O viață inutilă

 

   În buzunarul unui tânăr care se sinucisese în Berlin, a fost găsit un bilet pe care scria:

   „Am trăit o viață inutilă; de aceea renunț la ea.”

   Întrucât nu a fost dat niciun nume, această ultimă notă a sa a fost publicată în ziar. Aproximativ două sute de părinți au venit la morgă pentru a vedea dacă tânărul ar putea fi fiul lor. Și ei considerau viețile propriilor fii ca fiind inutile și îi credeau capabili să renunțe la viață în același mod.

   Când Domnul Isus locuiește în inimile noastre, El dă vieții noastre un sens minunat.

Este viața ta o viață inutilă?

Șarpele de aramă

    Micuța Elli stătea pe podea și examina cu atenție o carte cu imagini. În timp ce făcea acest lucru, îi punea mamei sale — care era ocupată cu cusutul — tot felul de întrebări. Cartea conținea și o imagine cu șarpele de aramă. Când a văzut această imagine, Elli a întrebat de ce atârna șarpele de o prăjină.

   Mama i-a istorisit cele scrise despre acest lucru în Biblie, în cartea Numeri, capitolul 21:

   Fiii lui Israel au cârtit împotriva lui Dumnezeu în pustiu, așa că El a trimis printre ei șerpi veninoși, arzători. Oricine era mușcat de acești șerpi trebuia să moară. Atunci, fiii lui Israel au strigat către Dumnezeu. Dumnezeu S-a îndurat de ei și i-a poruncit slujitorului Său, Moise, să facă imediat un șarpe de aramă și să-l înalțe pe o prăjină, în văzul poporului. Astfel, oricine căuta acolo scăpare în suferința lui și privea spre șarpele de aramă era vindecat de mușcătura șerpilor veninoși și nu mai trebuia să moară.

   Elli a privit din nou imaginea, apoi a întrebat:

   - Dar, mamă, de ce nu privesc toți oamenii în sus, spre șarpe?

   - Nu știu, Elli, dar cred că diavolul îi împiedică să facă acest lucru. El procedează la fel cu atât de mulți oameni și astăzi. Nu vrea ca oamenii să vină la Domnul Isus — să privească spre El — și să fie mântuiți de El. Căci, așa cum șarpele a fost înălțat în pustiu pentru mântuirea israeliților, tot astfel Mântuitorul a fost înălțat pe crucea de la Golgota — pentru mântuirea noastră.

   După ce a stat puțin pe gânduri, Elli a spus:

   - Vreau să vin la Mântuitorul, să-mi îndrept privirea spre El, să-L văd așa cum a fost pe cruce. Și vreau să-I mulțumesc, pentru că a făcut aceasta pentru mine. Diavolul nu mă va împiedica să fac acest lucru.

„Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3.14,15).

El trăiește

 

Katharina von Bora a fost soția lui Martin Luther – un om al credinței, reformator și traducător al Bibliei la începutul secolului al XVI-lea.

Toată viața ei, Katharina a fost soția lui și a fost martoră nu doar la „succesul” lui Luther, ci și la temerile și îndoielile care îl măcinau în mod repetat. Într-o zi, a trecut la acțiune: a angajat un tăietor în piatră să monteze o arcadă la intrarea în casa lor și a cerut să fie sculptate în piatră cuvintele: „EL TRĂIEȘTE!”

De atunci înainte, Martin Luther nu mai putea ieși din casă sau intra în ea fără să-și amintească: Isus trăiește! El merge alături de mine și mă ajută – întotdeauna și pretutindeni. Acest mesaj era menit să-l însoțească nu doar pe soțul Katharinei, ci și pe toți cei care le treceau pragul.

Chiar și după 500 de ani, acest adevăr rămâne neschimbat: Isus Hristos este „Cel Viu” – El este Cel pe care te poți bizui, întotdeauna și pretutindeni!

Permisul tău nu este valabil

 

În timpul vacanței de vară de anul trecut, am petrecut câteva zile la New York. Cu câteva luni înainte, îmi cumpărasem așa-numitul „New York Pass”, care oferă acces la multe dintre atracțiile orașului. În ultima zi a călătoriei, mă aflam la intrarea unui muzeu; codul QR de pe smartphone-ul meu fusese scanat și eram pe cale să intru, când un angajat amabil m-a oprit și mi-a spus: „Permisul tău nu este valabil”. L-am privit neîncrezător și am verificat aplicația. Într-adevăr, aceasta indica faptul că permisul expirase. Câteva zile mai târziu, s-a dovedit a fi fost vorba despre o eroare tehnică. Cu toate acestea, nu am putut vizita muzeul în acea zi.

Această experiență îmi amintește de o „ușă” în fața căreia ne vom afla cu toții într-o bună zi: „ușa” către cer. De când L-am acceptat pe Isus Hristos ca Mântuitor al meu, știu cu certitudine că nu voi avea nicio problemă să intru. Tu ești la fel de sigur?

„Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit, va intra și va ieși și va găsi pășune.”

Ioan 10.9

Porumbelul călător (8)

Spre cer

Ei merg în grădină. Emily ține porumbelul. Bunica Claudia face un semn cu capul. Atunci Emily își deschide mâinile. 

O bătaie puternică din aripi. Încă una. Porumbelul se ridică vertical, face un viraj și în cele din urmă dispare. Câteva minute mai târziu sună telefonul bunicii. 

„Alo? Sunt Frank. Am primit mesajul vostru. Vreți să auziți ce scrie?“ 

El citește versul cu voce tare. Emily este foarte bucuroasă. 

Elias este atât de încântat, încât decide imediat:

„Când o să fiu mare, îmi voi construi un coteț de porumbei. Cu cel puțin zece porumbei. Și unul dintre ei se va numi Cher Ami.“

 

Dumnezeu nu îl ajută numai pe porumbel să-și găsească drumul spre casă, ci și pe tine. El te ajută să mergi pe calea corectă prin viață, până vei ajunge acasă la El, în cer.

Porumbelul călător (7)

Mesajul

Copiii se întorc în bucătăria bunicii și pun pe masă o cutie mică de carton. Porumbelul din cutie este foarte liniștit. Bunica Claudia ascultă cu entuziasm copiii care îi povestesc despre experiențele lor. Când Emily vorbește despre Cher Ami, ea dă din cap încet.

„Știți“, spune ea, „ce m-a impresionat mereu la porumbeii călători? Acest animal își găsește drumul spre casă, indiferent de unde îi dai drumul. Dumnezeu le-a dat un instinct, o voce interioară, care le spune: Acolo trebuie să ajungi. Acolo este locul tău.

Ea se ridică și ia Biblia. „Știți că Dumnezeu ne promite și nouă că ne va călăuzi și ne va arăta calea cea bună pentru viața noastră? Ascultați versetul 8 din Psalmul 32. Acolo Dumnezeu promite: Te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta.”

