nu există trepte intermediare utile. Ori întregul sistem funcționează perfect – ori deloc. Fabre a văzut în aceasta o dovadă clară a faptului că aceste abilități trebuie să fi fost prezente de la început. Ele nu au apărut prin pași mici, întâmplători.

Fabre și-a bătut chiar puțin joc de teoria evoluției și a ajuns la concluzia că evoluția presupune anularea logicii și a rațiunii. El a subliniat că evoluționiștii cred în idei fantastice precum: „liliacul este un șobolan căruia i-au crescut aripi; cucul este un șoim retras din viața profesională; melcul fără cochilie este un melc care și-a pierdut casa. Nimic nu îi împiedică pe evoluționiști să cerceteze originea animalelor. La orice au un singur răspuns: aceasta provine de la aceasta.”

Pentru Fabre, lucrurile erau clare: „Nu putem să nu recunoaștem obligativitatea existenței unui Spirit suveran, al Creatorului și Autorului ordinii și al armoniei ... spre gloria lui Dumnezeu, a Creatorului.”

El a scris odată: „Eu nu cred în Dumnezeu – eu Îl văd zilnic.” În fiecare insectă pe care a observat-o a descoperit amprenta degetelor unui Creator uimitor.

Pe 11 octombrie 1915, Jean-Henri Fabre a murit la vârsta de 91 de ani în casa sa din Provence. Soția lui îl cunoștea bine și îi cunoștea interesul pentru micile animale și a scris despre înmormântarea sa: „La cimitir au venit numeroase lăcuste și s-au așezat pe sicriul său, chiar și un melc s-a urcat pe el.”

Jean-Henri Fabre (4)

 

De ce a respins Fabre teoria evoluției

Charles Darwin, fondatorul teoriei evoluției, l-a numit pe Fabre un „observator neîntrecut” și l-a citat de mai multe ori în cartea sa Originea speciilor. Cei doi au avut un schimb prietenesc de scrisori. Totuși, în ciuda acestei aprecieri reciproce, Fabre a respins toată viața lui teoria lui Darwin. De ce? Pentru că ceea ce vedea în natură nu era compatibil cu ideea de întâmplare.

Teoria evoluției susține că toate comportamentele complexe au apărut prin mutații întâmplătoare și selecție naturală - pas cu pas, de-a lungul a milioane de ani. Însă Fabre a văzut că la insecte, acest lucru nu funcționează.

Jean-Henri Fabre (3)

 Trei minuni pe care nu le poate explica întâmplarea

1. Precizia de chirurg a viespii Cerceris

Fabre a observat că larvele viespii Cerceris se hrănesc cu anumite specii de gândaci. Viespea mamă găsește cu foarte mare siguranță acești gândaci și își paralizează prada cu precizie de chirurg, folosindu-și acul exact acolo unde se reunesc căile nervoase ale gândacului.

Gândacul nu se mai poate mișca, dar nu este omorât - rămâne proaspăt ca hrană pentru larva care iese din ou. Și mai remarcabil este faptul că larva care iese din ou se hrănește, cu o înțelepciune incredibilă, cu corpul prăzii sale. Începe cu părțile neimportante și păstrează organele vitale pentru final. Abia la sfârșit consumă creierul. Astfel, prada rămâne proaspătă tot timpul.

Fabre s-a întrebat: De unde știe viespea unde să înțepe? De unde știe larva cum trebuie să mănânce gândacul? Nimeni nu le-a învățat acest lucru! Nicio viespe nu și-a cunoscut vreodată părinții pentru a învăța acest lucru de la ei.

2. Instinctul botanic al fluturelui

Cum știe un fluture pe ce frunză să-și depună ouăle? Din uriașa diversitate de plante, el alege întotdeauna exact planta potrivită, adică pe cea de care larva sa va avea nevoie mai târziu pentru supraviețuire. Fabre a numit aceasta „instinctul botanic”.

Fluturele nu a participat niciodată la o prelegere de botanică. El nu a învățat niciodată să diferențieze plantele. Și totuși, de fiecare dată face alegerea corectă, din prima încercare, fără greșeli și fără să fi exersat înainte acest lucru.

3. Răsucitorul genial al frunzelor de plop

Un mic gândac cu trompă, Byctiscus populi, înțeapă țintit vena unei frunze fibroase de plop, pentru a reduce fluxul de sevă și a face ca frunza să se ofilească. Abia atunci o poate transforma într-un rulou, care servește drept cameră de copii pentru urmașii săi.

Mușcătura lui este mereu precisă - exact în locul potrivit, exact cu forța potrivită. Prea puțin, iar frunza ar rămâne rigidă. Prea mult, iar frunza ar cădea. El nu se înșală niciodată. Fabre s-a întrebat uimit: De unde a învățat acest gândac meseria atât de utilă de a usca sursele de alimentare ale unei frunze?

