La porțile Sodomei (Geneza 19)

 Avraam s-a bucurat de trei privilegii deosebit de prețioase: i s-a îngăduit să pregătească o gustare pentru Dumnezeu, a avut parte de o părtășie strânsă cu Dumnezeu și a fost părtaș la planul Său, și a putut mijloci pe lângă Dumnezeu în favoarea lui Lot, „fratele” său.

Lot locuia chiar la porțile Sodomei! Oare faptul că Chedorlaomer l-a luat pe Lot și familia sa nu a fost un avertisment pentru el? Cât de puternic trebuie să fi fost Lot atras spre Sodoma — spre „lume” — de vreme ce s-a întors acolo după eliberarea lui!

Încă o dată, Avraam s-a îngrijit de el. După ce Dumnezeu a hotărât judecata asupra Sodomei, Avraam a mijlocit pentru Lot. Rugămintea sa izvora din inimă. El nu a fost călăuzit nici de o „fire umanitară”, nici de un „simț al conștiinței sociale”; dimpotrivă, harul lui Dumnezeu a lucrat nestingherit înlăuntrul său. Avraam era conștient de acest har, se încredea în el și a devenit mijlocitor – pentru Lot.

Lot, la porțile Sodomei! El își părăsise vechea locuință — legătura sa cu Avraam —, abandonând-o pentru totdeauna în schimbul unui loc în sfatul Sodomei, al unui loc printre cei care, potrivit verdictului lui Dumnezeu Însuși, erau „răi și afară din cale de păcătoși” (Geneza 13.13; vezi și 1 Ioan 2.15–17; Psalmul 69.12).

După ce Lot a fost salvat din mâinile lui Chedorlaomer, a venit momentul potrivit să se despartă de Sodoma. Însă acea zi trecuse fără ca Lot să profite de ocazie. Nu luase în seamă avertismentul. Acum, nu mai avea nicio putere; credința nu mai lucra în el. Inima sa, prinsă cu totul în mreje, se agăța de acel oraș. Acolo dobândise bogăție și onoare. Și tocmai de aceea nu se putea îndura să-l părăsească.

Lot nu a fost o mărturie al lui Dumnezeu nici pentru locuitorii Sodomei, nici pentru propria sa familie. Când a încercat să-și avertizeze familia, cu puțin timp înainte de venirea judecății, a părut în ochii lor ca cineva care „glumește”. Nu l-au luat deloc în serios. Consecințele necredincioșiei sale au fost cumplite pentru cele două fiice ale sale!

Nici Lot nu a reușit vreodată să găsească fericirea. Așa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, el își chinuia sufletul neprihănit zi de zi prin ceea ce vedea și auzea (2 Petru 2.8).

Părtășia cu Dumnezeu nu însemna nimic pentru el. Când judecata s-a abătut în cele din urmă asupra Sodomei, el a pierdut totul. Este adevărat, a fost salvat pentru că era un „om neprihănit”, însă această salvare a venit cu greu (2 Petru 2.7-8).

Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaș cu Dumnezeu (Iacov 4.4).

Ce se va cânta în cer?

 

Un evanghelist stătea de vorbă cu un tânăr despre cer.

- O, da, a răspuns Georg, și eu aș vrea să ajung în cer; cred că voi ajunge acolo într-o bună zi. Întotdeauna m-am purtat frumos cu soția și cu copiii mei. Și nici nu am făcut vreodată rău cuiva în mod intenționat.

- Este cu siguranță minunat că ești un om atât de bun. Dar ce îți imaginezi când auzi cuvântul „cer”? Ce crezi că vom face acolo?

- Ei bine, cred că va fi un loc fericit și vom cânta mult acolo, a răspuns Georg.

- Da, cu siguranță se va cânta mult acolo. Permite-mi să-ți citesc ceva despre aceasta. Evanghelistul și-a deschis Biblia și a citit:

„A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său și a făcut din noi o împărăție, preoți pentru Dumnezeul Său și Tatăl, a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1.5-6)

- Vei putea cânta odată acest cântec? Ești curățat de păcate prin sângele Său?

Georg a amuțit complet. Conștiința i-a fost lovită. Și-a adus deodată aminte de anumite păcate. A răspuns cu voce scăzută:

- Nu, nu aș putea cânta odată cu ceilalți această cântare. Dar... nu vrei să te rogi împreună cu mine? Și eu vreau să fiu curățat de toate păcatele mele prin sângele Său.

În acea seară, Georg a fost mântuit de Domnul Isus. El a îngenuncheat înaintea Mântuitorului păcătoșilor și a știut că vina îi fusese luată pentru totdeauna. Acum, și el se poate alătura cântării de laudă a celor răscumpărați.

Nu te socoti înțelept în ochii tăi

 

Moise nu a avut niciun răspuns atunci când a fost întrebat ce trebuie făcut cu bărbații care deveniseră necurați în urma contactului cu un cadavru. În ciuda întregii sale înțelepciuni și cunoașteri, el nu a ezitat să recunoască faptul că atunci nu știa ce este de făcut. Aceasta este adevărata înțelepciune.

Mulți dintre noi am fi încercat să dăm un oarecare răspuns. Însă Moise nu și-a permis să vorbească atunci când nu avea nimic de spus. El L-a așteptat pe Dumnezeu. Avem multe de învățat de la Moise în această privință! Ne-am scuti astfel de multe greșeli și de multe decizii greșite.

Moise a rămas acolo, nedumerit. Totuși, era pe deplin convins că Dumnezeu îi va da răspunsul potrivit. Așadar, și-a îndreptat atenția spre El și a spus cu umilință: „Așteptați și voi afla ce poruncește Domnul cu privire la voi” (Numeri 9.8).

Cât de mult S-ar bucura Dumnezeu - și cât de mult ne-ar putea ajuta El - dacă, în loc să vorbim mult și să luăm decizii din proprie inițiativă, L-am aștepta pe El!

Cine sfidează pericolul...

 

„Kätheli, ai grijă! Într-o bună zi o să pățești un accident!”

Era o fetiță extrem de zvăpăiată și acasă nu fusese niciodată învățată să asculte. Cum ar fi putut tatăl să exercite o influență benefică asupra copiilor – el, un om sărman și un bețiv înrăit, incapabil să se stăpânească sau să se disciplineze? Mama se bucura că o putea trimite pe Kätheli să stea o vreme la ferma mătușii Emma în timpul verii; știa că acolo copilul va fi bine îngrijit.

Mama a întrebat-o iarăși pe mătușa Emma dacă ar putea să o primească pe Kätheli la fermă. Totuși, amintindu-și de anul precedent, mătușa Emma a stat pe gânduri dacă să-și mai asume o dată acest risc. A răspuns în scris, explicând că la o fermă există atâtea pericole și că, întrucât Kätheli nici nu le sesiza, nici nu ținea cont de avertismente, nu dorea să-și asume responsabilitatea de data aceasta.