Pentru o vreme, în bucătărie este liniște. Apoi Elias spune: „Este logic: dacă Dumnezeu îl ajută pe Loko să găsească drumul spre casă, atunci ne ajută și pe noi să găsim drumul cel bun în viață.”

Bunica zâmbește. „Exact.”

Acesta va fi versetul lor biblic. Îl scriu pe o bucată subțire de hârtie, o rulează și o pun într-o capsulă de aluminiu și fixează capsula de inelul de la piciorul porumbelului. Mai adaugă și numărul de telefon.

Porumbelul călător (6)

Un porumbel în mână

Acum Emily poate ține un porumbel. Frank deschide cu grijă grilajul și scoate unul dintre porumbeii liniștiți. Îl pune în mâinile lui Emily, presând aripile ușor lângă corp. Emily simte bătăile regulate ale inimii animalului pe palmele ei.

„Oh!”, spune ea încet. „Este mult mai ușor decât mă gândeam.”

Doar 500 de grame. Și totuși, acest animal poate să găsească drumul spre casă de sute de kilometri prin peisaje necunoscute. Frank le arată inelul de la picior – fiecare porumbel călător are un inel unic pe picior, ca un act de identitate. Lângă acesta se află o capsulă mică de aluminiu, în care poate fi pus un mesaj rulat.

Apoi Frank face o propunere la care copiii nu se așteptau:

„Vreți să luați un porumbel acasă? Puteți să-i dați un mesaj secret și să-l trimiteți de la bunica voastră. Când ajunge aici, citesc ce ați scris.“

Porumbelul călător (5)

Porumbelul cu picior de lemn

Frank îi conduce pe copii în căsuța sa mică de lângă cotețul de porumbei. Pe perete atârnă o fotografie veche alb-negru, pe care este un soldat care ține în mână un porumbel cu o capsulă minusculă de metal legată de picior.

„În Primul Război Mondial“, povestește Frank, „au fost folosiți până la 100.000 de porumbei călători pentru a transmite mesaje de pe linia frontului către posturile de comandă. Când liniile telefonice au fost distruse sau mesagerii nu mai reușeau să treacă, porumbelul zbura. Cu o rată de succes de 95 de procente.“

Și apoi Frank le povestește despre Cher Ami: „Pe 4 octombrie 1918, o unitate americană a fost încercuită în pădurile Argonne din Franța. Fusese înconjurată de trupele germane și, în același timp, dintr-o tragică greșeală, a fost bombardată și de propriile tunuri.

Disperat, maiorul Whittlesey a trimis porumbel după porumbel cu mesajul: „Opriți focul, pentru că loviți în ai voștri!” Dar păsările au fost doborâte, una după alta.

În cele din urmă, l-a trimis pe Cher Ami, ultimul mesager. Porumbelul a fost lovit în piept de un glonț, și-a pierdut un ochi și i-a mai rămas doar un picior, ținut de un tendon. Și totuși a zburat. A parcurs douăzeci și șapte de kilometri într-un timp scurt și a dus mesajul legat de piciorul distrus. 194 de soldați au fost salvați.”

Emily înghite cu greu. Elias nu spune nimic. Frank mai adaugă: „După război, Cher Ami a primit cea mai înaltă distincție de război franceză, Croix de Guerre.

Un paramedic i-a sculptat, de asemenea, un mic picior de lemn. Dacă este adevărat sau este doar o poveste inventată, nu știu însă.”

Porumbelul călător (4)

Busola înnăscută

„Dar cum se întoarce porumbelul acasă? Fără telefon, fără GPS, fără hartă?“, întreabă Emily.

„Bună întrebare.“ Frank își freacă mustața. „Sincer, oamenii de știință nu știu exact. Dar au descoperit câteva lucruri. În primul rând, porumbelul se ghidează după soare. Are un fel de ceas intern și știe exact unde se află soarele la fiecare oră. Folosește aceste informații ca pe o busolă. În al doilea rând, câmpul magnetic al Pământului. În vârful ciocului porumbelului se află cristale magnetice foarte mici, care reacționează la câmpul magnetic al Pământului asemănător unui ac de busolă. Cercetătorii din Hamburg au studiat aceste cristale și au descoperit că porumbelul poate chiar să măsoare intensitatea câmpului magnetic și să creeze o hartă internă a Pământului.

În plus, porumbelul își folosește ochii pentru a recunoaște râuri, șosele, munți și margini de pădure. Citește peisajul așa cum noi citim o hartă”, explică Frank și continuă: „Unii cercetători cred chiar că porumbelul poate auzi infrasonicul. Acestea sunt sunete joase, care se află mult sub pragul nostru auditiv. Astfel ar putea percepe sunetul munților, coastelor și marilor orașe de la sute de kilometri distanță.”

Elias îl privește uimit. „Atunci se orientează mai bine decât tatăl meu la volan.”

Frank râde tare. „Mult mai bine!”

 

Porumbelul călător (3)

Loko și trofeul

Frank dispare pentru scurt timp în casă și se întoarce cu un trofeu strălucitor, argintiu. Pe trofeu stă un mic porumbel de metal.

„Îl cunoașteți pe Loko?” Arată spre un porumbel din cușcă; el este puțin mai dolofan decât ceilalți. „Porumbelul acesta de aici a participat anul trecut la zborul de distanță. Startul a fost în Passau, Bavaria. Cât credeți că a durat până să se întoarcă aici?” Copiii se gândesc. „O zi?” – „Șase ore și paisprezece minute.”

Emily și Elias se privesc unul pe altul. Elias tocmai învață la geografie despre „Bavaria” și, prin urmare, știe că Passau se află foarte departe în sud. 

„Wow! Aceasta este totuși o distanță lungă”, murmură el. Frank dă din cap.

„Exact. Peste patru sute de kilometri. Și cea mai grea parte nu este distanța. Cea mai grea parte este faptul că porumbeii au fost lăsați într-un loc pe care nu l-au mai văzut niciodată în viața lor. La zborul de distanță, porumbeii sunt transportați într-un loc îndepărtat - disciplina supremă în sportul cu porumbei călători. Cei care participă din Germania știu că cel mai îndepărtat loc de la care au fost eliberați porumbeii a fost la 620 de kilometri distanță, în Orléans, Franța. Porumbeii decolează dimineața devreme și mulți dintre ei se întorc în cuib în aceeași seară.” Ochii copiilor devin mai mari.

Porumbelul călător (2)

Calul de curse al omului de rând

Frank le spune copiilor că sportul porumbeilor călători are o tradiție lungă mai ales în regiunea Ruhr. Cu aproximativ 150 de ani în urmă, mulți mineri din estul Prusiei s-au mutat în Ruhr pentru a lucra acolo. Ei și-au luat porumbeii cu ei.