Jean-Henri Fabre (2)

 

Laboratorul în aer liber

La vârsta de 56 de ani, Fabre a reușit în sfârșit să-și îndeplinească visul. A cumpărat o bucată de teren viran în Serignan, în Provence, în sudul Franței. Acolo, în laboratorul său în aer liber, sub cerul albastru și cântecul cicadelor, s-a dedicat studiilor sale despre insecte, până la moartea lui.

Ceea ce a descoperit acolo a fost uluitor. În lucrarea sa în zece volume, „Souvenirs Entomologiques” (Memoriile unui entomolog), și-a consemnat observațiile, nu într-un limbaj științific sec, ci într-un mod care ar fi făcut cinste chiar și celor mai mari poeți. Iată ce scrie despre gândacul de bălegar: „Chestia merge, chestia se rostogolește; vom ajunge acolo, deși nu fără dificultate. O operațiune îndrăzneață pe care un pas greșit sau un fir de nisip care dezechilibrează povara o poate compromite.” Când gândacul încearcă să rostogolească bila de bălegar pe o pantă abruptă, Fabre comentează cu umor: „Cel puțin ia cealaltă cale, aceea te duce pe o pantă ușoară!” Dar gândacul rămâne încăpățânat. Bila și gândacul se rostogolesc „tot mai tare” în jos. „De zece sau douăzeci de ori va încerca ascensiunea până când perseverența sa va depăși obstacolele.”

Această combinație de observație precisă, umor și poezie a transformat opera lui Fabre într-un bestseller. Cărțile sale au fost traduse în 15 limbi și au captivat generații de cititori. Jean-Henri Fabre a fost chiar nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 1911, în ciuda faptului că era în primul rând un om de știință al naturii. Lucrările sale științifice au fost, de asemenea, capodopere literare. Din nefericire, nu a câștigat premiul, dar influența sa asupra literaturii și a științei se observă și astăzi.

Jean-Henri Fabre (1)

Cercetătorul insectelor care L-a văzut pe Dumnezeu în cele mai mici lucruri

Ne minunăm de universul infinit cu nenumăratele lui stele sau suntem impresionați de marile balene care înoată în ocean. Dar ce se întâmplă la nivelul la care trebuie să îngenunchem pentru a-l vedea? Un bărbat voia neapărat să știe exact ce se întâmplă acolo. Acum vă voi spune povestea adevărată a unui bărbat extraordinar, care a descoperit cele mai mari minuni în cele mai mici creaturi.

Jean-Henri Casimir Fabre s-a născut pe 21 decembrie 1823, în Saint-Léons, un mic sat din departamentul francez Aveyron. Familia sa era săracă, iar o educație părea imposibilă. Cu toate acestea, cu o sârguință neobosită, a învățat singur greaca și engleza și a perseverat. La vârsta de 19 ani, a primit diploma de pedagog și a început să lucreze ca profesor.

Însă inima lui Fabre bătea pentru altceva, și anume pentru micile creaturi pe care majoritatea oamenilor abia le observau. În timp ce alți oameni de știință colectau insecte moarte și făceau insectare, Fabre dorea să observe animalele vii în mediul lor natural. El a devenit pionierul unei cercetări complet noi, cunoscută astăzi sub numele de „cercetare de teren”.

Lângă stejarii lui Mamre (Geneza 14)

 

Împărații cetăților din regiunile de la sud de Marea Moartă, inclusiv Bera, împăratul Sodomei, refuzaseră să plătească tributul anual împăratului Elamului, Chedorlaomer, și acum urmau să fie trași la răspundere de acesta și de unii dintre aliații săi. Campania s-a încheiat cu înfrângerea completă a împăraților Sodomei și Gomorei în Valea Sidim. Sodoma a fost jefuită. Printre prizonierii pe care Chedorlaomer i-a luat a fost și Lot, fiindcă acesta locuia în Sodoma. Lui Lot nu i-a mai rămas decât viața.

Pe vremea aceea, Avraam trăia lângă stejarii lui Mamre, lângă Hebron, izolat de lume, dar în comuniune cu Dumnezeu. Nu a trăit ca un călugăr, nici ca un pustnic care se face pe sine centrul existenței și astfel devine rece și îngust la minte, ci mai degrabă a trăit în comuniune deschisă cu Dumnezeu, plin de dragoste și compasiune, preocupat de bunăstarea celorlalți - inclusiv de bunăstarea lui Lot, cel cu gândire lumească. Credința lui Avraam era în acțiune.

De îndată ce Avraam a primit vestea despre faptul că Lot a fost luat captiv, a pornit împreună cu oamenii casei sale să-l elibereze. Dumnezeu a fost cu el. Chedorlaomer a fost ajuns din urmă, învins, iar Lot a fost eliberat.

Inima lui Avraam a fost curățită prin credință (1 Petru 1.22) și a rămas curată de pângărirea Sodomei. Această credință a lucrat prin dragostea lui pentru Lot, „fratele” său (1 Ioan 2.10) și i-a biruit pe dușmanii săi, lumea (1 Ioan 5.4).

 

Este și credința noastră în acțiune în această lume?

 

„Căci ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui” (2 Cronici 16.9).

Deși libertatea se apropia în Mauritius...