Mama lui Kätheli, însă, nu s-a lăsat și a cerut din nou ca fiica ei să fie primită.

Astfel, fetița de șase ani, cu firea ei băiețoasă, a reapărut pe neașteptate în cătunul primitor. Firește, cei doi băieți ai vecinilor – și mai mici decât ea – s-au bucurat nespus de sosirea ei. Ce trio plin de viață!

 

Într-o zi, când unchiul Gottfried se pregătea să transporte dejecții lichide, a trecut rapid pe la bucătărie și i-a avertizat pe toți:

„Aveți grijă de copii!”

Toți au supravegheat cu sârguință micuții plini de viață, iar Kätheli fusese avertizată cu strictețe să nu meargă în spatele casei — unde groapa cu dejecții stătea descoperită — ca nu cumva să cadă în ea, să se înece și să moară.

Și ce a făcut fetița? A fugit afară, în spatele casei, a traversat capacele gropii de bălegar și — țanc — a căzut drept în mizerie! Dacă nu s-ar fi aflat acolo Adolf, cel cu mintea puțin înceată — care tocmai amesteca îngrășământul lichid —, Kätheli și-ar fi găsit cu siguranță sfârșitul chiar atunci și acolo. Adolf a reușit să o apuce iute, înainte ca ea să se scufunde cu totul, și a tras-o afară. Atunci a stat acolo — murdară, duhnind și șiroind de bălegar. Mătușa Emma a venit în grabă și s-a îngrijit să fie spălată bine și îmbrăcată cu haine curate. Totuși, Kätheli a primit o bătaie pentru nesupunerea ei sfidătoare — căci așa poruncește Biblia.

„Cine cruță nuiaua urăște pe fiul său; dar cine-l iubește, îl disciplinează îndată.” (Proverbe 13.24)

Plângând, fetița a promis că va fi ascultătoare în viitor. Totuși, a doua zi părea să fi uitat deja totul. Cu ochi sclipitori și o privire poznașă, a ciripit:

„Sâmbătă, o să cad intenționat în groapa cu bălegar!”

A vorbit serios? – În orice caz, nu a încercat experimentul!

 

Cei doi băieți și Kätheli s-au cățărat pe unde au putut și au făcut tot felul de năzbâtii la care doar copiii obraznici se gândesc. Mătușa Emma era foarte îngrijorată.

„Acum veniți puțin cu mine în grădină!”

Copiii au ascultat-o. Dar ce să facă acolo? Într-un moment de neatenție, s-au furișat rapid din grădină, ducându-se la puii de pisică. Ce distractiv era să se joace cu ei! Copiii legaseră un mosor de ață de o sfoară și îl trăgeau după ei. Pisicuțele stăteau ghemuite, pândind cu atenție, apoi — cu salturi pline de grație — se aruncau asupra mosorului „viu”.

 

Deodată, cei trei copii dispăruseră. Descoperiseră ceva în șura vecinului: niște scânduri așezate peste spațiul dintre două poduri pentru fân. Copiii au început să sară înainte și înapoi pe acele scânduri elastice, până când Kätheli a căzut brusc pe podeaua de beton. Acolo a rămas nemișcată.

Băieții erau neliniștiți. De ce nu se ridica Kätheli?

Cei doi băieți și-au strigat mama. Îngrozită, ea s-a aplecat asupra copilului. Fetița nu dădea niciun semn de viață; zăcea acolo nemișcată și palidă – într-adevăr, inconștientă. A luat copilul în brațe și s-a grăbit spre casa mătușii Emma. Ce șoc a fost pentru ea!

Medicul chemat a sosit la scurt timp după aceea. Acesta a cerut ca imediat copilul rănit să fie dus la spital. Totuși, părinții lui Kätheli au insistat să-l aibă pe copil aproape – în oraș –, și nu într-un spital din țară, aflat departe; copilul ar fi putut muri pe drumul până acolo.

La spital, s-au luat imediat toate măsurile pentru a o salva pe fetiță; cu toate acestea, Kätheli a murit după scurt timp.

Durerea a fost imensă pentru părinții ei, pentru mătușa Emma, ​​pentru vecini și pentru toți cei care o cunoșteau pe Kätheli. Totuși, oamenii din orașul natal al fetiței nu au fost surprinși; o cunoșteau și prevăzuseră acest lucru:

„Această fată sălbatică și neliniștită sigur va avea un accident într-o zi!”

Și așa s-a și întâmplat.

O, copii, luați aminte la pericole! Ascultați de avertismentele părinților și ale adulților din jurul vostru! Nu vă puneți în pericol fără să vă faceți griji! „Cine sfidează pericolul va pieri în el!”

 

O plimbare specială

 

Într-o sâmbătă însorită, părinții lui Timi și ai Anei au decis să exploreze un parc nou împreună cu copiii lor și cu prietenii acestora, Luca și Ema.

„Se spune că acolo este un pârâu, o poiană mare și chiar o pădure mică!”, a spus tata cu entuziasm, în timp ce toată lumea își lua rucsacurile.

Când au ajuns, copiii au rămas uimiți. Parcul era uriaș! Flori multicolore înfloreau de-a lungul potecii, păsările ciripeau în copaci, iar o libelulă plutea deasupra apei pârâului, asemenea unei perle care strălucește în bătaia soarelui.

„Uite!”, a strigat brusc Luca, arătând spre un șir de furnici care cărau cu sârguință firimituri pe o ramură. „Acestea lucrează bine împreună!”

„Și uită-te la copacul acesta!”, a exclamat Ana cu admirație. „Trebuie să fie foarte bătrân – scoarța lui arată ca niște riduri de pe chipul unui copac-bunic înțelept.”

Ema s-a oprit și a ascultat. „Apa susură atât de liniștitor... Sună aproape ca un cântec”, a spus ea în șoaptă.

Copiii și părinții s-au așezat pe o bancă și au privit în jur. Apoi, lui Timi i-a venit o idee:

„Haideți să spunem o rugăciune scurtă și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru această natură minunată.”

Toți au dat din cap în semn de aprobare, iar tata a început:

„Doamne, Îți mulțumim pentru această zi frumoasă și pentru natura minunată din jurul nostru. Fiecare animal, fiecare plantă și fiecare pârâiaș ne amintesc cât de minunată este creația Ta. Ajută-ne să protejăm această lume și să-i vedem toată frumusețea cu ochii larg deschiși. Amin.”

„Amin”, au șoptit toți.

În acel moment, frunzele s-au mișcat ușor de o briză, iar o rază de soare a căzut direct pe locul unde stăteau. Ema a privit gânditoare pajiștea.

„Nu cred că m-am uitat vreodată atât de atent... Este cu adevărat frumos!”

„Da”, a spus Timi, zâmbind. „Dumnezeu ne-a dat un adevărat miracol - trebuie doar să privim.”