„Nu aveau loc pentru un cal adevărat“, spune Frank și clipește din ochi. „De aceea și-au crescut porumbeii și i-au lăsat să concureze între ei. Și pentru că porumbeii erau pentru mineri la fel de speciali ca un cal de curse pentru oamenii bogați, le-au dat un nume special: calul de curse al minerului.“

Elias zâmbește. „O pasăre este calul tău?“ Frank dă din cap încântat.

„Un cal foarte rapid. Cei mai rapizi porumbei ating viteze maxime de până la 130 de kilometri pe oră în zbor. Sunt mai rapizi decât un ghepard. Și chiar și în zbor de lungă distanță de sute de kilometri, ei ating 70 până la 90 km/h.

Porumbelul călător (1)

 Micul mesager al lui Dumnezeu, cu busola înnăscută

Mirosul prăjiturii încă plutește în aer. Emily stă la masa din bucătărie cu bunica Claudia și privește mulțumită pe geam. Deodată, privirea ei este acaparată de ceva. Deasupra acoperișurilor satului se învârte un stol de păsări. Parcă la comandă, toate păsările se întorc în același moment, iar la fiecare mișcare aripile lor strălucesc ca niște oglinzi mici.

„Bunico, ce sunt acestea?”, strigă Emily. Fratele ei geamăn, Elias, sare de pe scaun și își lipește nasul de geam. Bunica Claudia râde și aduce farfuriile cu prăjituri la masă.

„Sunt porumbei călători. Frank, un fost coleg de școală de-al meu, îi crește de ani de zile. Casa lui este chiar în spatele bisericii.” Face o mică pauză. „Nu ați vrea să treceți pe la el? Salutați-l din partea mea. Sunt sigură că vă va arăta totul.”

Emily și Elias se privesc timizi. Să meargă în vizită la un străin? Dar curiozitatea lor este mai mare, văzând stolul care își face cercurile. Așa că pornesc.

„Voi sunteți nepoții Claudiei? Atunci intrați!“ – Frank deschide ușa înainte ca Elias să termine de sunat. Bărbatul înalt cu mustață gri zâmbește prietenos. Poartă mănuși de grădină. Când aude că acei copii sunt nepoții Claudiei, ochii îi strălucesc. „Eu sunt Frank, tatăl porumbeilor“, se prezintă el râzând. „Ei bine, atunci intrați și haideți să vă arăt totul!“ Frank conduce copiii prin grădină, trecând pe lângă straturi de flori și un mic loc cultivat cu legume, până la o căsuță de lemn pe stâlpi – voliera porumbeilor. Printr-o țesătură de sârmă se pot vedea clar porumbeii: păsări de culoare gri pal, cu ochi portocaliu-roșii strălucitori. Ei guguiesc liniștiți și dau din cap din când în când, ca și cum ar avea tot timpul din lume.

„Pot să ating un porumbel?“ întreabă Emily. 

Frank zâmbește. „Sigur, imediat. Mai întâi vă explic ce fel de animale speciale sunt acestea.“ Se sprijină de gard. „Știți ce este fascinant la un porumbel călător? Că se poate întoarce acasă. Întotdeauna. Indiferent de unde îl lași să zboare.“

Salvat la vârsta de 9 ani

 

Când Policarp, martirul, a fost adus înaintea împăratului roman, acesta l-a întrebat: „Ești creștin?”

„Sunt un urmaș al Domnului Isus.”

„Trebuie să-L tăgăduiești pe Isus și să le aduci jertfe zeilor mei, altfel te voi arunca în fața leilor.”

Dar Policarp a refuzat să-Și tăgăduiască Mântuitorul. Atunci împăratul s-a mâniat și a spus: „Dacă nu-L tăgăduiești pe acest Isus, te voi arde de viu.”

Policarp a răspuns: „Timp de 86 de ani I-am slujit Domnului meu; nu-L pot nega acum.”

Atunci a fost legat de un stâlp și a mers bucuros la moarte pentru Domnul său.

Policarp avea 95 de ani când a suferit martiriul și, după cum spunea el, I-a slujit Domnului Isus timp de 86 de ani. Astfel, a fost mântuit la vârsta de 9 ani și i-a slujit Mântuitorului său atâția ani.

Cât de binecuvântat este să vii la Domnul Isus cu păcatele tale în copilărie/tinerețe! Vei avea doar de câștigat. Toată vina și poverile păcatului îți vor fi luate pentru totdeauna. În schimb, El îți va da pace și bucurie, precum și o glorie veșnică împreună cu El în casa Tatălui.

„Ferice va fi de voi când, din cauza Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și săltați de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi” (Matei 5.11,12).

Răscumpărat prin suferință

    Un șef de trib african își condamnase la moarte unul dintre sclavi pentru o infracțiune minoră. Vestea a ajuns la un misionar care locuia în apropiere. La scurt timp după aceea, misionarul a venit la șeful de trib cu daruri, pentru a cere milă pentru cel condamnat.

   „Nu am nevoie de darurile tale”, a spus șeful de trib. „Pot obține singur tot ce îmi doresc. Toate aceste sate, toți locuitorii lor, toate casele și câmpurile îmi aparțin. Ceea ce vreau să văd acum este sânge, ai auzit? Sânge!”

   Și imediat i-a ordonat unuia dintre războinicii săi să tragă o săgeată în inima celui condamnat. Războinicul și-a luat arcul, a pus o săgeată și a tras. Dar chiar în acel moment, misionarul și-a întins brațul, iar săgeata i-a pătruns adânc în carne. Din rană a picurat sânge.

   „Ai cerut sânge”, a spus misionarul, „sângele meu a fost vărsat și fărădelegile sclavului tău au fost ispășite – după cuvântul tău.”

   Șeful de trib nu mai văzuse niciodată o asemenea dragoste pentru aproapele său. A fost uluit. După ce și-a revenit, a spus:

   „Omule alb, tu ai răscumpărat acest sclav cu propriul tău sânge; ți-l dau ție, căci acum îți aparține.”

   Sclavul s-a aruncat la picioarele misionarului și i-a jurat credincioșie și recunoștință. Misionarul i-a oferit libertatea. Dar omul salvat nu a vrut să audă nimic de așa ceva. „Tu ești stăpânul meu și te voi urma și îți voi sluji mereu”, a spus el.

 

   Domnul Isus a făcut ispășire pentru păcatele noastre.

   Acum Lui Îi aparține dragostea noastră, întreaga noastră viață. Îl urmăm noi ca Domn al nostru?

Eu îl cunosc (Geneza 18)

 

Este foarte impresionat când vedem cum Dumnezeu este atât de binevoitor și vine să-l viziteze pe Avraam în formă vizibilă și să-Și reafirme personal promisiunea Sa cu privire la un moștenitor:

„La anul pe vremea aceasta Mă voi întoarce negreșit la tine; și iată că Sara, soția ta, va avea un fiu.”