 

„Deci, dacă Fiul vă face liberi, veți fi cu adevărat liberi” (Ioan 8.36).

În sud-vestul insulei Mauritius se află muntele Le Morne Brabant, cu o înălțime de 556 de metri, ale cărui stânci înalte, aproape verticale, îl fac să semene cu un far de la distanță.

La începutul secolului al XIX-lea, câțiva sclavi de pe insulă au evadat din plantațiile lor. Au urcat pe munte și s-au stabilit pe vârful său împădurit. Acolo, au supraviețuit hrănindu-se cu porci și maimuțe, fructe și miere sălbatică, trăind timp de câțiva ani fără niciun contact cu lumea exterioară.

În 1832, toți sclavii de pe insulă au fost declarați liberi, iar pe 1 februarie 1835, soldații au urcat pe muntele Le Morne Brabant pentru a le aduce această veste bună foștilor sclavi de acolo. Dar aceia au înțeles greșit gestul soldaților de a lua contant cu ei: văzându-i, au crezut că vor fi din nou înrobiți cu forța. Prin urmare, s-au aruncat sute de metri adâncime în mare, și astfel au avut parte de o moarte sigură. Au preferat moartea decât să fie din nou înrobiți – deși libertatea îi aștepta! Chiar și astăzi, populația creolă din Mauritius comemorează acest act disperat în fiecare an pe 1 februarie.

Cât de tragic! Libertatea era aproape – dar acei oameni au înțeles greșit intenția mesagerilor și au ales moartea în schimb! Dar oare este astăzi diferit? Dumnezeu îi cheamă pe oameni cu multă dragoste și vrea să-i elibereze din robie și din păcat; iar această evanghelie este adusă oamenilor care sunt sclavi ai păcatului. Dar ei resping harul și dragostea Lui și, prin urmare, și libertatea. Ei resping vestea bună, rămân sclavi ai păcatului și sunt pierduți pentru totdeauna. Cât de tragică și cât de actuală este și astăzi această situație!

Cine acceptă iertarea lui Dumnezeu este liber; Hristos a plătit pentru răscumpărarea acelui om. Libertatea este și astăzi o chestiune de credință și de încredere!

Revoluția Franceză

Cu mulți ani în urmă, în Franța a avut loc o mare revoltă. Acele evenimente sunt cunoscute sub numele de „Revoluția Franceză”. Pe 14 octombrie 1793, Consiliul Municipal al orașului Paris a declarat că Dumnezeul Atotputernic a fost destituit. Toate simbolurile și inscripțiile creștine au fost îndepărtate. Vânzarea și citirea Bibliei au fost interzise.

Vestea aceasta a ajuns și la urechile unui om bătrân. Și lui i s-a spus că orice semn care amintește de Dumnezeu trebuie să dispară. S-a gândit puțin, apoi a spus: „Ei bine, stelele de pe cer le veți lăsa, totuși, acolo, deocamdată!”

Da, soarele, luna și stelele sunt semne ale atotputerniciei Dumnezeului nostru. Dar și fiecare floare de pe marginea drumului mărturisește despre măreția Lui. Totuși, nimic nu se compară cu dragostea lui Dumnezeu, care a devenit vizibilă odată cu venirea Domnului Isus pe acest pământ.

Greg și lupoaica

 

Gregory Whitman își dădu pălăria pe ceafă, strânse din ochii și privi concentrat spre orizont. Lumina era orbitor de puternică în scurta vară arctică din Alaska. Reflexia vârfurilor acoperite de ghețari intensifica și mai mult lumina. De fapt, ar fi fost timpul pentru o pauză de prânz, dar câmpul înghețat din fața lui nu era tocmai primitor. Greg căută un loc mai adăpostit printre stânci.

Dintr-o dată, observă o mișcare deasupra locului în care se oprise. Imediat a fost în stare maximă de alertă. Un animal la vânătoare? Sau oameni? Se strecură cu precauție mai aproape. Un mârâit de avertizare îl făcu să se retragă. Lupul mare, de culoare gri deschis, care stătea acolo sus, îl observase de mult timp. Dar de ce nu o lua la fugă? Lupii solitari evită de obicei apropierea omului. Era oare haita sa în apropiere? Greg examină atent împrejurimile. Lupul nu îl pierdea din ochi. Greg așteptă. Minutele treceau. Apoi, curiozitatea lui învinse. Încet, pas cu pas, se apropie. Atunci văzu de ce lupul nu o luase la fugă. Laba din față era prinsă într-o capcană. Putea oare să-l ajute? Lupul rănit mârâi amenințător și încercă disperat să se elibereze, dar cu cât se zbătea și trăgea mai mult, cu atât capcana se adâncea mai mult în laba rănită.

