De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta
semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.
Geneza 8.22
De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta
semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.
Geneza 8.22
Emely văzuse prima moara. Dar Elias susținea că el a
văzut-o primul. Așa că cearta a început chiar înainte să coboare din mașină.
Dar s-a terminat repede.
Bunicul le promisese că acolo vor vedea încă o moară de
vânt adevărată, una veche, cu pale și tot ce ține de ea. Și într-adevăr, moara
era acolo, la marginea terenului: o clădire mare de lemn din 1846, așezată pe
un suport, ca și cum cineva ar fi băgat patru picioare de lemn sub o casă.
În fața morii îi aștepta deja domnul Reinhard, cu care
stabiliseră un tur ghidat. Purta un halat prăfuit și i-a salutat amabil pe cei
trei vizitatori.
„Voi vreți să vedeți moara? Ei bine, atunci, uitați-vă
mai întâi la pale“, spune el arătând în sus. „Până la coama acoperișului morii
sunt paisprezece metri, iar palele au un diametru de douăzeci de metri. Două
dintre ele sunt pale cu pânze, pe care se întinde pânză ca la o navă. Celelalte
două sunt pale tip jaluzea, pe care le poți regla ca niște obloane, în funcție
de cât de tare bate vântul.“ Elias strânge din ochi și privește în sus la
moară. Nu se învârte nimic acolo. Domnul Reinhard îi urmărește privirea și
ghicește ce gândește Elias: „Astăzi am luat palele din vânt și le-am fixat.
Altfel ar fi prea periculos dacă ar umbla vizitatori pe aici. Foarte ușor, o pală
i-ar fi putut smulge bunicului tău pălăria de pe cap. Și sunt sigur că nu și-ar
fi dorit așa ceva.“
„Tot ce vedeți aici“, domnul Reinhard bate în peretele de
lemn, „cântărește aproape treizeci și șapte de tone. Dar partea cea mai bună
este faptul că întreaga casă se poate roti.“ Emely nu crede imediat ceea ce le
spune domnul Reinhard. Cum ar putea să se rotească o clădire întreagă? Și pe
lângă aceasta o casă atât de grea!
„O moară cu ciocan stă pe o pilă de stejar groasă, numită
arborele casei“, explică el. „Mai demult, o moară trebuia să fie întoarsă
manual de fiecare dată când se schimba direcția vântului, folosind o grindă
lungă, numită coadă – altfel stătea pur și simplu pe loc.“ În fața intrării, arată
spre acea grindă, care iese oblic din spatele clădirii, aproape ca o cârmă
mare.
Înăuntru este înghesuială și întunerit. Miroase a lemn,
făină și puțin a ulei de mașină. O scară îngustă duce sus, la podul cu făină.
Domnul Reinhard merge înainte și le dă instrucțiuni să folosească întotdeauna
ambele mâini și să păstreze distanța corespunzătoare: „Treptele sunt vechi și
vrem să vă trimitem acasă nevătămați.“ Sus le arată un stâlp gros de lemn, care
leagă partea de sus și pe cea de jos a încăperii. „Acesta este stâlpul
principal al casei, despre care vorbeam mai devreme. Merge de jos până sus. Iar
aceasta de aici”, spune el și bate într-o grindă așezată transversal, „este
grinda ciocan. Ea susține întreaga greutate a casei și se sprijină direct pe
stâlpul principal. Apropo, zona aceasta este unsă cu ceară de albine și untură
– deci pe vechiul stil.”
Când domnul Reinhard deschide o ușă la ascensorul de
saci, podul de cereale se luminează brusc, un etaj mai sus. De aici se poate
vedea întreaga proprietate.
„Vântul rotește palele, iar acestea rotesc bara cu came,
bara cu came antrenează roata dințată – și roata dințată pune în mișcare
pietrele de moară.“ Arată spre o roată uriașă din lemn închis la culoare. „Este
din lemn de stejar, cu dinți din fag. Fagul este mai tare și se uzează mai
greu.“ Apoi pune mâna pe o piatră neagră, ușor lucioasă de la ulei, pe care se
sprijină bara cu came. „Și aceasta este piatra pisicii.“
„Piatră de zgâriat?? De ce se numește așa?“, se miră
bunicul. Emily râde: „El a zis: piatră de pisică!”
Domnul Reinhard zâmbește: „Da, exact. Este lagărul rotorului.
Știți de ce se numește așa? Dacă se încinge prea tare la lucru, miroase ca
blana umedă de pisică.” Elias încercă să-și închipuie.
„Drumul pe care îl parcurge grâul aici este de fapt
destul de simplu”, spune domnul Reinhard. „Un fermier din zonă aduce grâu.
Acesta este ridicat aici cu liftul de saci și turnat în pâlnia pentru cereale.
Cade prin șuia dintre pietrele de moară. Jos, în camera făinii, făina ieșe
direct din glisiera de făină în saci.” Deschide un sac și le permite
vizitatorilor să se uite în el.
Pe drumul de întoarcere, el le arată magazinul din curte
și le spune: „Acolo primiți pâine proaspătă făcută în casă.” O idee bună,
consideră Elias și Emely. Astfel cumpără împreună cu bunicul o pâine, care este
încă destul de caldă. Bunica se va bucura cu siguranță de un mic cadou de la
excursia lor.
În mașină, mirosul pâinii umple în câteva minute tot
interiorul, atât de intens, încât bunicul deschide la un moment dat geamul
puțin: „Ca să nu o mâncăm pe drum.“ Tocmai trec pe lângă câmpuri recoltate.
Tulpinile amintesc de recoltă. Puțin înainte de intersecție, le iese în cale un
tractor cu o remorcă plină până la margine cu mere. „Probabil merge la o presă
de suc“, presupune bunicul. „Știți ce îmi vine în minte?“, îi întreabă pe
copii. „Cuvintele ce i le-a spus Dumnezeu lui Noe: De acum încolo, cât va fi
pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și
iarna, ziua și noaptea. Semănatul și seceratul merg împreună.”
Emely urmărește cu privirea tractorul cu mere, până când
remorca dispare după o curbă. Se gândește la grânele aurii, care cu câteva luni
în urmă erau încă verzi și neînsemnate pe câmpuri. Mai întâi au fost semănate,
apoi au crescut, apoi a urmat recolta – și la final o pâine parfumată în poală.
Cumva toate acestea sunt legate între ele, consideră ea, și niciunul dintre ei
nu făcuse cu adevărat ceva pentru recoltă. Țăranul semănase, vântul învârtise palele,
iar brutarul copsese pâinea. Iar ei pur și simplu se află în mașină și se pot
bucura de aceasta.