Într-o zi, la amiază, Dumnezeu L-a vizitat pe Avraam la stejarii lui Mamre, la trei kilometri nord de Hebron, pe drumul spre Ierusalim. Mamre înseamnă „putere”, iar Hebron „părtășie”. Acolo, Avraam a putut să-Și primească oaspetele ceresc. Condiția prealabilă pentru aceasta, însă, a fost ascultarea lui Avraam și separarea lui de orice rău. Căci a fi copil și a fi copil ascultător nu sunt același lucru. Un tată îi iubește pe amândoi. Dar numai copilului ascultător îi va mărturisi gândurile și planurile sale. La fel este și cu Dumnezeu. El spune:

„Să ascund eu oare de Avraam ce am să fac? ... Căci Eu îl cunosc...” Avraam a fost apoi pus la curent și cu planul lui Dumnezeu de judecată asupra locuitorilor Sodomei.

 

„Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și ne vom face locuința împreună cu el.”

Ioan 14.23

Căci din El, prin El și pentru El sunt toate

 

„Căci din El, prin El și pentru El sunt toate. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

Romani 11.36

Jean-Henri Fabre (8)

 

Provocarea ta

Ce poți învăța de la Jean-Henri Fabre?

1. Uită-te cu atenție! Ia-ți timp să observi lucrurile mici din natură. O furnică, un păianjen, un gândac - fiecare ființă are o poveste de spus.

2. Nu te lăsa oprit de dificultăți. Fabre a provenit din cele mai sărace condiții și totuși a devenit un mare om de știință. Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu efortul tău, și tu îți poți realiza visele.

3. Dă-i onoare lui Dumnezeu. Când descoperi minunile creației, nu uita să-i mulțumești Celui care le-a creat. Fabre spunea: Eu Îl văd zilnic pe Dumnezeu. Și tu Îl poți întâlni pe Dumnezeu, marele Creator, în natură.

4. Gândește-te! Fabre a avut curajul să gândească împotriva curentului științific. Chiar dacă mulți susțineau că teoria evoluției este dovedită, observațiile din natură au spus altceva. Ai curajul să pui întrebări critice, să gândești singur și să împărtășești gândurile tale cu profesorii sau colegii tăi.

Data viitoare când vezi o viespe, un păianjen sau un țânțar, să te gândești că privești o minune creată de Dumnezeu – spre onoarea Numelui Său și ca semn pentru toți care au ochi de văzut.

Desigur, poate că aceste animăluțe sunt câteodată neplăcute și mai bine le ocolești. Dar Jean-Henri Fabre ne-a învățat că privim cu uimire la creație. Să-i urmăm exemplul – nu numai ca cercetători, ci și ca oameni care recunosc în natură semnătura Creatorului lor.

Jean-Henri Fabre (7)

 

Ce spune Biblia

Biblia afirmă mereu ceea ce Plinius și Fabre au descoperit în natură: „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune. Pământul este plin de bogățiile Tale” (Psalmul 104.24).

Făcut cu înțelepciune – tocmai aceasta vedem la viespea Cerceris, la fluture și la gândacul Byctiscus populi: înțepătura perfectă, instictul precis, designul genial – toate acestea sunt dovada unei planificări bine gândite și nu a întâmplării.

„Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și divinitatea Lui se văd lămurit, de la creerea lumii, fiind înțelese de minte, prin lucrurile făcute de El, așa că nu se pot dezvinovăți” (Romani 1.20).

Pavel spune aici: Dacă privim la creație, Îl putem recunoaște pe Dumnezeu – puterea și natura Sa divină. Insectele sunt un exemplu foarte bun în acest sens. Dacă vezi cât de precis lucrează aceste creaturi minuscule, vezi inteligența și puterea marelui nostru Creator.

„Nu se vând oare două vrăbii cu un ban?” (Matei 10.29).

Domnul Isus spune că Dumnezeu Se îngrijește chiar și de cele mai neînsemnate păsări. La fel Se îngrijește de fiecare gândac; și cu cât mai mult Se îngrijește de fiecare om în parte. Cele mai mici creaturi au primit de la Dumnezeu tot ce aveau nevoie pentru a supraviețui: instinctul perfect, forma perfectă a corpului și instrumentele potrivite.

 

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19.1).

Stelele povestesc despre măreția lui Dumnezeu – dar și un mic gândac. Dacă înțelegi cum lucrează un răsucitor de frunze, te poți doar minuna și Îl poți lăuda pe Dumnezeu.

Jean-Henri Fabre (6)

 

Măreția în cele mai mici lucruri

Chiar și vechii romani au recunoscut acest adevăr. Savantul roman Plinius cel Bătrân (23-79 d.Hr.) a scris în lucrarea lui celebră „Istoria naturală” despre insecte: „De ce a echipat natura țânțarul cu atât de multe organe de simț? Unde i-a pus vederea? Unde i-a adăugat gustul? Unde a însămânțat mirosul? Unde a suflat acea voce aspră și relativ puternică? Cu ce finețe i-a fixat aripile, i-a alungit picioarele, i-a amenajat cavitatea goală ca abdomen și i-a aprins setea nemărginită de sânge, mai ales de sânge uman? Cu ce îndemânare i-a ascuțit acul pentru a pătrunde în piele și l-a creat cu dublă artă, făcându-l ascuțit pentru înțepare și în același timp gol pentru supt?

Admirăm umerii elefanților, cefele taurilor și atacurile lor sfidătoare, lăcomia de pradă a tigrilor și coamele leilor, în timp ce natura nu este nicăieri mai desăvârșită decât în cele mai mici animale.”

Plinius a trăit cu mult înainte de inventarea microscopului și nu a putut să privească în interiorul insectelor. De asemenea, el nu era un om credincios. Totuși, a recunoscut că desăvârșirea de neînțeles a acestor ființe minuscule ne îndreaptă spre un „duh superior”.

Aproape 2000 de ani mai târziu, Jean-Henri Fabre a confirmat această constatare prin observațiile sale minuțioase. Și astăzi, în secolul al XXI-lea, acest adevăr este mai actual ca niciodată.

Jean-Henri Fabre (5)

 

Problema soluțiilor „pe jumătate”:

O viespe, care ar ști doar „aproximativ” unde trebuie să înțepe, ar da greș. Atunci ori ar ucide gândacul (iar acesta s-ar descompune), ori nu l-ar paraliza corect (iar acesta ar fugi). Ca urmare, viespea nu ar mai avea niciun urmaș.

Un fluture, care ar alege planta „aproape corectă”, nu ar mai avea urmași. Omida ar muri, pentru că primește hrana greșită.

Un răsucitor de frunze, care nu ar tăia frunza suficient de precis, nu ar putea forma din aceasta un rulou. Atunci n-ar avea un cuib, n-ar mai fi generația următoare.

Nu există trepte intermediare utile. Ori întregul sistem funcționează perfect – ori deloc. Fabre a văzut în aceasta o dovadă clară a faptului că aceste abilități trebuie să fi fost prezente de la început. Ele nu au apărut prin pași mici, întâmplători.