Greg se retrase. „Cât de mult seamănă acest animal cu mine”, se gândi el deodată. Lupul era prins în capcană, și cu cât încerca mai mult să se elibereze, cu atât situația lui se înrăutățea. Trebuia să accepte ajutor din exterior. Nu se putea ajuta singur! Animalul nu știa aceasta, dar el, Greg Whitman, știa foarte bine că trebuia să accepte ajutor din exterior. Ajutorul lui Dumnezeu! Greg se gândea febril. Cum putea să-l ajute pe animal? Lupul se ridică puțin, întinse capul și urlă. Greg examină mai atent animalul și observă că era o lupoaică, care avusese de curând pui. Dacă nu putea elibera mama, iar cei mici erau pierduți.

Greg încercă timp de o oră să se apropie de animal. Aruncă lupoaicei bucăți mici de carne din propriile sale provizii prețioase de prânz. Flămândă, ea le înghiți cu poftă. De cât timp oare era prinsă în capcană? Pentru puii ei, situația devenea tot mai critică pe oră ce trecea. Poate ar trebui să renunțe pur și simplu? Dar atunci mica familie ar fi pierdută!

Ceva în Greg se împotrivea ideii de a lăsa acest animal frumos și puternic propriei soarte. Situația acestei lupoaice mamă semăna atât de mult cu propria lui situație. „Este într-adevăr ca mine”, gândi el scuturând din cap. „Prinsă, neajutorată, dar nu este gata să aibă încredere și să accepte ajutorul!”

Se așeză la o oarecare distanță de lupoaică și împărți cu ea restul prânzului său. Ea îl privea atent, cu ochi galbeni vigilenți, nasul încrețit într-un mormăit amenințător de îndată ce el făcea o mișcare mai rapidă sau se mișca neglijent.

„Nu poți să-mi spui cum te pot ajuta?”, întrebă Greg lupoaica. Ea se ridică puțin. Greg îi văzu burta. Sfârcurile îi erau umflate și pline de lapte.

Atunci lui Greg îi veni o idee. Puii trebuiau să ajungă la mama lor! Trebuia să-i găsească și să-i aducă la lupoaică!

Gândul deveni faptă. Dar de unde să înceapă căutarea? În cele din urmă, descoperi urme de labe în zăpada întărită.

„Rezistă, fato!”, îi spuse el lupoaicei. „Acum mă duc să văd de copiii tăi!”

Urma îl duse puțin prin pădurea care limita peisajul sărăcăcios de mlaștină de sub ghețar. Apoi urmă un drum stâncos, care ducea în sus, pe care urmele abia mai erau vizibile. Greg își șterse transpirația de pe frunte. Se ironiză puțin pe sine. Nu avea altceva mai bun de făcut decât să salveze această familie de lupi? De obicei nu era sentimental, ci se concentra strict pe ceea ce îi aducea avantaje. Dar în inimă, Greg era ca acel animal captiv. Și poate că modelul lui Isus, pe care mama lui i-l prezentase mereu, era ceea ce îl motiva în acele clipe. Mama lui îi povestise despre Isus, Fiul lui Dumnezeu, care S-a îngrijit neobosit de oamenii pierduți și i-a căutat. Oameni ca el, Greg! Acest lucru îl mișca astăzi într-un mod ciudat.

Urmele lupoaicei se terminau în apropierea unui brad bătrân. La poalele copacului impunător, Greg descoperi vizuina lupului. Imită chemarea lupoaicei și îi reuși foarte bine. Totuși, în fața vizuinei nu se mișcă nimic. Greg se îndepărtă puțin și încercă din nou. Atunci apăru un mic bot de lup la intrarea vizuinei. La scurt timp, patru pui de lup se îndreptară spre el. Puii de lup aveau cel mult câteva săptămâni. Greg îi puse pe toți patru în rucsacul său încăpător și porni înapoi.

Când se apropie de lupoaică, aceasta se ridică cât îi permise laba prinsă. Oare își simțise deja puii? Greg își lăsă rapid rucsacul jos și eliberă puii de lup, care aproape își pierdură echilibrul de entuziasm, pentru că ajunseseră la mama lor. Lupoaica își întâmpină puii și linse cu însuflețire pe fiecare în parte, în timp ce puii flămânzi sugeau cu lăcomie.

Greg se așeză pe pământ la o oarecare distanță și privea. Nu uita nicio clipă că avea înaintea ochilor animale sălbatice. Totuși, imaginea micii familii era atât de pașnică și de frumoasă.

Dragostea dintre o mamă și copiii ei este ceva ce Dumnezeu a pus în aproape toate ființele vii, se gândi Greg. Se gândi la propria sa mamă, care a fost atât de tristă când el a rupt legătura cu familia lui și a plecat în lume. Greg nici măcar nu știa dacă mai era în viață. Dorul de părinții săi îl copleși pe nepregătite. Trebuia să-i găsească cât mai curând posibil. Dar mai întâi, trebuia să vorbească cu Dumnezeu! Trebuia să recunoască înaintea lui Dumnezeu că fugise de El și se îndepărtase mult. Trebuia să ceară iertare și să se întoarcă de pe calea greșită. Dar era atât de greu să recunoască faptul că el, Greg, nu se putea descurca singur.

