Psalmul 121

1. Îmi ridic ochii spre munți... De unde-mi va veni ajutorul?

2. Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pământul.

3. Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul; Cel ce te păzește, nu va dormita.

4. Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzește pe Israel.

5. Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă.

6. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea.

7. Domnul te va păzi de orice rău, îți va păzi sufletul.

8. Domnul te va păzi la plecare și la venire, de acum și până în veac.

Nu mai mi-e teamă!

   Într-o seară, Anita a surprins-o pe mama ei printr-o rugăciune neobișnuită înainte de a merge la culcare. De cele mai multe ori Îi spunea lui Dumnezeu: „Veghează asupra mea în timpul nopții.“ Dar de data aceasta s-a rugat:

   - Veghează sub patul meu...

   - De ce spui asta, micuța mea? întrebă mama.

   - Știi, mami, deasupra patului pot eu să veghez, dar sub pat mi-e teamă!

   Dar ție, micuț cititor, ți-e teamă noaptea? Atunci învață pe de rost versetul: „Domnul te va păzi.“ Citește întreg Psalmul 121. Acolo vei găsi acest verset.

Ascultarea

   „Ascultarea face mai mult decât jertfele.“ (1 Samuel 15.22)

   Ducele de Wellington, care l-a înfrânt pe Napoleon, era odată cu mai mulți prieteni la vânătoare. Au ajuns la poarta unei țarini, unde stătea de pază un băiat.

   - Deschide poarta, băiatule, a strigat ducele.

   - N-o deschid, a răspuns băiatul, tata mi-a poruncit să nu deschid nimănui.

   - Eu sunt ducele de Wellington și nu îngădui nimănui să mi se împotrivească, a zis ducele cu asprime.

   Băiatul l-a salutat atunci cu respect.

   - Acum vrei să deschizi? a întrebat ducele.

   - Nu, a răspuns băiatul din nou. Marele duce nu va vrea ca un sărman băiat ca mine să fie neascultător față de tatăl său.

   Wellington i-a întins băiatului mâna și a zis celor ce-l însoțeau:

   - Ne întoarcem, domnilor. Dacă aș avea o mie de băieți ca acesta, aș cuceri lumea.

   Suntem noi ascultători în totul de Domnul?

De ce a murit Domnul nostru?

Noi oamenii spunem:

Dacă trăiesc cumsecade,

ajung în cer.    

Dumnezeu spune:

„Nu este niciunul care să facă

binele, niciunul măcar.“ Romani 3.12

Noi oamenii spunem:

Dacă fac totul cât mai bine,

voi fi plăcut lui Dumnezeu

prin faptele mele bune.

Dumnezeu spune:

„Lucrarea pe care o cere Dumnezeu

este aceasta: să credeți în Acela,

pe care L-a trimis El.“ Ioan 6.29

Noi oamenii spunem:

Mulți oameni sunt mai răi

decât mine.

Dumnezeu spune:

„Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți

de slava lui Dumnezeu.“ Romani 3.23

Noi oamenii spunem:

Am crescut într-o familie creștină.

Dumnezeu spune:

„Trebuie să vă nașteți din nou.“ Ioan 3.7

Noi oamenii spunem:

Păcatele mele sunt mici, iar

Dumnezeu nu le va lua în calcul.

Dumnezeu spune:

„Domnul a văzut că răutatea omului

era mare pe pământ.“  Geneza 6.5

El a murit...

...pentru a face ispășire pentru păcatele noastre          (Evrei 1.3; 2.17)

...pentru a șterge păcatul                                             (Evrei 9.26)

...pentru a îndepărta fărădelegile noastre                    (Romani 4.25)

...pentru a ne spăla de păcatele noastre                       (Apocalipsa 1.5)

...pentru a ne dărui dreptatea lui Dumnezeu               (Romani 5.1)  

...ca să ne smulgă din acest veac rău                           (Galateni 1.4)

...ca să ne aducă la Dumnezeu                                    (1 Petru 3.18)

„Eu sunt calea, adevărul și viața.“ (Ioan 14.6)

Povara este îndepărtată

   Sam se afla pe drumul spre casă de la piața unui sat african. El căra pe spate un sac cu cartofi. Pe drum îl întâlni un cunoscut și îl întrebă:

   - Sam, am auzit că ai devenit creștin. De unde știi că acest Isus te-a acceptat?