Cu un entuziasm reînnoit, copiii au continuat să exploreze parcul, adunând frunze colorate, ascultând susurul apei și minunându-se de fiecare mic gândăcel. Iar în inimile lor știau: minunile lui Dumnezeu erau peste tot – trebuia doar să fie suficient de atenți pentru a le descoperi.

Valoarea vrabiei și inteligența vrabiei

 

„Nu se vând oare două vrăbii cu un ban? Totuși nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Deci nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii!” (Matei 10.29,31).

Valoarea vrabiei: Vrabia de casă – numită adesea simplu „vrabie” – se găsește peste tot; răspândirea ei la nivel mondial este legendară. Se estimează că există 1,6 miliarde de exemplare. Este o pasăre mică, nebăgată în seamă și ușor de prins – un simbol potrivit pentru ceva ce nu se bucură de o mare prețuire. Biblia întreabă: „Nu se vând oare două vrăbii cu un ban?” – existând chiar și o ofertă specială: „cinci vrăbii cu doi bani”. Vrabia este ca o gustare ieftină – „totuși, nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12.6).

Inteligența vrabiei: A folosi acest termen ca pe o insultă este o greșeală. Vrăbiile se adaptează cu ușurință oricărui mediu locuit de oameni și sunt creaturi sociabile și grijulii. Ele se numără printre speciile de păsări cărora li se atribuie o inteligență peste medie. S-a observat cum vrăbiile au deschis două uși automate consecutive pentru a intra într-o cantină și, doar câteva minute mai târziu, au declanșat ambii senzori din interior pentru a ieși. Ele zburau încet pe lângă senzor, rămâneau suspendate în aer în fața acestuia sau se așezau chiar pe senzor, întinzându-și gâtul până când reușeau să-l activeze. Alte vrăbii au fost văzute căutând insecte prinse în grilele radiatoarelor mașinilor din parcări.

Nicio vrabie nu cade la pământ fără ca Dumnezeu să o vadă. Cu atât mai mult, așadar, vede Dumnezeu grijile și temerile copiilor Săi – și le spune: „Nu vă temeți”.

„Asta-i tot...”

 

Într-o frumoasă seară de vară, un tată și fiica lui priveau o turmă de oi care se întorcea acasă. Inima tatălui era plină de durere și amărăciune, pentru că își pierduse de curând iubita soție.

Prin multă sârguință și eforturi uriașe, el a înaintat prin viață și a realizat multe. Din nefericire, însă, nu se gândise deloc la veșnicie, uitând că omului îi este rânduit să moară o singură dată și că, după aceea, urmează judecata. Abia prin moartea soției sale și-a adus aminte de caracterul trecător al oricărei fericiri pământești.

Anne îi putea ghici gândurile tatălui său, pentru că și inima ei era plină de durere din pricina pierderii iubitei sale mame. Totuși, spre deosebire de tatăl ei, ea avea o sursă puternică de mângâiere. Anne Îl cunoștea pe Dumnezeul oricărei mângâieri, care, prin Cuvântul Său, oferea un balsam pentru inima rănită – un balsam la îndemâna tuturor celor copleșiți de durere. Anne își dorea nespus ca tatăl ei să aibă parte de această mângâiere și de speranța vie ce poate fi găsită doar în Domnul Isus.

În timp ce urmăreau oile, cei doi au văzut un animal care refuza categoric să treacă prin poartă și să intre în țarc. Abia după eforturi îndelungate și răbdătoare ale păstorului, și acea oaie a intrat, în cele din urmă, în țarc.

Văzând aceasta, Anne s-a gândit imediat la versetul 9 din capitolul 10 al Evangheliei după Ioan:

„Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune.”

Întorcându-se spre tatăl ei, a spus simplu:

„Tată, așa trebuie să faci și tu: să intri prin ușă.”

Prin acest exemplu simplu, Duhul lui Dumnezeu a putut lucra asupra inimii și conștiinței tatălui. Tatăl s-a regăsit în oaia rătăcită. Cât efort depusese deja Dumnezeu pentru el! Și totuși, totul fusese în zadar. Abia în urma apelului stăruitor al lui Dumnezeu a ajuns să recunoască dragostea divină și eforturile Domnului Isus în lucrarea de pe Golgota. După o luptă interioară aprigă, a trecut de bunăvoie prin ușă — Domnul Isus — și, din acel moment, o pace profundă i-a umplut inima rănită.

Nu vrei să treci și tu prin această ușă?

Păstorul meu

Un predicator tocmai terminase de citit Psalmul 23 în fața ascultătorilor săi, când o femeie a intrat în sală și s-a așezat în liniște. Persoana de lângă ea i-a întins Biblia deschisă, pentru a putea urmări textul. Ea a observat imediat că în textul psalmului cuvântul „meu” era subliniat: „Domnul este Păstorul meu”.

După predică, femeia i-a înapoiat Biblia vecinului său și l-a întrebat de ce subliniase acel cuvânt. „Totul ține de siguranța personală”, a răspuns el. „Atâta timp cât nu pot spune: «Domnul este Păstorul meu», minunatele promisiuni ale lui Dumnezeu din acest psalm nu au încă acea valoare deosebită pentru mine.”

Femeia a înțeles foarte bine acest lucru. Ea tânjea de multă vreme după siguranța și sentimentul de apartenență despre care vorbește acest psalm. S-a întors acasă și L-a rugat pe Domnul Isus să-i ofere siguranța că El nu este doar Mântuitorul, ci Mântuitorul ei – nu doar Păstorul, ci Păstorul ei. Isus Hristos i-a ascultat rugăciunea, iar ea s-a putut încrede cu bucurie în promisiunea Lui că nu va alunga pe nimeni dintre cei ce vin la El (Ioan 6.37).

Ai și tu această siguranță? Nu este suficient să crezi că Isus Hristos este Mântuitorul lumii. Trebuie să știi că El este Mântuitorul tău personal. Iar odată ce El a devenit Mântuitorul tău, este și Păstorul tău. Atunci, toate promisiunile din acest psalm au valabilitate și pentru tine și ai dreptul să te încrezi în ele prin credință.

Caisele băiatului

 

Un bătrân morocănos și singuratic își petrecea zilele plângându-se de toți vecinii. Grădina lui era plină de mărăcini, iar poarta stătea veșnic închisă.

Un copil vesel s-a mutat în casa de alături. În fiecare zi, băiatul lua câte o caisă dulce din pomul din curtea lui, mergea la gard și i-o întindea bătrânului spunând: „Ia, bunicule, să ai o zi mai dulce!”

La început, bătrânul o lua supărat și dădea din mână. Dar băiatul nu se lăsa. În fiecare zi venea cu același zâmbet și aceeași caisă. Încet-încet, gheața din inima bătrânului s-a topit. Într-o zi, a ieșit la poartă, i-a zâmbit copilului și i-a dat o floare ruptă din propriul mărăciniș, singura crescută acolo.