Se lăsase întunericul și se făcuse frig. Greg își construi un adăpost din lemn de brad, pentru a fi protejat de vântul rece. Tremurând, se înfășură în pătură și se simți atât de singur ca rareori în viața lui.

Dimineața, Greg a fost trezit de patru biluțe mici de blană, care îi adulmecau mâinile și fața. Lupoaica stătea drept și îl privea alarmată. Greg rămase nemișcat până când puii de lup își terminară investigația.

Dimineața, Greg plecă la vânătoare. Avea nevoie de provizii pentru el și pentru lupoaică, încât aceasta să aibă destul lapte pentru puii ei. Greg hrăni cu răbdare animalul. Mama lup îl privea pe el și pe puii ei cu atenție, evaluând parcă lucrurile cu ochii ei galbeni. Încet, foarte încet, Greg se apropie de lupoaică.

Mai trecuse o zi. Greg cercetă împrejurimile, se jucă împreună cu puii de lup și îi vorbi lupoaicei. Se lăsase o seară pașnică. Lupoaica și puii ei erau sătui. Greg stătea lângă ei și mângâia unul dintre puii de lup. Deodată observă coada lupoaicei mișcându-se foarte încet. Greg o privi neîncrezător. „În sfârșit ai puțin încredere în mine?”, întrebă el. Un lătrat ușor a fost răspunsul.

În acea seară, Greg își stabili tabăra foarte aproape de lupoaică. Noaptea era clară, cu stele și Greg rămase treaz foarte mult timp. Îl preocupau multe gânduri. I se părea că Dumnezeu îl întreba și pe el: „Ai în sfârșit încredere în Mine?”

În acea noapte, în pustiul din Alaska, Gregory Whitman se întoarse la Dumnezeu. Își mărturisi păcatele înaintea lui Isus Hristos, răzvrătirea împotriva părinților săi încă din cea mai fragedă tinerețe și, mai presus de toate, fuga de Dumnezeu. Anumite situații din viața lui îi trecură prin fața ochilor, iar Greg simți o pace profundă în inimă. Acum știa cu certitudine absolută că Isus l-a iertat, că datoria sa era plătită și că putea trăi acum cu bucurie alături de Isus. Având această cunoaștere, Greg adormi fericit.

Greg se trezi devreme a doua zi dimineață. Își aminti imediat tot ce se întâmplase cu o seară înainte, și anume că el, Greg, s-a întors la Dumnezeu și că lupoaica, în sfârșit, avea încredere în el. Îl durea spatele, fiindcă stătuse întins pe pământul stâncos. Dar evită orice mișcare rapidă. Puii de lup erau deja vioi și se rostogoleau în jurul lui.

Lupoaica era atât de aproape de el, încât ar fi putut să o atingă cu degetele întinse. Ea îl privea, dădea din coadă cu ezitare. Cu inima bătându-i cu putere, Greg întinse mâna. Datul din coadă al lupoaicei se intensifică. Greg putu să atingă laba ei rănită. Lupoaica mârâi ușor, dar stătu nemișcată când el deschise capcana, eliberă laba și examină rana. Greg era ușurat. Capcana prinsese doar două degete. Lupoaica nu își va pierde laba.

„Asta a fost tot, fato“, spuse Greg dur și se așteptă ca animalul să-și adune puii și să dispară imediat în pădure. Lupoaica șchiopăta puțin. Își linse laba. Apoi se târî spre Greg. Încet, cu prudență. Îi mirosi mâna, apoi îi linse degetele. Greg stătea nemișcat. Era uimit. Nu putea fi adevărat ceea ce trăia el acolo! O lupoaică sălbatică în sălbăticia din Alaska îi lingea mâna ca un câine! Greg o mângâie foarte ușor. „Așa îți arăți mulțumirea?“, întrebă el încet.

Și el, Greg, Îi mulțumise cum se cuvine lui Dumnezeu? Va face acest lucru în fiecare zi de acum înainte

Lupoaica se ridică în cele din urmă. „Da, este timpul să pleci, fato!“ Lupoaica șchiopătă către pădure. Puii o urmară. Dar surprizele nu s-au terminat încă pentru Greg. Lupoaica se opri după câțiva pași și se întoarse privindu-l.

„Să vin cu tine?“, întrebă el uimit. În grabă își strânse lucrurile și plecă. Drumul îi duse pe o potecă de munte, până ajunseră la o poiană montană în umbra unei păduri. Acolo, Greg descoperi o haită de lupi. Numără nouă animale adulte și patru pui aproape mari, care se jucau veseli. Lupoaica lui Greg se îndreptă șchiopătând spre grup. După câteva minute de salut, lupii începură să urle împreună. Era un sunet sălbatic, de la mârâit adânc la jeluit tânguitor și până la un țipăt ascuțit. Situația era ireală. Greg simți un fior.

Seara, el își întinse cortul pe pajiștea de munte. În lumina focului, animalele mari aruncau umbre grotești în timp ce se strecurau în jurul lui. Greg nu simțea frică. Lupii erau doar curioși. Și el la fel. Și cumva fericit. „Mulțumesc, Doamne, că ai creat animale atât de frumoase”, se rugă el încet.