„Ar trebui să-I mulțumim în mod deosebit Domnului Isus,”
spune bunicul, „că avem ceva de mâncare și de băut în fiecare zi.” Emely și
Elias dau din cap. Chiar în seara aceasta doresc să-I mulțumească lui Dumnezeu
că a orientat vântul și vremea așa încât totul să poată crește și rodi!
Phil vorbește de
câteva zile încontinuu despre Barnaby. Mama lui îl ascultă în timp ce curăță
cartofii și, la un moment dat, spune: „Atunci invită-l la noi, Phil.“
Phil ezită. Nu din
cauza lui Barnaby – ci din cauza băiatului de pe stradă, care este cu ei în
clasă. El face parte din grupul celor care îl hărțuiesc mereu pe Barnaby. Dar
apoi se gândește la Barnaby, cum zâmbește mereu puțin strâmb când nu înțelege
ceva și totuși continuă să întrebe. Și deodată are puțin curaj.
Barnaby vine a doua
zi după-amiază la ei. Familia lui Phil locuiește la etajul al doilea al unei
case vechi cu două apartamente, care are o grădină care nu este neîngrijită, ci
de vis, după cum spune Barnaby. El stă la fereastra camerei de joacă a lui
Phil, cu mâinile pe pervaz, și privește mărul. Copacul este bătrân și ramurile
lui se arcuiesc ca brațele unui bătrân. Sub el sunt merele căzute – multe,
multe pete colorate în iarba verde.
„Nu le culege
nimeni?“, întreabă Barnaby cu regret.
Phil ridică din
umeri.
„Nu știu.
Proprietarii noștri sunt destul de în vârstă. Rareori îi văd afară. Și ei nu
vor să facem nimic în grădină.“
„Sunt
neprietenoși?“
„Nu, cred doar că
nu vor să primească ajutor.“
Barnaby se uită din
nou afară. „Îmi pare rău de mere și de pom. S-a străduit atât de mult. Este
păcat dacă se strică toate merele.“
„Așa este!“
„Să-i întrebăm pe
proprietari“, spune Barnaby, „după ce terminăm temele!“
Phil ezită din nou.
Dar merele arată cu adevărat delicioase. Iar Barnaby se uită într-acolo cu privirea
lui tipică, ce este în același timp precaută și curajoasă.
Nu după mult timp coboară
foarte încet scările, ca doi micuți exploratori care au o misiune, și sună la
ușa proprietarilor. Doamna în vârstă deschide. Este mică și slabă. Când îi vede
pe cei doi băieți – pe Barnaby cu ochelarii lui mari și pe Phil cu expresia lui
timidă – zâmbește.
„Desigur că puteți
aduna merele“, răspunde ea la întrebarea precaută a lui Phil. Phil și Barnaby
zâmbesc bucuroși.
Cei doi băieți merg
în grădină. Merele sunt peste tot – roșii, galbene, rotunde, unele cu mici
adâncituri, altele ca și cum ar fi fost proaspăt lustruite.
Barnaby ridică unul
și îl ține în lumină. „Acesta este frumos“, spune el.
Phil dă din cap.
„Majoritatea sunt frumoase.“
Adună un bol
întreg.
Barnaby se uită
spre casa lui Phil. „Să îi ducem bătrânei doamne câteva mere? Drept mulțumire!”
Phil se gândește
puțin. Apoi dă din cap. „Hai, este o idee bună!”
Se întorc în casă
și sună din nou la ușă.
Bătrâna deschide,
și când îi vede pe cei doi – cu bolul plin cu mere, Barnaby cu ochelarii lui
mari, Phil cu privirea lui timidă – fața ei se luminează.
„Pentru
dumneavoastră“, spune Barnaby. Doamna în vârstă ia mărul din bol și îl rotește
încet în mână. Apoi îl privește pe Barnaby și îi spune: „Ai o inimă bună.“
Vocea ei sună
blând.
Barnaby se
înroșește. Își coboară privirea, de parcă complimentul ar fi fost prea mare.
„Vreau doar să fiu
amabil“, murmură el. „Bunicul meu spune că Dumnezeu Se bucură dacă împărțim.“
Phil îl privește pe
Barnaby, deodată înțelege de ce Barnaby are mereu acel fel special de a vedea
lucrurile. El văzuse mărul nu doar ca pe un copac, ci ca pe cineva care se
apleacă sub recolta lui bogată.
Se gândise imediat
să îi aducă doamnei mere. Barnaby se întreba mereu ce Îi place lui Dumnezeu și
ce ar face Isus. „Este deosebit!”, se gândește Phil.
Doamna dă din cap. „Atunci
astăzi va fi foarte fericit”, spune ea.
Phil și Barnaby
merg din nou în grădină să mai adune mere. Mai târziu stau pe iarba încălzită
de soarele de octombrie, cu bolul gol între ei. În spatele lor este mărul a
cărui frunze se mișcă ușor în vânt în lumina caldă a după-amiezii de octombrie.
Pentru băiatul indian „Pană Roșie” urmează o noapte
dificilă. A îndeplinit toate celelalte lucruri care îl transformă într-un
„adult”, a trecut toate testele. Acum nu-i mai rămâne decât o singură lucrare: să
vegheze noaptea singur în pădure.
Tatăl său îi spune: „Nu te mișca niciun centimetru! Stai
unde ești și nu te teme.” Atât timp cât este lumină, reușește să se țină de
cuvânt, dar apoi umbrele cresc la proporții enorme. Sunetele pe care le
considera de la sine înțelese în timpul zilei capătă un sens straniu în
întuneric.
„Pană Roșie” se sprijină cu spatele de trunchiul unui
copac, încercând să nu-i fie frică. Vede iar și iar cortul mamei sale în fața
lui, crede că simte căldura focului de tabără. Dar iată-l stând în pădure,
tremurând. Vântul șoptește printre frunze, iar pleoapele i se îngreunează.
Uite, ce se vede? Umbre, siluete stranii se apropie, mârâind și mormăind, câte
o licărire trecătoare de lumină.
„Pană Roșie” se trezește deodată. Vrea să țipe, să fugă,
dar cuvintele tatălui său îl țin pe loc: „Nu-ți arăta teama! Stai aici!” Și
rămâne, tremurând, dar rezistă.
Și când, în sfârșit, zorii se strecoară peste vârfurile
copacilor și aude vocea tatălui său chemându-l, sare în sus și se aruncă în
brațele tatălui său. El spune: „Acele creaturi oribile... au vrut să mă omoare,
mi-era atât de frică! Și eram singur.” Tatăl său îl mângâie pe spate și îi spune:
„Nu erai singur. Am fost acolo toată noaptea. Stăteam în spatele trunchiului
copacului de care te sprijineai.”