 

Bunătatea repetată învinge orice zid ridicat de ură sau singurătate.

Comoara de pe raftul cu cărți

 

În perioada „Marii Recesiuni” din SUA, un anume domn Yates deținea întinderi vaste de pășune în estul statului Texas, unde își păștea mica turmă de oi. Nu câștiga mulți bani și abia reușea să-și întrețină familia. Într-o zi, o companie petrolieră i-a cerut permisiunea să foreze după petrol pe terenul său. Considerând că nu are nimic de pierdut, le-a dat voie. Forajul a fost un succes: în 1926, au dat peste unul dintre cele mai mari zăcăminte de petrol descoperite vreodată în America de Nord! Peste noapte, bărbatul a devenit miliardar. Totuși, în realitate, fusese miliardar încă din momentul în care cumpărase terenul. Petrolul fusese acolo tot timpul; singura diferență era că el nu avea habar de existența acestuia.

Această întâmplare ne amintește de mulți oameni care au o Biblie pe raft, dar nu au citit-o niciodată. Oare bănuiesc ei ce comoară se află chiar acolo? Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, depinde de noi dacă lăsăm nebăgată în seamă această comoară și continuăm să trăim ca înainte sau dacă alegem să citim Biblia și să descoperim bogățiile lui Dumnezeu din ea. Biblia ne arată calea spre pacea cu Dumnezeu și spre fericirea veșnică prin Hristos – bogății mult mai valoroase decât petrolul sau aurul!

Când citim Biblia, experimentăm ceea ce au cunoscut atâția oameni înaintea noastră: „Mă bucur de cuvântul Tău, ca unul care găsește o pradă mare” (Psalmul 119.162).

Bucurie mare (Geneza 18)

 

Avraam stătea la intrarea cortului său. De acolo, putea observa tot ce se întâmpla în jurul lui. Îi vedea pe toți cei care veneau și plecau. Știa că este responsabil față de Dumnezeu pentru casa lui. Sara era în interiorul cortului; acesta era locul ei. Prin urmare, amândoi erau exact acolo unde Dumnezeu dorea să fie.

Trei bărbați s-au apropiat de cortul său. El li s-a adresat respectuos, așa cum o cer legile ospitalității. A fost cuprins de o mare bucurie, pentru că i-a recunoscut pe bărbați. Persoana centrală a fost Dumnezeu Însuși – Dumnezeul său, Domnul său ceresc – iar ceilalți doi bărbați erau îngeri. Cum L-a recunoscut Avraam pe Dumnezeu? Ei bine, Dumnezeu nu era străin pentru el; El nu era necunoscut.

Dumnezeu nu are nevoie să mănânce, și totuși poate mânca (Luca 24.42). Avraam s-a grăbit în cort; Sara trebuia să coacă repede turte, iar slujitorul trebuia să pregătească în grabă vițelul fraged și bun. Ce har - lui Avraam i s-a permis să-L găzduiască pe Dumnezeul și Domnul său, care a coborât din înălțimi ca să-l întâmpine în adâncuri! Și în timp ce oaspeții mâncau, Avraam - acel bărbat în vârstă și venerabil - stătea în fața lor sub copac. Da, el stătea - umil, modest, așteptând, gata să slujească. Ce imagine!

Știm și noi ce ni se potrivește în prezența Domnului nostru? Cum ne comportăm atunci când Domnul Isus ne-a adunat în jurul Său? Pentru că El nu este doar un oaspete printre noi, ci are locul central. Pe cine așteptăm? Către cine ne îndreptăm atenția și respectul?

Cum suntem, așadar, îmbrăcați? Cum ne comportăm? Purtăm conversații private în șoaptă? Mestecăm poate gumă?

Ne bucurăm și noi de prezența Domnului Isus?

M-am bucurat când mi-au zis: „Să mergem la casa Domnului.”

(Psalmul 122.1)

Urma enigmatică – Partea 4

 

Un camion venit din străinătate ajunge într-un sat izolat din munții Albaniei. Erdi și Arion, doi băieți din sat, au auzit de la acei străini vestea cea bună despre Isus Hristos. Camionul pleacă din sat, iar Arion și Erdi aleargă în urma lui.

Camionul pare tot mai mic în depărtare. În cele din urmă, dispare după o curbă a drumului. Erdi și Arion aleargă cât pot de repede. „Cu siguranță, vor fi nevoiți să oprească în curând, pentru că drumul este foarte rău”, spune Arion, gâfâind. „Sigur, îi vom ajunge din urmă”, răspunde Erdi. Însă vuietul motorului se aude tot mai slab în depărtare.

„Nu mai pot”, oftează Erdi, oprindu-se brusc din alergat. „Și eu sunt frânt”, spune Arion. „Hai, totuși, să mergem mai departe. Poate doar au oprit motorul și de aceea nu-l mai auzim.” – „S-ar putea.” Arion aproape că își pierduse speranța de a mai ajunge mașina din urmă. Doar Erdi este de neoprit.

„Uite-l pe Sokol, vine cu tatăl lui”, strigă Erdi. Într-adevăr, o grămadă uriașă de tulpini de porumb pare să urce anevoie dealul, pe o căruță. „Bună ziua”, spun prietenii, salutându-i pe cei doi agricultori. „Ați văzut mașina?”, întreabă Arion. „Da, a trecut pe lângă noi acum vreo cinci minute. Cred că erau străini. Știți ce căutau prin sat?”, vrea să afle Sokol.

„Sigur, dar acum nu avem timp. Trebuie să ajungem mașina din urmă”, răspunde Erdi. Băieții continuă să alerge; au prins o nouă speranță. Aleargă o bună bucată de drum. Deodată, dau peste un bărbat cu un măgar.

„Ei, voi doi – încotro vă grăbiți așa?”, strigă el, în timp ce Erdi și Arion trec în fugă pe lângă el. „La mașină!”, strigă Erdi, continuând să alerge – și, cât ai clipi, dispar după următoarea curbă.

 

Nu trece mult, și băieții rămân fără suflare pentru a doua oară. Poteca se lățește acum, iar câmpurile de o parte și de alta devin tot mai verzi. „Chiar trebuie să mergem mai departe?”, întreabă Arion. „Mașina aceea este deja departe.”

„Atunci du-te acasă!” Furios, Erdi lovește cu piciorul o piatră de pe marginea potecii. „De ce te enervezi? La urma urmei, nu este vina mea că a dispărut camionul.” Lui Arion i-a pierit tot cheful.

„Bine, atunci merg singur dacă nu vrei să vii cu mine”, ripostează Erdi și pornește mai departe. „Stai... fii rezonabil. N-o să ajungi niciodată camionul din urmă!”, strigă Arion în urma prietenului său. Dar Erdi nu ascultă. Merge și merge până când picioarele încep să-l doară atât de tare, încât abia dacă mai poate înainta târșâindu-se.