Fabre și-a bătut chiar puțin joc de teoria evoluției și a ajuns la concluzia că evoluția presupune anularea logicii și a rațiunii. El a subliniat că evoluționiștii cred în idei fantastice precum: „liliacul este un șobolan căruia i-au crescut aripi; cucul este un șoim retras din viața profesională; melcul fără cochilie este un melc care și-a pierdut casa. Nimic nu îi împiedică pe evoluționiști să cerceteze originea animalelor. La orice au un singur răspuns: aceasta provine de la aceasta.”

Pentru Fabre, lucrurile erau clare: „Nu putem să nu recunoaștem obligativitatea existenței unui Spirit suveran, al Creatorului și Autorului ordinii și al armoniei ... spre gloria lui Dumnezeu, a Creatorului.”

El a scris odată: „Eu nu cred în Dumnezeu – eu Îl văd zilnic.” În fiecare insectă pe care a observat-o a descoperit amprenta degetelor unui Creator uimitor.

Pe 11 octombrie 1915, Jean-Henri Fabre a murit la vârsta de 91 de ani în casa sa din Provence. Soția lui îl cunoștea bine și îi cunoștea interesul pentru micile animale și a scris despre înmormântarea sa: „La cimitir au venit numeroase lăcuste și s-au așezat pe sicriul său, chiar și un melc s-a urcat pe el.”

Jean-Henri Fabre (4)

 

De ce a respins Fabre teoria evoluției

Charles Darwin, fondatorul teoriei evoluției, l-a numit pe Fabre un „observator neîntrecut” și l-a citat de mai multe ori în cartea sa Originea speciilor. Cei doi au avut un schimb prietenesc de scrisori. Totuși, în ciuda acestei aprecieri reciproce, Fabre a respins toată viața lui teoria lui Darwin. De ce? Pentru că ceea ce vedea în natură nu era compatibil cu ideea de întâmplare.

Teoria evoluției susține că toate comportamentele complexe au apărut prin mutații întâmplătoare și selecție naturală - pas cu pas, de-a lungul a milioane de ani. Însă Fabre a văzut că la insecte, acest lucru nu funcționează.

Jean-Henri Fabre (3)

 Trei minuni pe care nu le poate explica întâmplarea

1. Precizia de chirurg a viespii Cerceris

Fabre a observat că larvele viespii Cerceris se hrănesc cu anumite specii de gândaci. Viespea mamă găsește cu foarte mare siguranță acești gândaci și își paralizează prada cu precizie de chirurg, folosindu-și acul exact acolo unde se reunesc căile nervoase ale gândacului.

Gândacul nu se mai poate mișca, dar nu este omorât - rămâne proaspăt ca hrană pentru larva care iese din ou. Și mai remarcabil este faptul că larva care iese din ou se hrănește, cu o înțelepciune incredibilă, cu corpul prăzii sale. Începe cu părțile neimportante și păstrează organele vitale pentru final. Abia la sfârșit consumă creierul. Astfel, prada rămâne proaspătă tot timpul.

Fabre s-a întrebat: De unde știe viespea unde să înțepe? De unde știe larva cum trebuie să mănânce gândacul? Nimeni nu le-a învățat acest lucru! Nicio viespe nu și-a cunoscut vreodată părinții pentru a învăța acest lucru de la ei.

2. Instinctul botanic al fluturelui

Cum știe un fluture pe ce frunză să-și depună ouăle? Din uriașa diversitate de plante, el alege întotdeauna exact planta potrivită, adică pe cea de care larva sa va avea nevoie mai târziu pentru supraviețuire. Fabre a numit aceasta „instinctul botanic”.

Fluturele nu a participat niciodată la o prelegere de botanică. El nu a învățat niciodată să diferențieze plantele. Și totuși, de fiecare dată face alegerea corectă, din prima încercare, fără greșeli și fără să fi exersat înainte acest lucru.

3. Răsucitorul genial al frunzelor de plop

Un mic gândac cu trompă, Byctiscus populi, înțeapă țintit vena unei frunze fibroase de plop, pentru a reduce fluxul de sevă și a face ca frunza să se ofilească. Abia atunci o poate transforma într-un rulou, care servește drept cameră de copii pentru urmașii săi.

Mușcătura lui este mereu precisă - exact în locul potrivit, exact cu forța potrivită. Prea puțin, iar frunza ar rămâne rigidă. Prea mult, iar frunza ar cădea. El nu se înșală niciodată. Fabre s-a întrebat uimit: De unde a învățat acest gândac meseria atât de utilă de a usca sursele de alimentare ale unei frunze?

Jean-Henri Fabre (2)

 

Laboratorul în aer liber

La vârsta de 56 de ani, Fabre a reușit în sfârșit să-și îndeplinească visul. A cumpărat o bucată de teren viran în Serignan, în Provence, în sudul Franței. Acolo, în laboratorul său în aer liber, sub cerul albastru și cântecul cicadelor, s-a dedicat studiilor sale despre insecte, până la moartea lui.

Ceea ce a descoperit acolo a fost uluitor. În lucrarea sa în zece volume, „Souvenirs Entomologiques” (Memoriile unui entomolog), și-a consemnat observațiile, nu într-un limbaj științific sec, ci într-un mod care ar fi făcut cinste chiar și celor mai mari poeți. Iată ce scrie despre gândacul de bălegar: „Chestia merge, chestia se rostogolește; vom ajunge acolo, deși nu fără dificultate. O operațiune îndrăzneață pe care un pas greșit sau un fir de nisip care dezechilibrează povara o poate compromite.” Când gândacul încearcă să rostogolească bila de bălegar pe o pantă abruptă, Fabre comentează cu umor: „Cel puțin ia cealaltă cale, aceea te duce pe o pantă ușoară!” Dar gândacul rămâne încăpățânat. Bila și gândacul se rostogolesc „tot mai tare” în jos. „De zece sau douăzeci de ori va încerca ascensiunea până când perseverența sa va depăși obstacolele.”

Această combinație de observație precisă, umor și poezie a transformat opera lui Fabre într-un bestseller. Cărțile sale au fost traduse în 15 limbi și au captivat generații de cititori. Jean-Henri Fabre a fost chiar nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 1911, în ciuda faptului că era în primul rând un om de știință al naturii. Lucrările sale științifice au fost, de asemenea, capodopere literare. Din nefericire, nu a câștigat premiul, dar influența sa asupra literaturii și a științei se observă și astăzi.

Jean-Henri Fabre (1)

Cercetătorul insectelor care L-a văzut pe Dumnezeu în cele mai mici lucruri

Ne minunăm de universul infinit cu nenumăratele lui stele sau suntem impresionați de marile balene care înoată în ocean. Dar ce se întâmplă la nivelul la care trebuie să îngenunchem pentru a-l vedea? Un bărbat voia neapărat să știe exact ce se întâmplă acolo. Acum vă voi spune povestea adevărată a unui bărbat extraordinar, care a descoperit cele mai mari minuni în cele mai mici creaturi.