Oare Își tratează Dumnezeu, Tatăl nostru, copiii mai rău
decât își tratează un indian fiul? Putem avea încredere că nu suntem niciodată
abandonați, niciodată singuri, căci Dumnezeu Atotputernicul a promis că va fi
mereu cu noi.
Adesea nu simțim prezența Lui, pentru că ne este ascunsă,
totuși El este acolo, nu doar la îndemâna noastră, ci foarte aproape, chiar
lângă noi. Acest lucru ar trebui să ne facă și curajoși și neînfricați.
Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură:
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu
îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu își vin în
ajutor. Eu te sprijin cu mâna dreaptă a dreptății Mele” (Isaia 41.10).
În Armenia, în
1989, un cutremur de patru minute a omorât 30.000 de oameni. Într-un oraș,
clădirea școlii generale s-a prăbușit, îngropând toți elevii sub dărâmături. La
câteva minute după ce s-a terminat cutremurul, un tată a alergat la clădirea
școlii și a văzut că aceasta se prăbușise complet. Stând uluit în fața
dărâmăturilor, și-a amintit de o promisiune pe care i-o făcuse fiului său. Îi
spusese: „Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu acolo pentru tine!” Tatăl s-a dus
la locul din dărâmături unde fusese clasa fiului său. Acolo, și-a început
munca, îndepărtând pietre, grinzi și bucăți de zidărie. Alți părinți i-au spus:
„Nu are rost! Copiii noștri sunt morți. Oprește-te!”
Dar tatăl nu s-a
descurajat. Și-a amintit de promisiunea lui. Fiul său era prețios pentru el. Și
a muncit oră după oră, zi și noapte. Mâinile îi sângerau, mușchii îl dureau. Și
apoi, dintr-o dată, după 38 de ore de muncă foarte grea, a auzit vocea fiului
său: „Tată, sunt aici!” Și apoi băiețelul a adăugat: „Tată, le-am spus
celorlalți: Nu vă faceți griji, tatăl meu mi-a promis că, orice s-ar întâmpla,
va fi acolo pentru mine. Nu vă fie teamă, tatăl meu ne va scoate de aici.”
Vă amintește
această întâmplare adevărată din Armenia de o altă întâmplare adevărată din
Biblie? Și acolo, un Tată a îndepărtat o piatră pentru a-Și scoate Fiul afară.
Acest Fiu a fost Isus. Așa cum tatăl armean nu și-a salvat doar propriul fiu,
ci și pe toți prietenii săi din dărâmături, tot așa și Tatăl nostru ceresc,
care L-a scos pe Fiul Său Isus din mormântul din Ierusalim, vrea să-L salveze
nu doar pe Fiul Său, ci și pe toți ceilalți care Îi aparțin lui Isus. El a
promis acest lucru.
Când vine un moment
în viața noastră când suntem în nevoie și ne confruntăm cu dificultăți, să ne
ținem cu tărie de prețioasa asigurare: Tatăl Meu mă va scoate de aici! Și până
atunci, să le spunem multor oameni despre Tatăl nostru ceresc, pentru ca și ei
să aibă aceeași siguranță în vremuri de nevoie: Tatăl Meu mă va scoate de aici!
Dumnezeu
este un Dumnezeu al dragostei. Însăși natura Sa este dragoste; și astfel S-a
descoperit El. Totuși, El este și lumină; El este sfânt și nu-l socotește
nevinovat pe cel vinovat. El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși.
În
ochii Săi, locuitorii Sodomei erau „oameni răi și mari păcătoși”. Erau cu totul
depravați din punct de vedere moral, lipsiți de afecțiune firească sau de
ospitalitate; dădeau dovadă de o sfidare arogantă și își băteau joc de
avertismentul divin privind judecata. Păcatul îi orbise în cele din urmă până
într-atât, încât nu mai percepeau nici măcar chemarea de avertizare a lui
Dumnezeu. Orașul era pregătit pentru judecată.
Omul
culege ceea ce seamănă. Răsărea soarele pe pământ, când Dumnezeu, în harul Său
nepătruns, l-a adus pe Lot în siguranță la Țoar, „cetatea cea mică”. Soția lui
Lot a căzut pradă judecății. Lot și cele două fiice ale sale, care și-au urmat
tatăl, au fost salvați. Însă pentru locuitorii Sodomei, lumina nu a mai
strălucit niciodată. Judecata s-a abătut asupra lor. A fost o judecată de
proporții uriașe, care a distrus complet cetatea și pe locuitorii acesteia.
Sodoma
nu mai există. Totuși, Dumnezeu a păstrat pentru noi amintirea celor întâmplate
acolo. Astăzi, Marea Moartă se întinde chiar peste acel loc. Dar ce priveliște
oferă! Apele ei – odinioară dulci, acum extrem de sărate și nepotabile – nu prezintă
nicio urmă de viață. Niciun pește nu înoată în adâncurile ei. Și nimeni nu
dorește să locuiască pe țărmurile ei. Acolo unde odinioară palmierii, tamarixul
și leandrii umpleau valea, se întinde acum un țărm pustiu, sterp și lipsit de
viață. Peste tot domnește o liniște de mormânt.
Dar ce
se va întâmpla cu foștii locuitori ai Sodomei?
Judecata
lui Dumnezeu îi așteaptă înaintea Marelui Tron Alb; acolo trebuie să apară și
să fie judecați după faptele lor. Nimeni nu va găsi îndurare (Apocalipsa
20.11-15).
Dumnezeu
ne vorbește prin evenimentele care au lovit odinioară Sodoma. Distrugerea
Sodomei este o imagine a judecății ce va veni. Ferice de cel care crede în
Domnul Isus, pentru că el are viața veșnică și nu va veni la judecată.
„Sentinelă, cât mai este din noapte? ” „Sentinelă, mai este mult din
noapte?” Sentinela răspunde: „Vine dimineața, și este tot noapte. Dacă vreți să
întrebați, întrebați; întoarceți-vă și veniți iarăși”. (Isaia 21.11-12)
Este luna septembrie. Cerul este
încărcat de nori cenușii.
Barnaby este nou în clasa a doua.
Are părul roșcat și poartă ochelari mari. Și are un nume chiar ciudat: Barnaby.
„Brillaby!”, strigă cineva.
Toată lumea râde. Și Phil. Dar se
oprește repede, pentru că Barnaby pare atât de trist. Nu supărat, ci cu
adevărat trist.
Apoi începe ora. Barnaby nu ridică
mâna nici măcar o dată, dar nu este neatent; este complet concentrat asupra
lecției. Nu pare prost, se gândește Phil.