Deși are ochii deschiși, Erdi pășește mecanic, ca într-o transă. „Muu!” Luat prin surprindere, Erdi este cât pe ce să cadă cu fața la pământ. Aproape că nu observase băiețelul cu vaca, măgarul și caprele sale.

„A trecut pe aici o mașină gri cu niște bărbați străini?”, îl întreabă Erdi, răsuflând greu, pe tânărul păstor. „Mm, da, dar a trecut ceva vreme de atunci”, spune micul păstor. „Cât anume?”, vrea să știe Erdi. „Habar n-am, n-am ceas”, spune băiatul; într-o mână ține căpăstrul măgarului, iar în cealaltă, un băț cu care își mână animalele.

Când Erdi ajunge la drumul principal asfaltat care duce spre cel mai apropiat oraș mare, se oprește. Nu mai poate înainta. Se lasă ghemuit în iarba de la marginea drumului și privește în zare. Oare se apropie o mașină? Îi trece fulgerător acest gând prin minte. Își duce mâna la ochi, ca să vadă mai bine. Punctul negru se apropie încet, dar, în loc de patru roți, are doar două – și opt picioare pe lângă ele: o căruță trasă de doi boi. Pentru Erdi, aceasta nu este nimic nou. Vizitiul, un tânăr albanez, stă cocoțat pe încărcătura de lemn. Își oprește căruța chiar înainte de a ajunge în dreptul lui Erdi. „Ei, băiete, ce cauți aici?”, întreabă vizitiul.

Erdi se gândește o clipă. Apoi știe ce să răspundă.

„Am vrut să-i ajung pe străinii care au fost în satul nostru cu mașina lor. S-au dus acasă. Dar au spus că se vor întoarce. Și atunci vreau să-i rog să ne spună mai multe despre Fiul lui Dumnezeu.”

Erdi face un semn rapid cu mâna. Apoi se întoarce și se îndreaptă spre Arion.

Urma enigmatică – Partea 3

 

Într-o zi, Erdi și Arion - doi băieți - sunt martori la sosirea unui camion în satul lor de munte albanez. Vizitatorii sunt străini care aduc locuitorilor satului o veste bună. Unul dintre bărbați împărtășește acest mesaj cu Erdi, Arion și prietenii lor în mica școală a satului.

Bărbatul se apleacă peste carte. „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul”, citește el cu voce tare. „Dumnezeu a făcut întreaga lume - inclusiv pe tine. Dar noi am greșit și am făcut ceea ce este rău împotriva lui Dumnezeu. Biblia numește aceasta păcat.” – „Ce rău am făcut eu împotriva lui Dumnezeu?”, se întreabă Erdi. „Eu nu i-am făcut niciodată nimic rău.”

 

„Dacă o minți pe mama ta sau iei ceva ce nu-ți aparține, acesta este un păcat”, continuă bărbatul. „Dumnezeu trebuie să pedepsească acest lucru, pentru că El face întotdeauna doar ceea ce este bine. Biblia spune că răsplata păcatului este moartea și că, după aceea, urmează pierzarea veșnică.” – „Oh, aceasta este îngrozitor”, se gândește Erdi, amintindu-și cât de cumplit a fost când bunica lui a murit pe neașteptate.

„Dar Dumnezeu ne iubește pe noi, oamenii, deși suntem atât de răi. De aceea L-a trimis pe pământ pe singurul Său Fiu, pe Domnul Isus Hristos. În loc să ne pedepsească pe noi, Dumnezeu Și-a pedepsit propriul Fiu pentru păcatele noastre. Pironit pe o cruce de lemn prin mâini și picioare, Domnul Isus a murit.” Erdi nu poate înțelege acest lucru. „De ce a acceptat Fiul lui Dumnezeu așa ceva?”, se întreabă el, meditând la cuvintele bărbatului. Însă bărbatul continuă.

„Domnul Isus a fost pus într-un mormânt, iar dușmanii Săi s-au bucurat că El murise. Dar, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, El a înviat după trei zile. Acum, El Se află în cer, alături de Dumnezeu, Tatăl Său.” Toate acestea sunt lucruri cu totul noi pentru Erdi. Cu ochii săi negri, el soarbe fiecare cuvânt al bărbatului. „Dacă te rogi astăzi lui Dumnezeu și Îi spui despre toate faptele rele pe care le-ai făcut, El dorește să-ți ierte vina. Trebuie doar să crezi cu tărie că Domnul Isus a fost pedepsit pentru păcatele tale. Atunci vei aparține lui Dumnezeu pentru totdeauna și nu vei merge în pierzare.”

Erdi vede pe bărbat zâmbind și spunând: „Dumnezeu mi-a iertat păcatele, iar acum Îl am pe Domnul Isus drept cel mai bun prieten al meu.” – „Vino aici, în față!”, îi cere bărbatul, arătând spre Arion. Fața lui Arion se înroșește puternic de emoție, dar el se ridică și merge totuși acolo. Străinul introduce mâna într-o cutie mare de carton, aflată pe pupitrul din fața sa și scoate o pungă albă, pe care i-o dă lui Arion.

„Așa cum vă ofer eu acum tuturor un mic dar, Dumnezeu v-a dăruit un dar mult, mult mai mare. El ni L-a dat pe Fiul Său – pe Domnul Isus”, spune bărbatul. „Primiți marele dar al lui Dumnezeu cu aceeași bucurie cu care prietenul meu de aici își primește micul dar din cutie. Cum te cheamă, băiete? „A-a-arion”, se bâlbâie prietenul lui Erdi, ușurat că se poate așeza la loc în bancă.

 

Apoi, bărbații împart pungile albe tuturor copiilor. Erdi este încântat de caietul și de creioanele din pungă. Este și mai entuziasmat de puloverul pe care l-a primit.

„Uite, Erdi”, strigă Arion, „caietul acesta seamănă aproape perfect cu cel pe care ni l-a dat bărbatul pe drum.”

Învățătorul le mulțumește bărbaților pentru darurile oferite copiilor. Lecția neobișnuită s-a încheiat. Erdi și Arion aleargă spre camion – atât de repede, încât ajung acolo înaintea bărbaților. Șeful satului îi așteaptă deja. Treptat, sosesc și ceilalți săteni. Copiii le arată părinților darurile primite.

În cele din urmă, bărbații se întorc de la școală. Unul dintre ei descuie ușa mare din spatele camionului. Un altul sare înăuntru și scoate cutiile, dându-le celor de afară. Șeful satului a trecut numele tuturor familiilor din sat pe o bucată de hârtie. Când este strigat numele familiei lui Erdi, mama lui merge la vehicul și ia pachetul. Plină de bucurie, nici nu se mai gândește la Erdi. Așa reușește el să se îndepărteze de ea pe furiș.