   Sam lăsă la pământ sacul cu cartofi și merse câțiva pași mai departe fără să se uite în jur.

   - De unde știu că sacul nu mai este pe spatele meu? întrebă el.

   - Știi, pentru că nu mai simți greutatea sacului pe spatele tău, îi spuse cunoscutul.

   - Exact – așa este, așa știu că sunt un creștin, explică Sam. Și mai mult, eu cred ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său sfânt: El L-a trimis pe Fiul Său preaiubit, pentru a muri pentru păcatele mele. Acum nu mai apasă pe inima mea poverile grele ale păcatelor mele. Domnul Isus a murit în locul meu și a îndepărtat pentru totdeauna toate păcatele mele. El mi-a dat în schimb bucurie și pace în inima mea.

„Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință,

avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.“

Romani 5.1

Iunie

Cade ploaia

lin și caldă

și ogoarele

le scaldă.

Curcubeul

colorat

strălucește

minunat.

Te rog Tată-ndurător

dă-mi un suflet iubitor

și un cuget luminos

cu adevărat frumos.

Sub a soarelui văpăi

fug copiii lunci și văi

cu prieteni jucăuși,

mielușei și vițeluși.

Cum eu fruntea

mi-o-ncunun

cu flori dragi,

Isuse bun,

Mâna Ta

să-mi încunune

sufletul

cu fapte bune.

Doi învățați

   Pe drumul dintre un sat și un orășel se puteau vedea, într-o seară de iunie, doi călători, care mergeau la o mică depărtare unul de altul. Cel dintâi, după părul alb care ieșea de sub pălăria veche, părea un om bătrân. Era puțin adus de spate, iar mersul îi era încet și greoi. Numai în ochi îi lucea o strălucire de tânăr. Alături de el mergea, cu capul plecat și îngândurat, un măgar, care părea tot așa de bătrân ca și stăpânul lui. Pe spate, măgarul ducea o povară înaltă de coșuri împletite, pe care „moș Neagu“ – căci așa îi ziceau stăpânului măgarului – se ducea să le vândă pe unde va putea.

   Al doilea călător era un băiat vioi, în vârstă de vreo 15 ani. Fața lui tânără arăta sănătate și încredere. Ochii lui colindau veseli încoace și încolo, cu dragoste de viață.

   Băiatul acesta era fiul primarului din sat și urma cursurile liceului, după care dorea să ajungă doctor, avocat sau profesor. El mergea în fiecare dimineață la oraș și se întoarcea seara acasă. Masa la prânz o lua la un vechi cunoscut al tatălui său. Dintre camarazii lui de joacă, numai Petrișor putea să meargă la liceu și era foarte mândru de lucrul acesta. Pe deasupra, tocmai în dimineața acelei zile luase o notă bună, lucru care nu i se întâmpla prea des. Mândria și bucuria îi umpleau inima. Mica lui persoană căpătă în ochii lui o însemnătate tot mai mare. El credea că toți trebuie să vadă că a primit o notă mare. Drumul i se părea acum mai scurt ca altă dată. Piciorele parcă zburau.

   Și nu este de mirare, căci dorea din ce în ce mai mult clipa când putea să spună părinților și fraților lui despre nota obținută. Așa ceva nu se mai întâmplase în familia primarului. Deodată, Petrișor îl văzu pe bătrânul Neagu înaintea sa. Atunci ca un fulger îi veni în minte gândul: „Iată un prilej să arăt bătrânului, cât de multe lucruri am învățat. El are să-și lungească urechile cât ale măgarului său!“

   Iuți pașii și îl ajunse curând pe bătrân și pe însoțitorul lui, măgarul.

   - Bonjour, moș Neagu! strigă el, când ajunse lângă bătrân.

   - Ce zici? întrebă bătrânul, care habar n-avea de limba franceză.

   - Bonjour! Asta înseamnă „Bună ziua“, explică Petrișor, luând o înfățișare de om însemnat.