După școală, câțiva dintre elevi
se îndreaptă spre autobuz. Este un drum lung de parcurs pe jos. Vântul începe
să se întețească. Apoi începe ploaia. Încet, la început. Apoi cu putere. Apoi
și mai tare.
Barnaby își strânge cărțile la
piept. Cineva îl îmbrâncește din spate. Barnaby se clatină. Râsete puternice.
Sunt doi dintre colegii lor.
Phil merge alături de Barnaby. Nu
spune nimic. De ce să se certe cu ceilalți? Totuși, îl ajută pe Barnaby să-și
adune cărțile ude.
- De ce nu le pui în ghiozdan?, întreabă el.
- Este deja plin, este răspunsul
surprinzător al lui Barnaby.
Ploaia cade tot mai tare. Barnaby și Phil
aleargă spre autobuz. Sunt leoarcă. Șoferul autobuzului îi privește cu milă în
timp ce se scutură, asemenea unor pisici ude, înainte de a urca.
Apoi, Barnaby zărește doi băieți.
Sunt Kai și Kevin – cei care tocmai îl îmbrânciseră. Vin în fugă spre ei, și
mai uzi decât sunt el și Phil.
Barnaby ridică mâna.
- Vă rog, așteptați!, spune el. Trebuie să urce și ei!
Phil rămâne pe loc, privindu-l cu
gura căscată, uluit.
Șoferul autobuzului dă din cap,
iar ușa rămâne deschisă. Cei doi băieți urcă și se trântesc pe scaunele din
față.
Phil se așază lângă Barnaby și se
uită la el.
- De ce ai făcut aceasta?
Barnaby ridică din umeri.
- Pentru că așa se face, spune el
încet.
Phil stă pe gânduri o clipă.
- Deoarece nu te răzbuni pe oameni
pentru lucrurile rele pe care le fac? întreabă el apoi.
Barnaby dă din cap.
- Cum reușești?
Barnaby se uită la el.
- Domnul Isus mă ajută.
Phil pare complet nedumerit.
- Domnul Isus este Fiul lui
Dumnezeu, explică Barnaby.
- Da, știu, dă Phil din cap. Crezi
în El?
Barnaby aprobă.
- El a făcut mereu bine, chiar și
atunci când oamenii s-au purtat urât cu El!
- Și eu cred în El, spune Phil.
Dar eu, totuși, am râs de tine împreună cu ceilalți.
- Nu-i nimic, spune Barnaby. Mulți
copii râd de mine – chiar și la vechea mea școală.
- Nu o să mai râd, promite Phil.
El și Barnaby își strâng solemn mâinile ude.
Ploaia bate ritmic în acoperiș.
Și, dintr-odată, lui Phil nu i se mai pare deloc amuzant numele Barnaby. I se
potrivește de minune. Iar Phil se bucură nespus că și Barnaby crede în Isus
Hristos. Oare vor ajunge să fie prieteni?
Când autobuzul ajunge în sat,
cincisprezece minute mai târziu, ploaia s-a oprit, iar soarele începe să se
zărească printre nori. Phil și Barnaby trebuie să coboare la aceeași stație.
- Uite!, strigă Barnaby. Un
curcubeu!
- Ce frumos!, spune Phil. Rămâne
pe loc și privește. Apoi cei doi pornesc spre casă.
Vremea este un subiect important,
nu-i așa? Pentru unii este prea cald, pentru alții prea frig; unora li se pare
că este prea multă ploaie, iar altora că este prea multă secetă. Este foarte
ciudat!
Dimineața, când mă trezesc, primul
lucru pe care îl fac este să fug la fereastră sau la ușă ca să respir aerul
proaspăt. Am învățat acest lucru de la mătușa mea Frida – care, din nefericire,
nu mai este printre noi. Când strălucea soarele, ea spunea mereu: „Dumnezeu ne
dă soare ca să putem trăi și să ne bucurăm”. Când ploua, spunea: „Îți mulțumesc
pentru apa proaspătă și sănătoasă care permite ca totul să crească și să
înflorească”. Când bătea vântul puternic, Îi mulțumea și pentru el, deoarece acesta
dădea păsărilor, de deasupra oceanului, puterea necesară pentru călătoriile lor
lungi. Știa să găsească imediat ceva frumos în orice. Avea o inimă cu adevărat
recunoscătoare.
Dar să revenim la vreme: în
această dimineață, I-am mulțumit lui Dumnezeu că nicio furtună violentă nu ne-a
inundat, că soarele încă strălucește, că recoltele cresc și că suntem în viață.
Vrei să mi te alături? Recunoștința aduce bucurie și Îl onorează pe Dumnezeu!
O brutărie este un
loc minunat. Mai ales după-amiaza, când nu mai este atât de cald înăuntru.
Mirosul pâinii proaspăt coapte este pur și simplu minunat.
Eli și Cătălina se
plictisesc. De la ora unu s-au dat cu rolele. Acum se gândesc la ce ar putea să
se joace.
- Hai să mergem în
brutărie, sugerează Eli.
Cătălina nu prea
are chef. În brutărie poate merge în fiecare zi. Dar momentan nu-i vine în
minte nimic mai bun de făcut. Așa că merge cu prietena ei.
La fereastră, în
dreapta cuptorului, se află multe pâini pe raft. Abia au fost scoase din cuptor
acum o oră și sunt încă fierbinți.
- Hai să gustăm o
pâine! Îmi place foarte mult pâinea proaspătă, spune Eli.
- Nu se poate! Tata
vrea să vândă pâinile astăzi. Pleacă imediat cu căruța, o avertizează Călălina
pe Eli. Totuși, Eli nu renunță, și în cele din urmă Cătălina se lasă
înduplecată. Împreună scot o pâine de pe rândul cel mai de jos și rup o bucată.
Ce gust minunat are!
- Acum trebuie doar
să o punem înapoi așa încât să nu observe nimeni nimic, spune Eli, și apoi să
plecăm cât mai repede de aici.
Eli își ia rămas
bun pe fugă de la prietena ei. Nu vrea neapărat să fie de față când tatăl
Călălinei observă că au rupt din pâine. Când încarcă pâinile, tatăl vede
imediat ce s-a întâmplat. Eli este norocoasă, își spune Cătălina, când seara
iese la iveală că ea fusese vinovata.
Iar Eli?
Nefericită, stă în camera ei. Se simte vinovată pentru că și-a instigat
prietena și acum sigur va fi pedepsită pentru ceea ce făcuseră. Înainte să se
culce, îi vine în minte cum poate să repare totul. Se roagă: Doamne Isuse, te
rog să mă ierți că am mâncat din pâine astăzi după-amiază și că am ispitit-o și
pe Cătălina. Astfel, a pus lucrurile în ordine cu Isus Hristos. Totuși, ea va
avea din nou o conștiință cu adevărat bună doar după ce își va cere scuze la Cătălina
și la tatăl ei.