„Hai, Arion, să alergăm după camion când pornește înapoi spre vale”, strigă Erdi, trăgându-și prietenul după el. Bărbații își iau rămas-bun de la săteni. „Ne vom întoarce”, strigă bărbatul cu barbă neagră, făcând încă o dată cu mâna. Cel de la volan pornește motorul, cuplează marșarierul și întoarce camionul pe drumul îngust. Toată lumea face cu mâna în timp ce vehiculul coboară huruind pe potecă spre vale. Mulți copii aleargă după mașină, dar cei mai mulți renunță repede.

Urma enigmatică – Partea 2

 

Erdi, un băiat dintr-un sat de munte albanez, împreună cu prietenul său, Arion, au dat peste urmele lăsate de un vehicul de mari dimensiuni, în timp ce se aflau la vânătoare de urși. Cei doi au fost martori la momentul în care camionul era cât pe ce să se răstoarne în drumul său spre sat.

 

Bărbații de lângă camion au pielea foarte deschisă la culoare și părul de asemenea deschis. Vorbesc o limbă cu totul străină.

„Aceia sunt străini”, îi șoptește la ureche Arion lui Erdi. „Dar nu și acela.” Erdi arată spre un bărbat cu părul și pielea închise la culoare. Din nefericire, cei doi vânători de urși ajung prea târziu ca să-i poată privi cu atenție pe bărbați, întrucât camionul începe deja să se îndrepte pe drum. Bărbații urcă în vehicul, dar apoi, unul dintre ei se întoarce.

Bărbatul pare prietenos. El ține în mână un obiect dreptunghiular și se îndreaptă spre băieți. „Bună ziua”, îi salută în limba lor maternă și le întinde obiectul. Este o broșură mică. Arion și Erdi privesc uimiți cum bărbatul urcă în camion. Șoferul apasă pedala de accelerație. Motorul urlă puternic. Nori de fum negru se ridică dintr-o țeavă de pe partea laterală a camionului, iar acesta înaintează cu zgomot pe drumul spre sat.

„Ei, Erdi, hai să vedem! Ce este ceea ce ne-a dat?” Arion arde de nerăbdare să afle despre ce fel de broșură este vorba. Pe copertă scrie „Simon Petru”, iar dedesubt apare imaginea unui bărbat cu barbă. „Deschide-o odată!” Curioși, micii detectivi răsfoiesc broșura. Sunt mult prea entuziasmați ca să o și citească așa cum trebuie. „Uite, Arion – uite de câte ori apare același nume pe pagina aceasta: Isus.”

„Hai, Erdi, să alergăm după mașină până în sat. Sunt curios să aflu de ce au venit oamenii aceia aici”, spune Arion.

Cei doi vânători o iau la trap. Fiecare aleargă pe urma lăsată de una dintre roțile mari ale vehiculului. Erdi este pe gânduri în timp ce își așază cu precizie picioarele în urmele roților uriașe. „Ce crezi, Arion?”, îl întreabă el pe prietenul său. „Cine este, de fapt, acest Isus?” – „Poate că oamenii care ne-au dat broșura știu”, spune Arion, gâfâind în timp ce continuă să alerge.

 

Arion și Erdi urcă în fugă, gâfâind, spre sat. Nu vor să rateze pentru nimic în lume sosirea camionului care îi aduce pe bărbați. Când ocolesc ultima formațiune stâncoasă, trebuie să privească cu atenție pentru a zări camionul. În fața câmpului de cartofi, acolo unde se termină drumul spre sat, s-a adunat tot satul.

În mijlocul grupului de oameni se zărește plafonul gri al mașinii. Fără să scoată o vorbă, Erdi și Arion își fac loc prin mulțime, ca să vadă ce au de gând să facă bărbații cu tenul deschis.

Unul dintre ei îi spune ceva unui albanez. Dar Erdi nu înțelege nimic; n-a mai auzit niciodată această limbă ciudată. „Acela de acolo trebuie să fie translatorul lor”, îi șoptește la ureche Arion lui Erdi, arătând spre albanezul care stă lângă străin.

„Am venit să vă aducem o veste bună și să vă oferim câteva daruri”, spune translatorul. „Fiecare familie din sat urmează să primească un pachet cu alimente și îmbrăcăminte.” Erdi ascultă cu entuziasm. „Am dori să le spunem copiilor voștri vestea cea bună despre Isus Hristos, la școala din sat”, continuă bărbatul. „Așadar, copii, vă rugăm să mergeți acum la școală. După aceea, vom împărți pachetele aici, lângă mașină.”

„Vezi, Erdi”, spune Arion, „știam că oamenii vor ști cine este Isus.” Cei doi prieteni aleargă repede după ceilalți copii spre clădirea școlii, cu ferestre mari, prevăzute cu gratii – ferestre fără geamuri.

 

Curioși să audă ce are de spus bărbatul, Erdi și Arion se așază unul lângă altul într-o bancă școlară de pe care vopseaua verde s-a cojit aproape complet. „Numele meu este Martin Braun”, spune bărbatul. Are părul închis la culoare și o barbă neagră. „Astăzi, aș vrea să vă spun despre vestea bună a lui Dumnezeu.” Apoi, bărbatul ia o carte groasă, cu copertă neagră, și o deschide.

Erdi privește spre stânga, unde, afară, lângă fereastră, stau mulți copii mici care încă nu merg la școală. Acolo se află și frățiorul lui Arion. Cu toții vor să audă ce spune străinul.

„Această carte se numește Biblia. În ea, Dumnezeu a pus să fie consemnată vestea cea bună pentru toți oamenii – inclusiv pentru voi, cei de aici, din sat.”

Urma enigmatică – Partea 1

 

   Soarele strălucește pe cerul albastru intens. În afară de câteva păsări care ciripesc, este o liniște deplină. Pe pajiștea de pe versantul muntelui, un smoc de păr negru ca și corbul se ivește deasupra unei stânci. Acesta este Erdi, care se odihnește. Cu ochii închiși, visează și se bucură de liniștea munților. „Albania este cea mai frumoasă țară din lume”, își spune el, chiar dacă nu vede nimic din patria sa în acest moment. Cască, deschide ochii și, pentru că nu vrea de fapt să doarmă, se ridică. Erdi se întinde, apoi se încalță cu pantofii, pe care nu trebuie să-i lege, pentru că nu mai au șireturi. Apoi, fluierând, o ia pe cărare spre sat.

   Erdi are nouă ani, ochi negri și piele la fel de închisă la culoare. Tatăl lui Erdi împletește coșuri.

   „Unde este mama?”, îl întreabă Erdi pe fratele său, Enver, în timp ce stă în fața casei de piatră cu ferestre mici, unde locuiește cu părinții și cei patru frați ai săi. „Ea este la pârâu și spală rufe, iar tata s-a dus la Peshkopi să vândă coșuri”, răspunde Enver. „Atunci spune-i mamei când vine acasă că m-am dus la Arion”, îi spune Erdi pe Enver. Ușurat, pleacă din loc, pentru că atunci când mama și tata sunt acasă, Erdi trebuie să-i ajute la muncă.