   - Așa, așa, zise bătrânul scurt. Bună ziua, domnișorule!

   - Știi dumneata, moș Neagule, cum se zice măgar pe limba latină? continuă învățatul licean.

   - Măgar pe limba latină? D-apoi eu cred că un măgar rămâne tot măgar – un dobitoc cu părul cenușiu, cu două urechi lungi și patru picioare. El știe să meargă bine și să zbiere și mai bine.

   - Da, da! Nu asta am vrut să zic. Am vrut să întreb, cum se zice la măgar în limba latină. Nu știi. Nu-i așa?

   - Nu, răspunse bătrânul.

   - Asinus se zice; și la măgăriță, asina, zise tânărul cu un ton, care arăta cât de învățat se credea. Și știi, urmă el, cine a întemeiat orașul Roma?

   - Orașul Roma? Poate papa, căci el a fost întotdeauna persoana de căpetenie în Roma.

   - De unde! râse Petrișor: Roma a fost întemeiată cu mult înainte de cel dintâi papă. Romulus și Remus, doi frați, au clădit orașul și mai pe urmă Romulus a omorât pe fratele său, fiindcă îl batjocorise. După acest Romulus și-a căpătat numele orașul Roma.

   - Așa! zise tărăgănat bătrânul. Întemeietorul Romei a fost un ucigaș al fratelui său. Atunci nu este de mirare că acolo se găsesc atâția ucigași!

   - Știi unde este Hellespont-ul? întrebă Petrișor din nou.

   - Cum? Ce? Hellespont?

   - Ah, cât de neștiutor ești, moș Neagule! Hellespont-ul este un canal sau o strâmtoare, care leagă Marea Marmara cu arhipelagul sau Marea Egee.

   - Se poate, zise bătrânul. Dar domnișorule, dumneata m-ai întrebat și eu n-am putut să-ți răspund; înțeleg că trebuie să fii foarte învățat. Îmi dai voie însă să te întreb și eu ceva?

   - Negreșit, exclamă Petrișor, doritor să audă cam ce întrebări ar putea să-i pună bătrânul.

   - Știi dumneata, cine a zidit un oraș, care nu va pieri niciodată?

   Petrișor tăcea. Un oraș, care nu va pieri niciodată? Un astfel de oraș nu este, se gândea el. S-a frământat mult, dar, din atâtea orașe care îi veneau în minte, nu auzise încă de niciunul care ar putea să rămână veșnic. În sfârșit spuse:

   - Nu știu; un astfel de oraș nu este nicăieri.

   - Ba da, este. Avraam l-a așteptat. Meșterul și Ziditorul lui este Dumnezeu. Așa ni se spune în epistola către Evrei, în capitolul 11, versetul 10. Încă o întrebare: Știi dumneata cine va trăi, chiar dacă ar fi murit?

   - Cine a murit mort este și nu mai poate să trăiască, răspunse Petrișor care în Scriptură era tot atât de neștiutor cât era moș Neagu în limba latină sau în istorie.

   - Nu este așa, spuse bătrânul. Domnul Isus spune: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi“ (Ioan 11.25).

   Petrișor tăcea.

   - Știi dumneata, întrebă bătrânul mai departe, care este cel mai bogat om din lume?

   - Rothschild! strigă Petrișor, fără să stea mult pe gânduri.

   - N-ai nimerit, zise moș Neagu.

   - Dar cine?

   - Cel sărac în duh, căci Mântuitorul spune: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!“ (Matei 5.3).

   - Cum văd eu, dumneata, moș Neagule, știi multe lucruri, pe care eu nu le știu. Asta nu mi-am închipuit-o până acum. Dar astfel de lucruri nu se învață la liceu.

   - O, cred, continuă bătrânul. Știința mea n-am cules-o din vreun liceu. Am urmat o școală mult mai înaltă.

   - Dumneata? Ce școală mai înaltă?! Nu, asta nu se poate. Dumneata vrei să glumești.

   - Nu glumesc deloc, domnișorule! Ba chiar acum urmez la acea școală.

   - Dar unde este acea școală? întrebă Petrișor cu o mirare din ce în ce mai mare.