Întoarcerea acasă și cartea minunilor
Când Marco Polo s-a întors în
Veneția după mai bine de patruzeci de ani, aproape nimeni nu-l mai recunoștea.
Familia lui credea că a murit de mult. Dar el s-a întors acasă. Era mai în
vârstă, dar totodată mai experimentat și cu povești care au schimbat lumea.
La scurt timp după aceea, el a fost
implicat într-un război între Veneția și rivala sa, Genova. A fost capturat și
a stat într-o temniță din Genova. Dar chiar și acolo, spiritul său de
aventurier nu l-a părăsit. El i-a dictat scriitorului Rustichello din Pisa, un
tovarăș de celulă, toate experiențele sale. Așa a apărut o carte care a
încântat oamenii din toată Europa: Cartea minunilor, sau Il Milione (Milionul).
A fost prima descriere detaliată a
Chinei, Indiei și Asiei pe care cititorii europeni o văzuseră vreodată. Mulți
nu îl credeau, spuneau că exagerează enorm. Unii îl numeau mincinos. Totuși,
majoritatea descrierilor lui s-au dovedit a fi surprinzător de exacte.
Chiar și Cristofor Columb,
descoperitorul Americii, a citit cartea lui Marco Polo. Exemplarul său personal
cu notițe scrise de mână a fost păstrat până astăzi. În căutarea unei rute
maritime către China, el a dat, după cum se știe, peste un alt continent. Și
aceasta este tot o poveste fascinantă.
La curtea Marelui Han
Kublai Han era nepotul legendarului
Gingis Han, care odată cucerise aproape toată Asia. Kublai conducea un imperiu
mongol uriaș, care se întindea de la China până în Persia. Palatul său era de o
splendoare uluitoare: săli aurii, perdele de mătase și grădini la fel de mari
ca parcurile.
Tânărul Marco Polo era copleșit. Dar
Kublai Han era de asemenea fascinat de acest tânăr curios și deștept din
îndepărtata Europă.
Marco a învățat repede limba și
obiceiurile mongolilor. A explorat țara cu ochii larg deschiși și cu inima
plină de uimire. Kublai Han l-a apreciat atât de mult, încât l-a numit
observatorul și trimisul său personal. În misiunea hanului, Marco a călătorit
prin tot uriașul imperiu până la Beijing, ale cărui străzi drepte ca liniile și
ziduri imense ale orașului l-au impresionat profund.
China era atunci înainte în multe
privințe față de Europa. Oamenii cunoșteau deja hârtia, tiparul, banii de
hârtie și porțelanul, în timp ce europenii încă visau la ele. Marco Polo era
uimit că acea lume străină era superioară în multe privințe Veneției sale
natale.
Șaptesprezece ani a petrecut Marco
Polo în serviciul Marelui Han, departe de casă.
Începe marea călătorie
Ceea ce astăzi ar fi o călătorie
lungă cu avionul, în trecut însemna luni sau chiar ani de eforturi pe cai sau
pe cămilă. Cei trei bărbați din familia Polo au călătorit prin Țara Sfântă,
Armenia, Caucaz, Persia (Iran-ul de astăzi) și Uzbekistan. Tatăl, fiul și
unchiul au continuat să străbată drumurile de munte prin Munții Pamir, cu
vârfurile lor de 6.000 până la 7.000 de metri, prin deșerturile fierbinți din
Asia Centrală și, în cele din urmă, prin faimosul deșert Gobi și periculosul
deșert Takla Makan, unul dintre cele mai neprielnice peisaje de pe pământ.
Căldura, frigul, furtunile și bolile
îi însoțeau. Marco însuși s-a îmbolnăvit grav pe drum și a avut nevoie de luni
întregi ca să-și revină. A fost o aventură în care nu era clar dacă se vor
întoarce vreodată acasă. Au parcurs mai mult de 8.000 de kilometri și călătoria
a durat peste trei ani.
Cine a fost Marco Polo?
Veneția era un oraș bogat pe apă, cu
gondole în loc de trăsuri și cu palate impunătoare. În aer plutea mirosul de
sare și condimente. Aici s-a născut în 1254 Marco Polo, fiul negustorului
Niccolò Polo.
Tatăl său era deseori plecat. El
făcea comerț cu mătase, condimente și alte mărfuri prețioase și călătorea până
la capătul lumii cunoscute la acea vreme. Și fratele său, unchiul lui Marco,
Maffeo Polo, era un comerciant și călător cu experiență. Pe vremea când Marco
era un copil mic, amândoi au plecat spre China. Marco abia își cunoștea tatăl.
Când Marco a împlinit 17 ani, a
venit în sfârșit momentul mult așteptat: în anul 1271 tatăl Niccolò, unchiul
Maffeo și tânărul Marco Polo au plecat împreună spre China. Doreau să meargă
încă o dată acolo, la curtea puternicului Mare Han Kublai.
Era în secolul al XVII-lea, în estul Chinei. Călugărul Philippe Couplet, născut în 1623 în Flandra, adică Belgia de astăzi, își dedicase întreaga viață credinței. El călătorise de departe pentru a le spune oamenilor din China despre Isus. Într-o zi, a făcut o descoperire uimitoare în orașul Nanjing.
Un călugăr și o carte
veche
Într-o zi, un bogat chinez i-a
arătat în biblioteca sa o carte mică, foarte citită. Paginile cărții erau
îngălbenite, pergamentul era rupt, pătat și mucegăit. Couplet a luat cu grijă
în mână cartea ținându-și respirația. El a recunoscut imediat ce avea în față:
era o Biblie. O mică Biblie în latină, scrisă cu litere foarte mici și cu mare
grijă pe pagini mici, de dimensiunea unei cărți poștale. Proprietarul casei i-a
spus că acea carte ar fi de pe vremea dinastiei Yuan, adică de peste 350 de
ani, în posesia familiei sale. Se spune că ar fi aparținut odată unuia dintre
cei mai renumiți călători din istorie, Marco Polo.
Philippe Couplet cu greu își putea crede urechilor. O Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, a călătorit prin jumătate din lume și a ajuns până în China. Proprietarul chinez nu putea citi alfabetul latin. Așa că Philippe Couplet a cumpărat cartea prețioasă, a luat-o cu el în Europa și a predat-o Marelui Duce de Toscana. Astăzi, ea se află în siguranță în Biblioteca Medicea Laurenziana din Florența, Italia.