Jean-Henri Casimir Fabre s-a născut pe 21 decembrie 1823, în Saint-Léons, un mic sat din departamentul francez Aveyron. Familia sa era săracă, iar o educație părea imposibilă. Cu toate acestea, cu o sârguință neobosită, a învățat singur greaca și engleza și a perseverat. La vârsta de 19 ani, a primit diploma de pedagog și a început să lucreze ca profesor.

Însă inima lui Fabre bătea pentru altceva, și anume pentru micile creaturi pe care majoritatea oamenilor abia le observau. În timp ce alți oameni de știință colectau insecte moarte și făceau insectare, Fabre dorea să observe animalele vii în mediul lor natural. El a devenit pionierul unei cercetări complet noi, cunoscută astăzi sub numele de „cercetare de teren”.

Lângă stejarii lui Mamre (Geneza 14)

 

Împărații cetăților din regiunile de la sud de Marea Moartă, inclusiv Bera, împăratul Sodomei, refuzaseră să plătească tributul anual împăratului Elamului, Chedorlaomer, și acum urmau să fie trași la răspundere de acesta și de unii dintre aliații săi. Campania s-a încheiat cu înfrângerea completă a împăraților Sodomei și Gomorei în Valea Sidim. Sodoma a fost jefuită. Printre prizonierii pe care Chedorlaomer i-a luat a fost și Lot, fiindcă acesta locuia în Sodoma. Lui Lot nu i-a mai rămas decât viața.

Pe vremea aceea, Avraam trăia lângă stejarii lui Mamre, lângă Hebron, izolat de lume, dar în comuniune cu Dumnezeu. Nu a trăit ca un călugăr, nici ca un pustnic care se face pe sine centrul existenței și astfel devine rece și îngust la minte, ci mai degrabă a trăit în comuniune deschisă cu Dumnezeu, plin de dragoste și compasiune, preocupat de bunăstarea celorlalți - inclusiv de bunăstarea lui Lot, cel cu gândire lumească. Credința lui Avraam era în acțiune.

De îndată ce Avraam a primit vestea despre faptul că Lot a fost luat captiv, a pornit împreună cu oamenii casei sale să-l elibereze. Dumnezeu a fost cu el. Chedorlaomer a fost ajuns din urmă, învins, iar Lot a fost eliberat.

Inima lui Avraam a fost curățită prin credință (1 Petru 1.22) și a rămas curată de pângărirea Sodomei. Această credință a lucrat prin dragostea lui pentru Lot, „fratele” său (1 Ioan 2.10) și i-a biruit pe dușmanii săi, lumea (1 Ioan 5.4).

 

Este și credința noastră în acțiune în această lume?

 

„Căci ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui” (2 Cronici 16.9).

Deși libertatea se apropia în Mauritius...

 

„Deci, dacă Fiul vă face liberi, veți fi cu adevărat liberi” (Ioan 8.36).

În sud-vestul insulei Mauritius se află muntele Le Morne Brabant, cu o înălțime de 556 de metri, ale cărui stânci înalte, aproape verticale, îl fac să semene cu un far de la distanță.

La începutul secolului al XIX-lea, câțiva sclavi de pe insulă au evadat din plantațiile lor. Au urcat pe munte și s-au stabilit pe vârful său împădurit. Acolo, au supraviețuit hrănindu-se cu porci și maimuțe, fructe și miere sălbatică, trăind timp de câțiva ani fără niciun contact cu lumea exterioară.

În 1832, toți sclavii de pe insulă au fost declarați liberi, iar pe 1 februarie 1835, soldații au urcat pe muntele Le Morne Brabant pentru a le aduce această veste bună foștilor sclavi de acolo. Dar aceia au înțeles greșit gestul soldaților de a lua contant cu ei: văzându-i, au crezut că vor fi din nou înrobiți cu forța. Prin urmare, s-au aruncat sute de metri adâncime în mare, și astfel au avut parte de o moarte sigură. Au preferat moartea decât să fie din nou înrobiți – deși libertatea îi aștepta! Chiar și astăzi, populația creolă din Mauritius comemorează acest act disperat în fiecare an pe 1 februarie.

Cât de tragic! Libertatea era aproape – dar acei oameni au înțeles greșit intenția mesagerilor și au ales moartea în schimb! Dar oare este astăzi diferit? Dumnezeu îi cheamă pe oameni cu multă dragoste și vrea să-i elibereze din robie și din păcat; iar această evanghelie este adusă oamenilor care sunt sclavi ai păcatului. Dar ei resping harul și dragostea Lui și, prin urmare, și libertatea. Ei resping vestea bună, rămân sclavi ai păcatului și sunt pierduți pentru totdeauna. Cât de tragică și cât de actuală este și astăzi această situație!

Cine acceptă iertarea lui Dumnezeu este liber; Hristos a plătit pentru răscumpărarea acelui om. Libertatea este și astăzi o chestiune de credință și de încredere!

Revoluția Franceză

Cu mulți ani în urmă, în Franța a avut loc o mare revoltă. Acele evenimente sunt cunoscute sub numele de „Revoluția Franceză”. Pe 14 octombrie 1793, Consiliul Municipal al orașului Paris a declarat că Dumnezeul Atotputernic a fost destituit. Toate simbolurile și inscripțiile creștine au fost îndepărtate. Vânzarea și citirea Bibliei au fost interzise.

Vestea aceasta a ajuns și la urechile unui om bătrân. Și lui i s-a spus că orice semn care amintește de Dumnezeu trebuie să dispară. S-a gândit puțin, apoi a spus: „Ei bine, stelele de pe cer le veți lăsa, totuși, acolo, deocamdată!”

Da, soarele, luna și stelele sunt semne ale atotputerniciei Dumnezeului nostru. Dar și fiecare floare de pe marginea drumului mărturisește despre măreția Lui. Totuși, nimic nu se compară cu dragostea lui Dumnezeu, care a devenit vizibilă odată cu venirea Domnului Isus pe acest pământ.

Greg și lupoaica

 

Gregory Whitman își dădu pălăria pe ceafă, strânse din ochii și privi concentrat spre orizont. Lumina era orbitor de puternică în scurta vară arctică din Alaska. Reflexia vârfurilor acoperite de ghețari intensifica și mai mult lumina. De fapt, ar fi fost timpul pentru o pauză de prânz, dar câmpul înghețat din fața lui nu era tocmai primitor. Greg căută un loc mai adăpostit printre stânci.