   Tatăl lui Arion este fermier. Erdi își găsește prietenul dormind lângă gardul din fața casei părinților săi. „Salut, Arion!” Acesta se trezește imediat. „Haide să mergem în pădure, să căutăm urme”, sugerează Erdi. Bunicul lui Arion le-a povestit odată despre urșii care trăiau în pădurile din apropierea satului. De atunci, cei doi prieteni au căutat mereu urme de urși. Pornesc la drum. În spatele câmpului de cartofi începe singura potecă, ce duce din sat în jos, în vale.

   Curând, căutătorii părăsesc poteca și rătăcesc tot mai adânc în pădurea de fagi. „Bunicul spunea că, dacă vine ursul, trebuie să te urci repede într-un copac înalt”, povestește Arion. „Ce prostii! Urșii pot să se cațere”, spune Erdi. „Da, dar pentru că sunt atât de grei, nu îndrăznesc să se urce pe crengile subțiri”, spune Arion. „Ei bine, vom vedea. Mai întâi, trebuie să vedem cu adevărat ursul”, răspunde Erdi.

   Undeva în pădure, un cuc cântă; nimic altceva interesant nu se vede. „Ei! Ascultă!”, șoptește deodată Arion. „Ce este?”, întreabă Erdi. „Șșș, liniște!”, șoptește Arion entuziasmat. Fără suflare, vânătorii își ciulesc urechile. Bineînțeles - un mormăit se aude în depărtare. „Un urs!”, șoptește Erdi prietenului său. „Da, dar este ciudat că mormăie de atâta timp”, răspunde Arion. „Ascultă, încă mormăie.” - „Nu, chiar nu poate fi un urs.” Erdi respiră ușurat, încă tremurând de frică.

   „Haide să aflăm de unde vine zgomotul acesta”, sugerează Arion. „Dar fii atent!” – Acum cei doi vânători sunt foarte concentrați. Pășesc o bună distanță prin pădure – îndreptându-se mereu spre vale. Deodată, zgomotul dispare și, o clipă mai târziu, se aude de pe cărarea care duce din vale spre sat.

   „Oh, ce rău”, spune Erdi, „acum nu mai știm ce să facem în continuare.” Arion se uită în jos. „Ei, Erdi, uită-te aici jos! Vezi urma aceasta?” Un model aparent nesfârșit de nenumărate linii se întinde de-a lungul potecii. „Arion, știu ce înseamnă urma aceasta”, spune Erdi. „Am văzut-o acum cinci luni când mașina a intrat în sat.” - „Da, exact, ai dreptate. Dar aceasta este mult mai mare, nu-i așa?” spune Arion. „Atunci trebuie să fie o mașină foarte mare. De aceea am auzit mormăitul acela sus în pădure”, spune Erdi.

   Prietenii aleargă imediat spre sat. În timp ce trec de o curbă strânsă a drumului, aud un mormăit. Drumul face din nou o curbă în jurul unui bolovan mare – și iat-o: o mașină mare. Este într-adevăr o mașină foarte mare. Ceva pare să fie în neregulă, pentru că merge foarte, foarte încet și se înclină periculos într-o parte. Băieții se apropie și pot deja vedea mai mulți bărbați stând în jurul mașinii. Roțile mari se mișcă greoi înainte. Mașina se clatină. Oare ve va răsturna? Aproape că așa pare, dar este lipită de drumul plin de gropi, străbătut de canale adânci. Erdi și Arion privesc cu ochii mari. Nu au mai văzut niciodată așa ceva.

O decizie dificilă

Mai rămăseseră doar trei săptămâni! În timp ce muncea, Keran se gândea mereu la faptul că, peste trei săptămâni, avea să fie din nou liber! Până atunci, îi slujise stăpânului său timp de șase ani, iar în al șaptelea an, stăpânul era obligat să-l elibereze. Așa îi spusese Moise poporului Israel cu mult timp în urmă, după ce primise chiar de la Dumnezeu rânduielile și legile pe care poporul trebuia să le respecte. Câte se întâmplaseră în acești șase ani! Keran s-a gândit încă o dată la toate acele evenimente.

Fusese foarte sărac și se vânduse ca rob pentru a supraviețui. Cu toate acestea, nu regretase acea decizie, întrucât stăpânul său se purtase bine cu el. Deși muncea din greu și mult, nu a fost niciodată tratat pe nedrept și nici bătut. Stăpânul îi permisese chiar să se căsătorească: în perioada în care s-a aflat în slujba sa, cunoscuse o tânără care lucra tot pentru acel stăpân. Se căsătorise cu ea, iar între timp familia lor se mărise, numărând acum și doi copii mici.

„Salut, Keran, ce mai faci? Poți fi bucuros că mai ai puțin și vei fi liber!” Era un alt rob care mai avea încă de muncit pentru o perioadă. „Tu o ai chiar bine. Odată ce vei fi liber, vei putea face din nou tot ce poftești și nu va mai trebui să asculți de nimeni. Știi, desigur, că stăpânul nostru îți va da câteva dintre oile sale și o cantitate însemnată de cereale când vei pleca; cu ele, îți vei putea întemeia propria turmă și vei deveni un gospodar în toată regula.” Keran a dat din cap în semn de încuviințare. Da, știa prea bine că stăpânul nu-l va lăsa să plece cu mâinile goale, ci va împărți cu el o parte din averea și recolta sa. La urma urmei, Dumnezeu le dăruise oamenilor această poruncă prin Moise, cu mult timp în urmă. Însă Dumnezeu spusese și altceva – un lucru pe care Keran îl știa la fel de bine și care era motivul pentru care nu se putea bucura cu adevărat: dacă un rob se căsătorea în timpul perioadei sale de muncă – cu o femeie care slujea aceluiași stăpân și care era proprietatea acestuia –, atunci doar robul devenea liber. Soția și copiii erau obligați să rămână în slujba stăpânului după trecerea celor șase ani!

 

Robul putea să plece liber și primea și un cadou.

În toți acești ani, Keran se gândise adesea la toate lucrurile pe care le-ar face după ce avea să fie, în sfârșit, din nou liber. Să-și construiască o casă, să crească oi, să se ocupe cu negoțul – și tot așa... Pe atunci, abia aștepta; vorbea exact ca celălalt rob care îl salutase cu puțin timp în urmă, cu o urmă de invidie. Dar acum? Îi mergea bine alături de stăpânul său. Știa prea bine ce însemna să fii lăsat să te descurci singur – fără ca cineva să poarte de grijă de tine! Stăpânul său era un om bun; de fapt, Keran ținea mult la el. Ideea de a-l părăsi pur și simplu i se părea ciudată. Și, la urma urmei, ce rost ar fi avut toată acea libertate dacă soția și copiii – pe care îi iubea nespus – ar fi trebuit să-i părăsească?