Nici până astăzi, istoricii nu știu dacă Biblia a aparținut cu adevărat lui Marco Polo. Poate că a fost adusă acolo de un călugăr călător în timpul unei călătorii misionare. Dar povestea care înconjoară această carte mică ne conduce la una dintre cele mai palpitante aventuri ale Evului Mediu.
Mai
mulți adolescenți discută despre locul în care locuiesc. Primul se laudă:
„Locuința tatălui meu este cea mai frumoasă din toată zona. Avem vedere spre
întreaga stradă; din camera mea, pot vedea bulevardul.” „Noi avem vedere spre
tot cartierul și spre port”, adaugă al doilea.
Unul
dintre băieți ascultă în tăcere, în timp ce ceilalți continuă să se laude. „Dar
tu?”, îl întreabă unul dintre ei, într-un mod provocator. Toată lumea știe că
el este fiul administratorului și că locuiește în apartamentul de la subsolul
clădirii în fața căreia stau de vorbă. Băiatul se uită la cel care l-a întrebat
și spune: „Din patul meu, pot vedea cerul!”
Aceasta
este exact situația celor care cred în Isus Hristos. Chiar dacă, în viața de zi
cu zi, pare că trăiesc „la subsol”, ei au totuși o vedere neîngrădită spre cer
– întotdeauna și pretutindeni. Îl cunosc personal pe Dumnezeu, știu că El este
implicat în viața lor și că viitorul lor este în siguranță alături de El.
Avraam s-a bucurat de trei privilegii deosebit de prețioase: i s-a îngăduit să pregătească o gustare pentru Dumnezeu, a avut parte de o părtășie strânsă cu Dumnezeu și a fost părtaș la planul Său, și a putut mijloci pe lângă Dumnezeu în favoarea lui Lot, „fratele” său.
Lot locuia chiar la porțile Sodomei! Oare faptul că
Chedorlaomer l-a luat pe Lot și familia sa nu a fost un avertisment pentru el?
Cât de puternic trebuie să fi fost Lot atras spre Sodoma — spre „lume” — de
vreme ce s-a întors acolo după eliberarea lui!
Încă o dată, Avraam s-a îngrijit de el. După ce Dumnezeu
a hotărât judecata asupra Sodomei, Avraam a mijlocit pentru Lot. Rugămintea sa
izvora din inimă. El nu a fost călăuzit nici de o „fire umanitară”, nici de un
„simț al conștiinței sociale”; dimpotrivă, harul lui Dumnezeu a lucrat
nestingherit înlăuntrul său. Avraam era conștient de acest har, se încredea în
el și a devenit mijlocitor – pentru Lot.
Lot, la porțile Sodomei! El își părăsise vechea locuință
— legătura sa cu Avraam —, abandonând-o pentru totdeauna în schimbul unui loc
în sfatul Sodomei, al unui loc printre cei care, potrivit verdictului lui
Dumnezeu Însuși, erau „răi și afară din cale de păcătoși” (Geneza 13.13; vezi
și 1 Ioan 2.15–17; Psalmul 69.12).
După ce Lot a fost salvat din mâinile lui Chedorlaomer, a
venit momentul potrivit să se despartă de Sodoma. Însă acea zi trecuse fără ca
Lot să profite de ocazie. Nu luase în seamă avertismentul. Acum, nu mai avea
nicio putere; credința nu mai lucra în el. Inima sa, prinsă cu totul în mreje,
se agăța de acel oraș. Acolo dobândise bogăție și onoare. Și tocmai de aceea nu
se putea îndura să-l părăsească.
Lot nu a fost o mărturie al lui Dumnezeu nici pentru
locuitorii Sodomei, nici pentru propria sa familie. Când a încercat să-și
avertizeze familia, cu puțin timp înainte de venirea judecății, a părut în
ochii lor ca cineva care „glumește”. Nu l-au luat deloc în serios. Consecințele
necredincioșiei sale au fost cumplite pentru cele două fiice ale sale!
Nici Lot nu a reușit vreodată să găsească fericirea. Așa
cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, el își chinuia sufletul neprihănit zi de zi
prin ceea ce vedea și auzea (2 Petru 2.8).
Părtășia cu Dumnezeu nu însemna nimic pentru el. Când
judecata s-a abătut în cele din urmă asupra Sodomei, el a pierdut totul. Este
adevărat, a fost salvat pentru că era un „om neprihănit”, însă această salvare
a venit cu greu (2 Petru 2.7-8).
Un evanghelist stătea de vorbă cu un tânăr despre cer.
- O, da, a răspuns Georg, și eu aș vrea să ajung în cer;
cred că voi ajunge acolo într-o bună zi. Întotdeauna m-am purtat frumos cu
soția și cu copiii mei. Și nici nu am făcut vreodată rău cuiva în mod
intenționat.
- Este cu siguranță minunat că ești un om atât de bun.
Dar ce îți imaginezi când auzi cuvântul „cer”? Ce crezi că vom face acolo?
- Ei bine, cred că va fi un loc fericit și vom cânta mult
acolo, a răspuns Georg.
- Da, cu siguranță se va cânta mult acolo. Permite-mi
să-ți citesc ceva despre aceasta. Evanghelistul și-a deschis Biblia și a citit:
„A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele
noastre în sângele Său și a făcut din noi o împărăție, preoți pentru Dumnezeul
Său și Tatăl, a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1.5-6)
- Vei putea cânta odată acest cântec? Ești curățat de
păcate prin sângele Său?
Georg a amuțit complet. Conștiința i-a fost lovită. Și-a
adus deodată aminte de anumite păcate. A răspuns cu voce scăzută:
- Nu, nu aș putea cânta odată cu ceilalți această
cântare. Dar... nu vrei să te rogi împreună cu mine? Și eu vreau să fiu curățat
de toate păcatele mele prin sângele Său.
În acea seară, Georg a fost mântuit de Domnul Isus. El a
îngenuncheat înaintea Mântuitorului păcătoșilor și a știut că vina îi fusese
luată pentru totdeauna. Acum, și el se poate alătura cântării de laudă a celor
răscumpărați.
Moise nu a avut
niciun răspuns atunci când a fost întrebat ce trebuie făcut cu bărbații care
deveniseră necurați în urma contactului cu un cadavru. În ciuda întregii sale
înțelepciuni și cunoașteri, el nu a ezitat să recunoască faptul că atunci nu
știa ce este de făcut. Aceasta este adevărata înțelepciune.
Mulți dintre noi am
fi încercat să dăm un oarecare răspuns. Însă Moise nu și-a permis să vorbească
atunci când nu avea nimic de spus. El L-a așteptat pe Dumnezeu. Avem multe de
învățat de la Moise în această privință! Ne-am scuti astfel de multe greșeli și
de multe decizii greșite.