Dintr-o dată, observă o mișcare deasupra locului în care se oprise. Imediat a fost în stare maximă de alertă. Un animal la vânătoare? Sau oameni? Se strecură cu precauție mai aproape. Un mârâit de avertizare îl făcu să se retragă. Lupul mare, de culoare gri deschis, care stătea acolo sus, îl observase de mult timp. Dar de ce nu o lua la fugă? Lupii solitari evită de obicei apropierea omului. Era oare haita sa în apropiere? Greg examină atent împrejurimile. Lupul nu îl pierdea din ochi. Greg așteptă. Minutele treceau. Apoi, curiozitatea lui învinse. Încet, pas cu pas, se apropie. Atunci văzu de ce lupul nu o luase la fugă. Laba din față era prinsă într-o capcană. Putea oare să-l ajute? Lupul rănit mârâi amenințător și încercă disperat să se elibereze, dar cu cât se zbătea și trăgea mai mult, cu atât capcana se adâncea mai mult în laba rănită.

Greg se retrase. „Cât de mult seamănă acest animal cu mine”, se gândi el deodată. Lupul era prins în capcană, și cu cât încerca mai mult să se elibereze, cu atât situația lui se înrăutățea. Trebuia să accepte ajutor din exterior. Nu se putea ajuta singur! Animalul nu știa aceasta, dar el, Greg Whitman, știa foarte bine că trebuia să accepte ajutor din exterior. Ajutorul lui Dumnezeu! Greg se gândea febril. Cum putea să-l ajute pe animal? Lupul se ridică puțin, întinse capul și urlă. Greg examină mai atent animalul și observă că era o lupoaică, care avusese de curând pui. Dacă nu putea elibera mama, iar cei mici erau pierduți.

Greg încercă timp de o oră să se apropie de animal. Aruncă lupoaicei bucăți mici de carne din propriile sale provizii prețioase de prânz. Flămândă, ea le înghiți cu poftă. De cât timp oare era prinsă în capcană? Pentru puii ei, situația devenea tot mai critică pe oră ce trecea. Poate ar trebui să renunțe pur și simplu? Dar atunci mica familie ar fi pierdută!

Ceva în Greg se împotrivea ideii de a lăsa acest animal frumos și puternic propriei soarte. Situația acestei lupoaice mamă semăna atât de mult cu propria lui situație. „Este într-adevăr ca mine”, gândi el scuturând din cap. „Prinsă, neajutorată, dar nu este gata să aibă încredere și să accepte ajutorul!”

Se așeză la o oarecare distanță de lupoaică și împărți cu ea restul prânzului său. Ea îl privea atent, cu ochi galbeni vigilenți, nasul încrețit într-un mormăit amenințător de îndată ce el făcea o mișcare mai rapidă sau se mișca neglijent.

„Nu poți să-mi spui cum te pot ajuta?”, întrebă Greg lupoaica. Ea se ridică puțin. Greg îi văzu burta. Sfârcurile îi erau umflate și pline de lapte.

Atunci lui Greg îi veni o idee. Puii trebuiau să ajungă la mama lor! Trebuia să-i găsească și să-i aducă la lupoaică!

Gândul deveni faptă. Dar de unde să înceapă căutarea? În cele din urmă, descoperi urme de labe în zăpada întărită.

„Rezistă, fato!”, îi spuse el lupoaicei. „Acum mă duc să văd de copiii tăi!”

Urma îl duse puțin prin pădurea care limita peisajul sărăcăcios de mlaștină de sub ghețar. Apoi urmă un drum stâncos, care ducea în sus, pe care urmele abia mai erau vizibile. Greg își șterse transpirația de pe frunte. Se ironiză puțin pe sine. Nu avea altceva mai bun de făcut decât să salveze această familie de lupi? De obicei nu era sentimental, ci se concentra strict pe ceea ce îi aducea avantaje. Dar în inimă, Greg era ca acel animal captiv. Și poate că modelul lui Isus, pe care mama lui i-l prezentase mereu, era ceea ce îl motiva în acele clipe. Mama lui îi povestise despre Isus, Fiul lui Dumnezeu, care S-a îngrijit neobosit de oamenii pierduți și i-a căutat. Oameni ca el, Greg! Acest lucru îl mișca astăzi într-un mod ciudat.

Urmele lupoaicei se terminau în apropierea unui brad bătrân. La poalele copacului impunător, Greg descoperi vizuina lupului. Imită chemarea lupoaicei și îi reuși foarte bine. Totuși, în fața vizuinei nu se mișcă nimic. Greg se îndepărtă puțin și încercă din nou. Atunci apăru un mic bot de lup la intrarea vizuinei. La scurt timp, patru pui de lup se îndreptară spre el. Puii de lup aveau cel mult câteva săptămâni. Greg îi puse pe toți patru în rucsacul său încăpător și porni înapoi.

Când se apropie de lupoaică, aceasta se ridică cât îi permise laba prinsă. Oare își simțise deja puii? Greg își lăsă rapid rucsacul jos și eliberă puii de lup, care aproape își pierdură echilibrul de entuziasm, pentru că ajunseseră la mama lor. Lupoaica își întâmpină puii și linse cu însuflețire pe fiecare în parte, în timp ce puii flămânzi sugeau cu lăcomie.

Greg se așeză pe pământ la o oarecare distanță și privea. Nu uita nicio clipă că avea înaintea ochilor animale sălbatice. Totuși, imaginea micii familii era atât de pașnică și de frumoasă.

Dragostea dintre o mamă și copiii ei este ceva ce Dumnezeu a pus în aproape toate ființele vii, se gândi Greg. Se gândi la propria sa mamă, care a fost atât de tristă când el a rupt legătura cu familia lui și a plecat în lume. Greg nici măcar nu știa dacă mai era în viață. Dorul de părinții săi îl copleși pe nepregătite. Trebuia să-i găsească cât mai curând posibil. Dar mai întâi, trebuia să vorbească cu Dumnezeu! Trebuia să recunoască înaintea lui Dumnezeu că fugise de El și se îndepărtase mult. Trebuia să ceară iertare și să se întoarcă de pe calea greșită. Dar era atât de greu să recunoască faptul că el, Greg, nu se putea descurca singur.

Se lăsase întunericul și se făcuse frig. Greg își construi un adăpost din lemn de brad, pentru a fi protejat de vântul rece. Tremurând, se înfășură în pătură și se simți atât de singur ca rareori în viața lui.

Dimineața, Greg a fost trezit de patru biluțe mici de blană, care îi adulmecau mâinile și fața. Lupoaica stătea drept și îl privea alarmată. Greg rămase nemișcat până când puii de lup își terminară investigația.

Dimineața, Greg plecă la vânătoare. Avea nevoie de provizii pentru el și pentru lupoaică, încât aceasta să aibă destul lapte pentru puii ei. Greg hrăni cu răbdare animalul. Mama lup îl privea pe el și pe puii ei cu atenție, evaluând parcă lucrurile cu ochii ei galbeni. Încet, foarte încet, Greg se apropie de lupoaică.