O nouă dimineață răsări. Greg simțea că era timpul să lase lupoaica înapoi la haita ei. Își strânse lucrurile și plecă. Lupoaica îl privea atentă.

Ajuns la marginea pajiștii de munte, Greg se întorse încă o dată. Lupoaica și puii ei stăteau încă acolo unde îi lăsase. În mod involuntar ridică mâna și le făcu semn cu mâna. Lupoaica scoase un lătrat prelung, plin de jale, în aerul clar al dimineții. Cu inima recunoscătoare, Greg porni spre casă.

Patru ani mai târziu, Greg s-a întors pe insula Kupreanof din Alaska, acolo unde întâlnise lupoaica. Pe o creangă descoperi capcana de fier acum cu totul ruginită, care atunci aproape că i-ar fi fost fatală lupoaicei. El însuși o pusese acolo, ca să nu se mai prindă niciodată un animal în ea.

În același fel, Dumnezeu înlăturase multe obstacole din viața lui Greg în ultimii ani. A discutat lucrurile cu părinții săi, care l-au iertat din toată inima, și s-a distanțat de prietenii care nu voiau să aibă nimic de-a face cu Dumnezeu. Au fost atât momente bune, cât și momente dificile în ultimii patru ani. Dar Greg avea pace în inimă.

Se uită gânditor la capcană. Oare lupoaica lui și puii ei drăguți mai trăiau? Oare puii crescuseră și deveniseră lupi impunători? Greg se decise să meargă pe poiana montană, unde văzuse ultima dată haita.

Ajuns acolo, scoase un prelung strigăt de lup. Ascultă, strigă din nou. Și în cele din urmă, un ecou îndepărtat se auzi. Cu inima bătându-i puternic, văzu în depărtare conturul unui lup frumos și puternic. Animalul se apropie de el peste pajiștea montană. Era lupoaica lui! „Salut, fată bătrână!”, îi strigă el. Lupoaica se apropie de el până la câțiva metri și dădu ușor din coada stufoasă. Câteva momente mai târziu, lupoaica dispăru din nou.

La scurt timp după aceea, Greg a părăsit insula Kupreanof. Nu se va mai întoarce niciodată acolo și nu va mai vedea animalul. Totuși, amintirea lupoaicei și a haitei ei i-a rămas vie. Greg era conștient că trăise ceva foarte rar. El și lupoaica depășiseră pentru câteva clipe prăpastia care, de obicei, separă prădătorii sălbatici de oameni. Greg era recunoscător pentru experiența care îl învățase multe pentru viața lui și care, în cele din urmă, îl făcuse chiar să abandoneze calea greșită a vieții sale, să se întoarcă la Dumnezeu și să-L cunoască pe Isus ca Mântuitor.

 

Lupul – Nasul perfect din pădure, creat de Dumnezeu

 

Este o seară blândă de aprilie și te plimbi pe un drum forestier îngust. Miroase a primăvară. Dintr-o dată te înfiori! Din întunericul pădurii de brazi se aude un urlet prelung care se transformă într-un vaiet și apoi se stinge. Este un sunet care pare preistoric, dar care este în același timp cumva frumos. Atunci îți dai seama că acolo locuiește un lup.

Ceea ce poate nu îți este cunoscut este faptul că lupul știa de mult că vii, iar aceasta cu mult înainte să-l auzi tu. Simțul său olfactiv te-a detectat deja de la doi kilometri distanță, iar urechile lui ți-au înregistrat pașii chiar mai devreme. Pentru acest animal, lumea este un ocean de mirosuri și sunete – o lume care scapă aproape cu totul percepției noastre.

 

Este periculoasă o întâlnire cu un lup?

Trebuie să se teamă un drumeț că va fi atacat de un lup în pădure? Aceasta este, desigur, marea îngrijorare a celor care fac plimbări prin pădure. La urma urmei, există multe relatări de mai demult și povești în care lupul este prezentat ca fiind foarte periculos. Cu toate acestea, în toată Europa nu există niciun raport confirmat de poliție în care un lup ar fi atacat și mâncat un om.

Chiar și în Canada, unde lupii pot deveni mult mai mari decât lupul european, ei sunt foarte timizi. Ei aud și simt mirosul unui trecător cu mult timp înainte și apoi se retrag repede în tufișuri. Păstorii trebuie, desigur, să aibă grijă de turmele lor, pentru că altfel lupii iau o oaie din turmă.

 

Marele vânător gri

Masculii cântăresc până la 50 de kilograme și ating la nivelul umerilor o înălțime de până la 90 de centimetri. Astfel, sunt aproximativ la fel de mari ca un câine ciobănesc mare, dar sunt animale mult mai puternice și cu picioare mai lungi. Blana lor densă este gri-brun, adesea cu o pată mai închisă pe spate, și le ține de cald chiar și la temperaturi de până la minus 40 de grade. 