   - Școala aceasta este în cer, domnișorule! De aceea este foarte înaltă și se ocupă numai cu lucrui înalte. Despre lucrurile de sus, despre acelea se învață în această școală. Domnul Isus este Învățătorul. Scriptura este cartea după care învățăm și Duhul Sfânt ne face s-o înțelegem. Și dacă și dumneata vrei să mergi la acea școală, trebuie să-L rogi pe Domnul Isus să te primească în ea. Nu te costă nimic și toți sunt primiți în ea, oricine ar fi: bătrân, tânăr, sărac, bogat.

   Nu știu dacă Petrișor a urmat sfatul bătrânului. Dacă însă l-a urmat, știu că nu-i va părea rău niciodată; și știu că niciunuia din tinerii mei cititori nu-i va părea rău dacă va urma acea școală înaltă.

   „Frica Domnului este începutul științei; dar nebunii nesocotesc înțelepciunea și învățătura“ (Proverbe 1.7).

Vin imediat, domnule!

   Într-un mic sat din Provence, într-o zi toridă de vară, un trecător împinse uşa şi intră în magazinul din centrul satului. Acesta era gol.

   - Este cineva aici? întrebă el. Din spatele magazinului se auzi o voce:

   - Vin imediat, domnule!

   Sprijinindu-se de tejghea, clientul aşteptă. Deoarece timpul trecea şi vânzătorul nu mai venea, clientul tuşi şi făcu puţin zgomot ca să fie auzit. Din spatele magazinului, aceeaşi voce răspunse:

   - Vin imediat, domnule!

   Clientul continuă să aştepte. Pentru că timpul trecea şi vânzătorul nu mai venea, merse în spatele magazinului să vadă ce se întâmplă. Acolo îl văzu pe vânzător dormind pe nişte cutii de marfă. Clientul se adresă vânzătorului:

   - Este cineva aici?

   - Vin imediat, domnule, răspunse vânzătorul, fără să se trezească.

   Atât de obişnuit să răspundă cu aceste cuvinte „vin imediat, domnule“, vânzătorul ajunse să le spună mecanic chiar şi în somn.

   Acelaşi lucru se poate întâmpla cu mulţi copii care aud vestea bună a Evangheliei. Ei răspund mecanic la chemarea lui Dumnezeu, fără a se preda cu adevărat Lui. Cât de important este să răspundem chemării Domnului, nu doar cu gura, ci cu inima şi cu întreaga noastră fiinţă.

Cireșul

   Totdeauna este o mare bucurie când vezi vara un pom cu cireșe coapte. Direct din pom, cireșele sunt mai bune. Când eram băiat, mi-am dorit un cireș mic în grădină, care să fie al meu. Într-o zi am văzut un pomuleț pe un câmp nelucrat. Cu grijă l-am scos din pământ cu rădăcină, pentru a-l planta acasă în grădina noastră. A doua zi am văzut că frunzele erau încă verzi; deci pomul creștea mai departe. Ce bucurie! Adesea îl udam. – După câțiva ani s-a făcut un pom mare.

   În fiecare an vara așteptam cu încordare dacă pomul va face roade. În sfârșit a avut primele flori! Dar ce dezamăgit am fost, pentru că cireșele au rămas mici de tot! „La anul va fi mai bine“, m-am gândit eu. Pomul creștea mai departe și după ce a înflorit din nou, a făcut multe cireșe, dar iarăși foarte mici. În problema mea aveam nevoie de ajutorul tatălui meu. „Acestea sunt cireșe sălbatice, pomul trebuie altoit“, a spus el.

   Înainte ca primăvara să urce seva în pom, a fost adus un om ca să altoiască pomul. Dar spre groaza mea, omul a tăiat cu un cuțit ascuțit toate crengile, astfel că numai tulpina de aproximativ un metru înălțime a mai rămas!

   - Ați tăiat complet pomul meu, acum nu va mai fi nicio speranță ca să facă cireșe..., am spus eu.

   - Așteaptă, băiete, vei vedea curând; pomul tău va face curând cireșe frumoase, grase și dulci, m-a asigurat omul cu cuțitul.