Mai trecuse o zi. Greg cercetă împrejurimile, se jucă împreună cu puii de lup și îi vorbi lupoaicei. Se lăsase o seară pașnică. Lupoaica și puii ei erau sătui. Greg stătea lângă ei și mângâia unul dintre puii de lup. Deodată observă coada lupoaicei mișcându-se foarte încet. Greg o privi neîncrezător. „În sfârșit ai puțin încredere în mine?”, întrebă el. Un lătrat ușor a fost răspunsul.

În acea seară, Greg își stabili tabăra foarte aproape de lupoaică. Noaptea era clară, cu stele și Greg rămase treaz foarte mult timp. Îl preocupau multe gânduri. I se părea că Dumnezeu îl întreba și pe el: „Ai în sfârșit încredere în Mine?”

În acea noapte, în pustiul din Alaska, Gregory Whitman se întoarse la Dumnezeu. Își mărturisi păcatele înaintea lui Isus Hristos, răzvrătirea împotriva părinților săi încă din cea mai fragedă tinerețe și, mai presus de toate, fuga de Dumnezeu. Anumite situații din viața lui îi trecură prin fața ochilor, iar Greg simți o pace profundă în inimă. Acum știa cu certitudine absolută că Isus l-a iertat, că datoria sa era plătită și că putea trăi acum cu bucurie alături de Isus. Având această cunoaștere, Greg adormi fericit.

Greg se trezi devreme a doua zi dimineață. Își aminti imediat tot ce se întâmplase cu o seară înainte, și anume că el, Greg, s-a întors la Dumnezeu și că lupoaica, în sfârșit, avea încredere în el. Îl durea spatele, fiindcă stătuse întins pe pământul stâncos. Dar evită orice mișcare rapidă. Puii de lup erau deja vioi și se rostogoleau în jurul lui.

Lupoaica era atât de aproape de el, încât ar fi putut să o atingă cu degetele întinse. Ea îl privea, dădea din coadă cu ezitare. Cu inima bătându-i cu putere, Greg întinse mâna. Datul din coadă al lupoaicei se intensifică. Greg putu să atingă laba ei rănită. Lupoaica mârâi ușor, dar stătu nemișcată când el deschise capcana, eliberă laba și examină rana. Greg era ușurat. Capcana prinsese doar două degete. Lupoaica nu își va pierde laba.

„Asta a fost tot, fato“, spuse Greg dur și se așteptă ca animalul să-și adune puii și să dispară imediat în pădure. Lupoaica șchiopăta puțin. Își linse laba. Apoi se târî spre Greg. Încet, cu prudență. Îi mirosi mâna, apoi îi linse degetele. Greg stătea nemișcat. Era uimit. Nu putea fi adevărat ceea ce trăia el acolo! O lupoaică sălbatică în sălbăticia din Alaska îi lingea mâna ca un câine! Greg o mângâie foarte ușor. „Așa îți arăți mulțumirea?“, întrebă el încet.

Și el, Greg, Îi mulțumise cum se cuvine lui Dumnezeu? Va face acest lucru în fiecare zi de acum înainte

Lupoaica se ridică în cele din urmă. „Da, este timpul să pleci, fato!“ Lupoaica șchiopătă către pădure. Puii o urmară. Dar surprizele nu s-au terminat încă pentru Greg. Lupoaica se opri după câțiva pași și se întoarse privindu-l.

„Să vin cu tine?“, întrebă el uimit. În grabă își strânse lucrurile și plecă. Drumul îi duse pe o potecă de munte, până ajunseră la o poiană montană în umbra unei păduri. Acolo, Greg descoperi o haită de lupi. Numără nouă animale adulte și patru pui aproape mari, care se jucau veseli. Lupoaica lui Greg se îndreptă șchiopătând spre grup. După câteva minute de salut, lupii începură să urle împreună. Era un sunet sălbatic, de la mârâit adânc la jeluit tânguitor și până la un țipăt ascuțit. Situația era ireală. Greg simți un fior.

Seara, el își întinse cortul pe pajiștea de munte. În lumina focului, animalele mari aruncau umbre grotești în timp ce se strecurau în jurul lui. Greg nu simțea frică. Lupii erau doar curioși. Și el la fel. Și cumva fericit. „Mulțumesc, Doamne, că ai creat animale atât de frumoase”, se rugă el încet.

O nouă dimineață răsări. Greg simțea că era timpul să lase lupoaica înapoi la haita ei. Își strânse lucrurile și plecă. Lupoaica îl privea atentă.

Ajuns la marginea pajiștii de munte, Greg se întorse încă o dată. Lupoaica și puii ei stăteau încă acolo unde îi lăsase. În mod involuntar ridică mâna și le făcu semn cu mâna. Lupoaica scoase un lătrat prelung, plin de jale, în aerul clar al dimineții. Cu inima recunoscătoare, Greg porni spre casă.

Patru ani mai târziu, Greg s-a întors pe insula Kupreanof din Alaska, acolo unde întâlnise lupoaica. Pe o creangă descoperi capcana de fier acum cu totul ruginită, care atunci aproape că i-ar fi fost fatală lupoaicei. El însuși o pusese acolo, ca să nu se mai prindă niciodată un animal în ea.

În același fel, Dumnezeu înlăturase multe obstacole din viața lui Greg în ultimii ani. A discutat lucrurile cu părinții săi, care l-au iertat din toată inima, și s-a distanțat de prietenii care nu voiau să aibă nimic de-a face cu Dumnezeu. Au fost atât momente bune, cât și momente dificile în ultimii patru ani. Dar Greg avea pace în inimă.

Se uită gânditor la capcană. Oare lupoaica lui și puii ei drăguți mai trăiau? Oare puii crescuseră și deveniseră lupi impunători? Greg se decise să meargă pe poiana montană, unde văzuse ultima dată haita.

Ajuns acolo, scoase un prelung strigăt de lup. Ascultă, strigă din nou. Și în cele din urmă, un ecou îndepărtat se auzi. Cu inima bătându-i puternic, văzu în depărtare conturul unui lup frumos și puternic. Animalul se apropie de el peste pajiștea montană. Era lupoaica lui! „Salut, fată bătrână!”, îi strigă el. Lupoaica se apropie de el până la câțiva metri și dădu ușor din coada stufoasă. Câteva momente mai târziu, lupoaica dispăru din nou.

La scurt timp după aceea, Greg a părăsit insula Kupreanof. Nu se va mai întoarce niciodată acolo și nu va mai vedea animalul. Totuși, amintirea lupoaicei și a haitei ei i-a rămas vie. Greg era conștient că trăise ceva foarte rar. El și lupoaica depășiseră pentru câteva clipe prăpastia care, de obicei, separă prădătorii sălbatici de oameni. Greg era recunoscător pentru experiența care îl învățase multe pentru viața lui și care, în cele din urmă, îl făcuse chiar să abandoneze calea greșită a vieții sale, să se întoarcă la Dumnezeu și să-L cunoască pe Isus ca Mântuitor.