Moise a rămas
acolo, nedumerit. Totuși, era pe deplin convins că Dumnezeu îi va da răspunsul
potrivit. Așadar, și-a îndreptat atenția spre El și a spus cu umilință:
„Așteptați și voi afla ce poruncește Domnul cu privire la voi” (Numeri 9.8).
Cât de mult S-ar
bucura Dumnezeu - și cât de mult ne-ar putea ajuta El - dacă, în loc să vorbim
mult și să luăm decizii din proprie inițiativă, L-am aștepta pe El!
„Kätheli, ai grijă! Într-o bună zi o să pățești un accident!”
Era o fetiță extrem de zvăpăiată și acasă nu fusese niciodată învățată să
asculte. Cum ar fi putut tatăl să exercite o influență benefică asupra copiilor
– el, un om sărman și un bețiv înrăit, incapabil să se stăpânească sau să se
disciplineze? Mama se bucura că o putea trimite pe Kätheli să stea o vreme la
ferma mătușii Emma în timpul verii; știa că acolo copilul va fi bine îngrijit.
Mama a întrebat-o iarăși pe mătușa Emma dacă ar putea să o primească pe
Kätheli la fermă. Totuși, amintindu-și de anul precedent, mătușa Emma a stat pe
gânduri dacă să-și mai asume o dată acest risc. A răspuns în scris, explicând
că la o fermă există atâtea pericole și că, întrucât Kätheli nici nu le sesiza,
nici nu ținea cont de avertismente, nu dorea să-și asume responsabilitatea de
data aceasta.
Mama lui Kätheli, însă, nu s-a lăsat și a cerut din nou ca fiica ei să fie
primită.
Astfel, fetița de șase ani, cu firea ei băiețoasă, a reapărut pe
neașteptate în cătunul primitor. Firește, cei doi băieți ai vecinilor – și mai
mici decât ea – s-au bucurat nespus de sosirea ei. Ce trio plin de viață!
Într-o zi, când unchiul Gottfried se pregătea să transporte dejecții
lichide, a trecut rapid pe la bucătărie și i-a avertizat pe toți:
„Aveți grijă de copii!”
Toți au supravegheat cu sârguință micuții plini de viață, iar Kätheli
fusese avertizată cu strictețe să nu meargă în spatele casei — unde groapa cu
dejecții stătea descoperită — ca nu cumva să cadă în ea, să se înece și să
moară.
Și ce a făcut fetița? A fugit afară, în spatele casei, a traversat capacele
gropii de bălegar și — țanc — a căzut drept în mizerie! Dacă nu s-ar fi aflat
acolo Adolf, cel cu mintea puțin înceată — care tocmai amesteca îngrășământul
lichid —, Kätheli și-ar fi găsit cu siguranță sfârșitul chiar atunci și acolo.
Adolf a reușit să o apuce iute, înainte ca ea să se scufunde cu totul, și a
tras-o afară. Atunci a stat acolo — murdară, duhnind și șiroind de bălegar.
Mătușa Emma a venit în grabă și s-a îngrijit să fie spălată bine și îmbrăcată
cu haine curate. Totuși, Kätheli a primit o bătaie pentru nesupunerea ei
sfidătoare — căci așa poruncește Biblia.
„Cine cruță nuiaua urăște pe fiul său; dar cine-l iubește, îl disciplinează
îndată.” (Proverbe 13.24)
Plângând, fetița a promis că va fi ascultătoare în viitor. Totuși, a doua
zi părea să fi uitat deja totul. Cu ochi sclipitori și o privire poznașă, a
ciripit:
„Sâmbătă, o să cad intenționat în groapa cu bălegar!”
A vorbit serios? – În orice caz, nu a încercat experimentul!
Cei doi băieți și Kätheli s-au cățărat pe unde au putut și au făcut tot
felul de năzbâtii la care doar copiii obraznici se gândesc. Mătușa Emma era
foarte îngrijorată.
„Acum veniți puțin cu mine în grădină!”
Copiii au ascultat-o. Dar ce să facă acolo? Într-un moment de neatenție,
s-au furișat rapid din grădină, ducându-se la puii de pisică. Ce distractiv era
să se joace cu ei! Copiii legaseră un mosor de ață de o sfoară și îl trăgeau
după ei. Pisicuțele stăteau ghemuite, pândind cu atenție, apoi — cu salturi
pline de grație — se aruncau asupra mosorului „viu”.
Deodată, cei trei copii dispăruseră. Descoperiseră ceva în șura vecinului:
niște scânduri așezate peste spațiul dintre două poduri pentru fân. Copiii au
început să sară înainte și înapoi pe acele scânduri elastice, până când Kätheli
a căzut brusc pe podeaua de beton. Acolo a rămas nemișcată.
Băieții erau neliniștiți. De ce nu se ridica Kätheli?
Cei doi băieți și-au strigat mama. Îngrozită, ea s-a aplecat asupra
copilului. Fetița nu dădea niciun semn de viață; zăcea acolo nemișcată și palidă
– într-adevăr, inconștientă. A luat copilul în brațe și s-a grăbit spre casa
mătușii Emma. Ce șoc a fost pentru ea!
Medicul chemat a sosit la scurt timp după aceea. Acesta a cerut ca imediat
copilul rănit să fie dus la spital. Totuși, părinții lui Kätheli au insistat
să-l aibă pe copil aproape – în oraș –, și nu într-un spital din țară, aflat
departe; copilul ar fi putut muri pe drumul până acolo.
La spital, s-au luat imediat toate măsurile pentru a o salva pe fetiță; cu
toate acestea, Kätheli a murit după scurt timp.
Durerea a fost imensă pentru părinții ei, pentru mătușa Emma, pentru
vecini și pentru toți cei care o cunoșteau pe Kätheli. Totuși, oamenii din
orașul natal al fetiței nu au fost surprinși; o cunoșteau și prevăzuseră acest
lucru:
„Această fată sălbatică și neliniștită sigur va avea un accident într-o zi!”
Și așa s-a și întâmplat.
O, copii, luați aminte la pericole! Ascultați de avertismentele părinților
și ale adulților din jurul vostru! Nu vă puneți în pericol fără să vă faceți
griji! „Cine sfidează pericolul va pieri în el!”
Într-o
sâmbătă însorită, părinții lui Timi și ai Anei au decis să exploreze un parc
nou împreună cu copiii lor și cu prietenii acestora, Luca și Ema.