   Apoi a zgâriat scoarța la capătul de sus al tulpinii de trei ori, a așezat trei mlădițe pentru altoi, pe care le tăiase de la un cireș bun, a legat locul cu cânepă și a uns altoiul. Pomul a făcut ramuri noi și după câțiva ani am putut culege într-adevăr cireșe grase, de un roșu închis.

   Drag copil, Domnul Isus dorește să facă în mod asemănător cu fiecare om. Așa cum sunt din natură, nu pot aduce niciodată roadă pentru Dumnezeu; pentru aceasta nu sunt deloc capabil. În natura mea veche, Dumnezeu nu mă poate folosi. Atât timp cât sunt un păcătos pierdut, atât timp cât nu am venit cu păcatele mele la Domnul Isus și nu am primit iertarea, aduc doar roade „sălbatice“. Viața și preocupările de până acum trebuie să înceteze, căci în mine nu locuiește nimic bun, nimic ce ar putea folosi Dumnezeu. Prin credința în Domnul Isus, care a fost pedepsit de către Dumnezeu la Golgota pentru păcatele mele și a suferit moartea, primesc viața veșnică. El îmi dăruiește o natură nouă și Duhul Său. Atunci sunt capabil să merg pe cale în părtășie cu El spre bucuria și preamărirea Lui. Atunci pot să trăiesc pentru El și să-i aduc roade plăcute.

„Trebuie să vă nașteți din nou.“ Ioan 3.7

Călătoria

   În curând, pentru mulți dintre voi începe iarăși vacanța, și unii vor merge departe într-o țară străină sau la rude dragi într-un oraș îndepărtat sau la țară. Cu siguranță, vă bucurați mult de călătorie!

   Mulți călătoresc cu plăcere și cu trenul. Față de călătoria cu mașina, călătoria cu trenul are unele avantaje – doar că cu trenul ești legat de destinație și de timp. Împachetezi repede valiza și apoi mergi la gară. Acolo trebuie să fii punctual, ca să nu pierzi trenul! Poate ați văzut cazuri când oamenii nu au ajuns la timp la tren, pentru că au întârziat. Când au ajuns pe peron, trenul tocmai pleca. Atunci nu mai folosește la nimic supărarea și cearta și părerea de rău. „De ce n-am plecat cu un minut mai devreme de acasă?“ am auzit câdva pe cineva spunând aceste cuvinte. Dar această părere de rău nu are nicio valoare. Prea târziu este și rămâne prea târziu!

   Încă ceva mai apare când faci o călătorie cu trenul: poți să te așezi în trenul greșit și să mergi în direcția greșită. Aceasta poate avea urmări neplăcute. Deci, prietenii mei mici: când călătorim trebuie să fim punctuali și atenți!

   Într-un anumit sens, toți oamenii sunt permanent în călătorie. Această călătorie este la unul foarte lungă, la un altul foarte scurtă. Știți că mă refer la călătoria vieții. Fiecare om, fără excepție, călătorește spre veșnicie. Într-acolo există două destinații mari: cerul și iadul. Cândva toți vor trebui să coboare din trenul vieții; atunci unii se vor afla în locul fericirii veșnice, iar alții în locul chinului veșnic.

   Unde dorești să ajungi tu? Desigur, în cer. Bineînțeles, știi și cum poți ajunge în cer: numai prin Domnul Isus. Numai cine crede în El, cine se apleacă cu căință înaintea Lui și Îl roagă să fie iertat de păcate, are ca sfârșit al călătoriei slava. Ai făcut acest lucru? O, nu amâna ocazia potrivită, drag copil! Nu aștepta cu pocăința ta. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii“ (2 Corinteni 6.2), așa spune Cuvântul lui Dumnezeu. Și mai spune: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!“ (Evrei 4.7).

   Astfel, grăbește-te la Domnul Isus până nu este prea târziu. Dacă dorești să ajungi în cer, dar încă nu ți-ai dăruit inima ta Mântuitorului, atunci te afli încă în trenul greșit; tu dorești să ajungi în slavă, dar de fapt călătorești în direcția pierzare. Schimbă repede trenul, dăruiește Mântuitorului inima ta, mai este timp!