Știa foarte bine că nici el, nici soția și copiii săi nu vor mai fi vreodată fericiți. Câteva zile mai târziu, a luat o hotărâre foarte importantă: s-a dus la stăpânul său și i-a spus: „Stăpâne, te iubesc și îmi iubesc nespus de mult soția și copiii. Nu vreau să fiu liber; vreau să rămân aici!” Atunci, stăpânul l-a așezat lângă cadrul ușii și i-a străpuns urechea cu un ac; acesta era semnul că Keran avea să-i slujească de acum înainte pentru totdeauna! Aceasta era, de asemenea, o poruncă a lui Dumnezeu, iar pentru Keran însemna: „De acum sunt rob pe vecie!”

La fel ca Keran, mulți alți oameni aflați pe atunci ca robi s-au confruntat cu aceeași dilemă: fie îmi recapăt libertatea și trebuie să-mi părăsesc familia, fie rămân rob pentru totdeauna și pot rămâne alături de familie!

 

Dar familia aparținea stăpânului său.

Care a fost scopul specific al lui Dumnezeu atunci când a dat această poruncă poporului Său, cu mult înainte ca Domnul Isus să vină pe pământ? El a dorit să arate, încă de pe atunci, că propriul Său Fiu, Domnul Isus, avea să acționeze într-o zi ca un astfel de rob. Domnul Isus era liber; totuși, a venit pe pământ din dragoste pentru omenirea pierdută și, în cele din urmă, a și murit de bunăvoie pentru ea. Și El a spus: „Îmi iubesc Stăpânul și Îl iubesc pe păcătosul pierdut. Voi plăti Eu datoria.” Nu este oare minunat?

O viață inutilă

 

   În buzunarul unui tânăr care se sinucisese în Berlin, a fost găsit un bilet pe care scria:

   „Am trăit o viață inutilă; de aceea renunț la ea.”

   Întrucât nu a fost dat niciun nume, această ultimă notă a sa a fost publicată în ziar. Aproximativ două sute de părinți au venit la morgă pentru a vedea dacă tânărul ar putea fi fiul lor. Și ei considerau viețile propriilor fii ca fiind inutile și îi credeau capabili să renunțe la viață în același mod.

   Când Domnul Isus locuiește în inimile noastre, El dă vieții noastre un sens minunat.

Este viața ta o viață inutilă?

Șarpele de aramă

    Micuța Elli stătea pe podea și examina cu atenție o carte cu imagini. În timp ce făcea acest lucru, îi punea mamei sale — care era ocupată cu cusutul — tot felul de întrebări. Cartea conținea și o imagine cu șarpele de aramă. Când a văzut această imagine, Elli a întrebat de ce atârna șarpele de o prăjină.

   Mama i-a istorisit cele scrise despre acest lucru în Biblie, în cartea Numeri, capitolul 21:

   Fiii lui Israel au cârtit împotriva lui Dumnezeu în pustiu, așa că El a trimis printre ei șerpi veninoși, arzători. Oricine era mușcat de acești șerpi trebuia să moară. Atunci, fiii lui Israel au strigat către Dumnezeu. Dumnezeu S-a îndurat de ei și i-a poruncit slujitorului Său, Moise, să facă imediat un șarpe de aramă și să-l înalțe pe o prăjină, în văzul poporului. Astfel, oricine căuta acolo scăpare în suferința lui și privea spre șarpele de aramă era vindecat de mușcătura șerpilor veninoși și nu mai trebuia să moară.

   Elli a privit din nou imaginea, apoi a întrebat:

   - Dar, mamă, de ce nu privesc toți oamenii în sus, spre șarpe?

   - Nu știu, Elli, dar cred că diavolul îi împiedică să facă acest lucru. El procedează la fel cu atât de mulți oameni și astăzi. Nu vrea ca oamenii să vină la Domnul Isus — să privească spre El — și să fie mântuiți de El. Căci, așa cum șarpele a fost înălțat în pustiu pentru mântuirea israeliților, tot astfel Mântuitorul a fost înălțat pe crucea de la Golgota — pentru mântuirea noastră.

   După ce a stat puțin pe gânduri, Elli a spus:

   - Vreau să vin la Mântuitorul, să-mi îndrept privirea spre El, să-L văd așa cum a fost pe cruce. Și vreau să-I mulțumesc, pentru că a făcut aceasta pentru mine. Diavolul nu mă va împiedica să fac acest lucru.

„Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3.14,15).

El trăiește

 

Katharina von Bora a fost soția lui Martin Luther – un om al credinței, reformator și traducător al Bibliei la începutul secolului al XVI-lea.

Toată viața ei, Katharina a fost soția lui și a fost martoră nu doar la „succesul” lui Luther, ci și la temerile și îndoielile care îl măcinau în mod repetat. Într-o zi, a trecut la acțiune: a angajat un tăietor în piatră să monteze o arcadă la intrarea în casa lor și a cerut să fie sculptate în piatră cuvintele: „EL TRĂIEȘTE!”

De atunci înainte, Martin Luther nu mai putea ieși din casă sau intra în ea fără să-și amintească: Isus trăiește! El merge alături de mine și mă ajută – întotdeauna și pretutindeni. Acest mesaj era menit să-l însoțească nu doar pe soțul Katharinei, ci și pe toți cei care le treceau pragul.

Chiar și după 500 de ani, acest adevăr rămâne neschimbat: Isus Hristos este „Cel Viu” – El este Cel pe care te poți bizui, întotdeauna și pretutindeni!

Permisul tău nu este valabil

 

În timpul vacanței de vară de anul trecut, am petrecut câteva zile la New York. Cu câteva luni înainte, îmi cumpărasem așa-numitul „New York Pass”, care oferă acces la multe dintre atracțiile orașului. În ultima zi a călătoriei, mă aflam la intrarea unui muzeu; codul QR de pe smartphone-ul meu fusese scanat și eram pe cale să intru, când un angajat amabil m-a oprit și mi-a spus: „Permisul tău nu este valabil”. L-am privit neîncrezător și am verificat aplicația. Într-adevăr, aceasta indica faptul că permisul expirase. Câteva zile mai târziu, s-a dovedit a fi fost vorba despre o eroare tehnică. Cu toate acestea, nu am putut vizita muzeul în acea zi.

Această experiență îmi amintește de o „ușă” în fața căreia ne vom afla cu toții într-o bună zi: „ușa” către cer. De când L-am acceptat pe Isus Hristos ca Mântuitor al meu, știu cu certitudine că nu voi avea nicio problemă să intru. Tu ești la fel de sigur?

„Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit, va intra și va ieși și va găsi pășune.”

Ioan 10.9