„Se
spune că acolo este un pârâu, o poiană mare și chiar o pădure mică!”, a spus
tata cu entuziasm, în timp ce toată lumea își lua rucsacurile.
Când
au ajuns, copiii au rămas uimiți. Parcul era uriaș! Flori multicolore înfloreau
de-a lungul potecii, păsările ciripeau în copaci, iar o libelulă plutea
deasupra apei pârâului, asemenea unei perle care strălucește în bătaia soarelui.
„Uite!”,
a strigat brusc Luca, arătând spre un șir de furnici care cărau cu sârguință
firimituri pe o ramură. „Acestea lucrează bine împreună!”
„Și
uită-te la copacul acesta!”, a exclamat Ana cu admirație. „Trebuie să fie
foarte bătrân – scoarța lui arată ca niște riduri de pe chipul unui copac-bunic
înțelept.”
Ema
s-a oprit și a ascultat. „Apa susură atât de liniștitor... Sună aproape ca un
cântec”, a spus ea în șoaptă.
Copiii
și părinții s-au așezat pe o bancă și au privit în jur. Apoi, lui Timi i-a
venit o idee:
„Haideți
să spunem o rugăciune scurtă și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru această
natură minunată.”
Toți
au dat din cap în semn de aprobare, iar tata a început:
„Doamne,
Îți mulțumim pentru această zi frumoasă și pentru natura minunată din jurul
nostru. Fiecare animal, fiecare plantă și fiecare pârâiaș ne amintesc cât de minunată
este creația Ta. Ajută-ne să protejăm această lume și să-i vedem toată
frumusețea cu ochii larg deschiși. Amin.”
„Amin”,
au șoptit toți.
În
acel moment, frunzele s-au mișcat ușor de o briză, iar o rază de soare a căzut
direct pe locul unde stăteau. Ema a privit gânditoare pajiștea.
„Nu
cred că m-am uitat vreodată atât de atent... Este cu adevărat frumos!”
„Da”, a
spus Timi, zâmbind. „Dumnezeu ne-a dat un adevărat miracol - trebuie doar să
privim.”
Cu un
entuziasm reînnoit, copiii au continuat să exploreze parcul, adunând frunze
colorate, ascultând susurul apei și minunându-se de fiecare mic gândăcel. Iar
în inimile lor știau: minunile lui Dumnezeu erau peste tot – trebuia doar să fie
suficient de atenți pentru a le descoperi.
„Nu se vând oare două vrăbii cu un ban? Totuși nici una
din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Deci nu vă temeți; voi
sunteți mai de preț decât multe vrăbii!” (Matei 10.29,31).
Valoarea vrabiei: Vrabia de casă – numită adesea simplu
„vrabie” – se găsește peste tot; răspândirea ei la nivel mondial este
legendară. Se estimează că există 1,6 miliarde de exemplare. Este o pasăre
mică, nebăgată în seamă și ușor de prins – un simbol potrivit pentru ceva ce nu
se bucură de o mare prețuire. Biblia întreabă: „Nu se vând oare două vrăbii cu
un ban?” – existând chiar și o ofertă specială: „cinci vrăbii cu doi bani”.
Vrabia este ca o gustare ieftină – „totuși, nici una dintre ele nu este uitată înaintea
lui Dumnezeu” (Luca 12.6).
Inteligența vrabiei: A folosi acest termen ca pe o
insultă este o greșeală. Vrăbiile se adaptează cu ușurință oricărui mediu
locuit de oameni și sunt creaturi sociabile și grijulii. Ele se numără printre
speciile de păsări cărora li se atribuie o inteligență peste medie. S-a
observat cum vrăbiile au deschis două uși automate consecutive pentru a intra
într-o cantină și, doar câteva minute mai târziu, au declanșat ambii senzori
din interior pentru a ieși. Ele zburau încet pe lângă senzor, rămâneau
suspendate în aer în fața acestuia sau se așezau chiar pe senzor, întinzându-și
gâtul până când reușeau să-l activeze. Alte vrăbii au fost văzute căutând
insecte prinse în grilele radiatoarelor mașinilor din parcări.
Nicio vrabie nu cade la pământ fără ca Dumnezeu să o
vadă. Cu atât mai mult, așadar, vede Dumnezeu grijile și temerile copiilor Săi
– și le spune: „Nu vă temeți”.
Într-o frumoasă
seară de vară, un tată și fiica lui priveau o turmă de oi care se întorcea
acasă. Inima tatălui era plină de durere și amărăciune, pentru că își pierduse
de curând iubita soție.
Prin multă
sârguință și eforturi uriașe, el a înaintat prin viață și a realizat multe. Din
nefericire, însă, nu se gândise deloc la veșnicie, uitând că omului îi este
rânduit să moară o singură dată și că, după aceea, urmează judecata. Abia prin
moartea soției sale și-a adus aminte de caracterul trecător al oricărei
fericiri pământești.
Anne îi putea ghici
gândurile tatălui său, pentru că și inima ei era plină de durere din pricina
pierderii iubitei sale mame. Totuși, spre deosebire de tatăl ei, ea avea o
sursă puternică de mângâiere. Anne Îl cunoștea pe Dumnezeul oricărei mângâieri,
care, prin Cuvântul Său, oferea un balsam pentru inima rănită – un balsam la
îndemâna tuturor celor copleșiți de durere. Anne își dorea nespus ca tatăl ei
să aibă parte de această mângâiere și de speranța vie ce poate fi găsită doar
în Domnul Isus.
În timp ce urmăreau
oile, cei doi au văzut un animal care refuza categoric să treacă prin poartă și
să intre în țarc. Abia după eforturi îndelungate și răbdătoare ale păstorului,
și acea oaie a intrat, în cele din urmă, în țarc.
Văzând aceasta,
Anne s-a gândit imediat la versetul 9 din capitolul 10 al Evangheliei după
Ioan:
„Eu sunt ușa. Dacă
intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune.”
Întorcându-se spre
tatăl ei, a spus simplu:
„Tată, așa trebuie
să faci și tu: să intri prin ușă.”
Prin acest exemplu
simplu, Duhul lui Dumnezeu a putut lucra asupra inimii și conștiinței tatălui.
Tatăl s-a regăsit în oaia rătăcită. Cât efort depusese deja Dumnezeu pentru el!
Și totuși, totul fusese în zadar. Abia în urma apelului stăruitor al lui Dumnezeu
a ajuns să recunoască dragostea divină și eforturile Domnului Isus în lucrarea
de pe Golgota. După o luptă interioară aprigă, a trecut de bunăvoie prin ușă —
Domnul Isus — și, din acel moment, o pace profundă i-a umplut inima rănită.
Nu vrei să treci și
tu prin această ușă?