Poate fi ușor confundat cu un câine? Doar la prima vedere. Lupul are picioare mai lungi, o coadă mai stufoasă, care atârnă mereu vertical, și ochi oblici, de culoare galben-auriu. Și, bineînțeles, un nas special.

 

Un nas care „vede”

Ţine-te bine, aceasta este cu adevărat incredibil: Lupul poate mirosi de 100 până la 1.000 de ori mai bine decât un om. Acest lucru se datorează mucoasei sale olfactive, care este echipată cu aproximativ 250 de milioane de celule senzoriale olfactive. Nasul tău, în schimb, are doar o suprafaţă de 5 centimetri cu 10 milioane de celule, iar cel al lupului are 130 de centimetri pătraţi. Ca să-ți faci o idee mai clară, imaginează-ți că pliezi un șervețel mic – acesta corespunde mucoasei tale olfactive. A lupului ar fi cât un prosop mare.

Aceasta înseamnă că lupul poate simți prada și alți lupi de la o distanță de până la trei kilometri. În condiții favorabile de vânt, poate chiar mai departe. De asemenea, el poate urmări un traseu olfactiv chiar și după trei zile, adică mult timp după ce animalul a plecat. Cu nasul său citește o întreagă poveste: Ce animal a fost acolo? Când? Câte animale? Mascul sau femelă? Sănătos sau bolnav? Este ca și cum ar citi un ziar care pentru noi este cu totul invizibil.

 

„Mirosul în modul stereo”: mirosul spațial

Dar aceasta nu este tot. Știai că lupii pot mirosi spațial – similar cu modul în care noi vedem spațial? Oamenii de știință numesc această abilitate „miros în modul stereo”. Cele două nări ale lupului pot funcționa independent una de cealaltă. Când un miros vine din dreapta, acesta ajunge la nara dreaptă mai devreme decât la cea stângă. Creierul înregistrează imediat: Acolo în dreapta! Astfel, lupul nu poate doar să recunoască ce miroase, ci și unde se află sursa.

Noi, oamenii, mirosim însă în modul mono, adică ambele nări funcționează ca o unitate și nu furnizează informații despre direcție. Lupul, în schimb, miroase în modul stereo. Aceasta îl face un dispozitiv de vânătoare perfect. Creierul său olfactiv reprezintă aproximativ zece la sută din întregul creier, la oameni este doar aproximativ un procent. Pentru lup, mirositul este de fapt gândirea.

Și apoi mai sunt urechile. Lupul aude sunete până la o frecvență de 42.000 de Hertz, adică dublul a ceea ce poate percepe un tânăr (20.000 de Hertz). Sunetele ultrasonice ale șoarecilor, care pentru noi sunt tăcere absolută, sunt auzite foarte clar de lup. Lătratul unui tovarăș de haită îl poate auzi de la șase kilometri, pe teren deschis chiar până la 16 kilometri.

Și mai impresionant este faptul că poate să-și miște urechile mici, triunghiulare, independent una de cealaltă și să se concentreze pe o sursă de sunet – similar unui sistem de satelit care se aliniază precis. Astfel, el poate localiza un foșnet în desiș în fracțiuni de secundă. Chiar și în timpul somnului, își monitorizează continuu împrejurimile.

 

Familia este totul

Lupul nu este un singuratic, ci un animal de familie. O haită de lupi este alcătuită dintr-un cuplu de părinți și puii din ultimii doi ani, în total fiind de obicei șase până la zece animale. Cuplul de părinți rămâne adesea împreună toată viața. Puii sunt crescuți împreună. Frații mai mari aduc mâncare, au grijă de cei mici și se joacă împreună cu ei.

Când lupii tineri devin suficient de mari, părăsesc haitele părinților lor și își caută propriul teritoriu, care uneori se află la sute de kilometri distanță. În acest timp, ei trec prin zone străine și își găsesc drumul complet singuri. Cum reușesc să facă aceasta, nu a fost încă pe deplin explicat. Până în prezent, oamenii de știință nu au reușit să explice aceasta întru totul.

 

Ce ne spune lupul despre creația lui Dumnezeu

Când am citit prima dată despre nasul lupului, despre simțul său olfactiv spațial, despre cele 250 de milioane de celule olfactive și despre faptul că el poate citi o urmă veche de trei zile, am fost pur și simplu uimit. Aceasta nu este o coincidență. Aceasta este inginerie la cel mai înalt nivel.

Lupul îmi amintește de un adevăr profund: Dumnezeu a făcut lumea bună – fiecare detaliu este atent gândit și fiecare abilitate perfect potrivită scopului său. A privi nasul unui lup înseamnă a privi lucrarea unui Creator care știe ce face.

În Biblie, în profetul Isaia scrie: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul și leopardul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și le va mâna un copilaș“ (Isaia 11.6).

Ce imagine uimitoare! Profetul Isaia descrie o vreme în care lupul, vânătorul perfect cu ajutorul nasului supersensibil și urechile stereoscopice, va sta liniștit lângă miel. Aceea va fi o lume fără frică, fără prădător și fără pradă. Va fi o lume așa cum a creat-o Dumnezeu inițial și așa cum o va restaura în cele din urmă.

Tocmai de aceea este atât de minunat să observi lupii datorită abilităților lor. Aceste simțuri uimitoare, această legătură familială, această eleganță – toate acestea sunt un ecou al bucuriei lui Dumnezeu pentru creație. Iar promisiunea din Isaia ne spune: Într-o zi, aceste abilități nu vor mai fi necesare pentru vânătoare, ci pentru ceva ce încă nu ne putem imagina.

 

Câteva date interesante despre lup

- Lupii beau până la cinci litri de apă o dată, deoarece la următoarea vânătoare nu se pot opri să-și potolească setea.

- Fiecare lup are un lătrat unic, care este ca o amprentă. Membrii haitei se recunosc imediat după lătrat.

- Lupii parcurg zilnic până la 50 de kilometri în teritoriul lor care ajunge până la 350 de kilometri pătrați.

- Marcajele de miros sunt puse la fiecare 100 de metri de-a lungul cărărilor – lupul își scrie, să zicem așa, „jurnalul” și citește, de asemenea, ce mesaje au lăsat alții.

Bunica Mărioara – cu mintea limpede, cu inima trează

 

- Bună, salută Teodor și face semn cu mâna tocmai când bunica Mărioara așază masa. Te-ai gândit că o să fiu și eu astăzi aici la cină?

- Desigur, spune bunica Mărioara. Pe masă se află tocătorul tău de lemn.

- Al tău lipsește. Teodor pare nedumerit.

- Mâine merg la medic și nu trebuie să fiu cu stomacul plin, spune bunica Mărioara. De aceea cel mai bine este ca deja din seara aceasta să nu mai mănânc nimic.

- Oh, ce rău! Teodor este descumpănint pentru un moment. Apoi își aduce aminte: În Biblie li s-a spus deseori oamenilor să fie treji.

- Da, așa este, ai fost atent când ai citit, îl laudă bunica Mărioara.

- Dar aceasta nu avea nimic a face cu mâncarea, sau? – Altfel toți aceia ar fi fost foarte slabi. Teodor râde când se gândește la aceasta.

Bunica Mărioara râde și ea.

- Eu cred că pentru creștini aceasta înseamnă să poți gândi clar, să nu te lași abătut de la cale prin teamă sau îngrijorare. Atunci ai stabilitate în inimă și poți recunoaște călăuzirea lui Dumnezeu.

Bunica Mărioara ia totuși loc lângă Teodor la masă. Miroase atât de bine! Bunica Mărioara pregătise pâinea ei specială, adică o felie de pâine toast, unsă cu unt, apoi o frunză de salată verde, o felie de cașcaval și deasupra un ochi de ou. Lui Teodor îi place foarte mult această pâine.

- Știi ceva, spune Teodor, poate că ar trebui să-ți amâni programarea de mâine sau să lipsești de la programare. O colegă din clasa mea lipsește de la școală dacă nu are chef să dea un test.

- Și? La ce folosește? vrea să știe bunica Mărioara.

Teodor zâmbește:

- Nu folosește la nimic, pentru că de cele mai multe ori trebuie să dea testul ulterior.

- Vezi, a amâna să faci un lucru nu înseamnă că l-ai rezolvat, spune bunica Mărioara ridicând din sprâncene.

- Dar nu pot mânca această pâine fără să nu am o conștiință rea. Teodor suspină.

- Atunci nu o mânca, râde bunica Mărioara.

- Și atunci? întreabă Teodor.

- Atunci o mănânc eu mâine după ce mă întorc de la medic, spune bunica Mărioara.

- Dar ești prea bătrână, spune Teodor gânditor.

- Ei, și ce dacă? Bunica Mărioara ridică din umeri. Ce are a face acest fapt cu pâinea?

- Mă gândeam că poate îți rămâne un dinte care se mișcă în pâinea tare, spune Teodor. Și atunci nu doar mâine trebuie să mergi la medic, ci și poimâine la medicul stomatolog.

- Dacă ar fi așa, atunci ar trebui să mănânci tu acum această pâine, spune bunica Mărioara zâmbind.

- De dragul tău! Ca măsură de precauție, să spunem așa, spune Teodor și îmbucă din pâine.

Ușa

Poate te-ai făcut comod în camera ta. Deodată, cineva bate la ușă. Te gândești: „Cine ar putea fi?” sau „O, cine mă mai deranjează?”

Domnul Isus stă la ușa inimii tale și bate. Ce răspunzi? „Vreau să fiu lăsat în pace” sau „Da, te rog, Doamne Isuse, vino la mine”. El îți promite: „Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, Eu voi intra la el” (Apocalipsa 3.20).

Aceasta înseamnă: El vrea să îndepărteze răul din inima ta și apoi să locuiască acolo El Însuși. Atunci nu vei mai fi niciodată singur. Domnul Isus te protejează, dar îți spune și ce să faci. Îți va conveni? Un lucru este sigur: Poți veni la Dumnezeu doar dacă ai deschis ușa inimii tale Domnului Isus.