Jertfă pentru păcat – de ce?

   Prin păcat, noi suntem despărțiți de Dumnezeu. Noi suntem sub stăpânirea diavolului și noi înșine nu ne putem elibera. Cain a încercat prin propriile lui străduințe să vină din nou în legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu a refuzat aceasta. Vina noastră poate fi iertată doar când un altul, care este fără vină, își dă viața sa pentru noi. Abel a jertfit din întâii născuți ai turmei sale. Dumnezeu a acceptat această jertfă.

   „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus și el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui și din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui; dar spre Cain și spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât fața“ (Geneza 4.3-5).

   La împlinirea timpului, așa spune Biblia, a venit Mântuitorul. El Și-a jertfit viața Lui curată, de bunăvoie, pentru noi.

   „Sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 9.14).

Promisiunea

Conducătorul unei închisori relatează:

   Cu mai multe luni în urmă m-a vizitat un bărbat în haine bune, pe care abia l-aș fi recunoscut ca fiind unul dintre deținuții noștri de mai demult. El mi-a spus:

   „La câteva zile după eliberare m-am dus la una din marile firme din oraș, care scosese la concurs un post. Am fost prezentat șefului de personal și i-am arătat documentele mele, pe care le-a verificat cu mare atenție. Și apoi a venit întrebarea de care mă temeam:

   - Unde ați fost în ultimii trei ani?

   Inima îmi bătea cu putere, când am răspuns: În închisoare.

   - De ce ați fost pedepsit?

   - Din cauza înșelătoriei.

   - Cum puteți îndrăzni să spuneți acest lucru așa de deschis, când candidați aici la noi pentru un post?

   - Predicatorul mi-a pus pe inimă să spun întotdeauna adevărul, și i-am promis că așa voi face.

   - I-ați promis acelui om, a fost răspunsul, că veți fi în meseria dumneavoastră în continuare sincer? Și când i-am confirmat aceasta, domnul mi-a întins mâna și a spus:

   - Pentru că ați ținut această promisiune și ați spus adevărul, vreau să vă cred că o veți ține și pe cealaltă.

   Ceea ce fericește pe sute de oameni deabia după căutări de săptămâni întregi, eu am găsit din prima încercare, pentru că am spus adevărul.“

A dezbate?

   Un misionar și doi colaboratori băștinași călăreau pe caii lor prin munții Mexicului de Sud. Într-un sat mic s-au oprit pentru două zile și au vestit seara vestea bună despre mântuirea în Hristos. Peste zi stăteau în apropierea locuinței lor, răspundeau întrebărilor și vorbeau cu cei pe care îi vizitau.

   A doua zi dimineața devreme a venit un tânăr, l-a privit provocator pe misionar și a spus: „Am venit, ca să dezbat cu dumneavoastră; nu cred ce credeți dumneavoastră și predicați.“

   Misionarul i-a dat vizitatorului o Biblie și a răspuns: „Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, citește-l și dacă vrei, atunci poți dezbate.“

   Surprins, tânărul a luat Biblia, s-a așezat la umbră și a început să citească. A citit întreaga zi și seara a mers la evanghelizare.

   Când misionarul a pornit cu prietenii săi în dimineața următoare, tânărul a mers cu ei și a rămas și în timpul staționării lor în satul vecin cu ei. În dimineața următoare, el a dat Biblia înapoi și a recunoscut sincer și deschis: „Aceasta este o carte bună, nu pot găsi nimic despre care aș putea dezbate!“

   La aceasta, misionarul i-a dăruit Biblia și a spus: „Se pare că ai recunoscut valoarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cercetează mai departe cu sârguință, și vei găsi viața veșnică.“

   Misionarul nu a mai auzit în următorul timp nimic despre tânăr. Aproximativ douăzeci de ani mai târziu, a venit în acea zonă, pentru a vesti din nou Evanghelia. După vestire, unul dintre ascultători a spus misionarului că ar fi acel tânăr, care cândva a vrut să dezbată cu el. Cu bucurie a spus în fața celor adunați cum Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, l-a condus la pocăință și la credința vie în Domnul Isus și în lucrarea Sa de răscumpărare la Golgota. În continuare a încercat să trăiască după cunoștința din Cuvântul lui Dumnezeu și să fie și pentru alții un îndrumător spre Domnul Isus. Biblia era astăzi cea mai mare comoară, și el nu-și mai permitea să dezbată cuvintele dumnezeiești.

   Cât de minunate sunt căile de har ale lui Dumnezeu și cât de puternic este Cuvântul Său!

Giulietta (4)

   Așa cum s-a spus deja, în Napoli locuia o soră mai mică a Norinei, care ducea o căsnicie fericită împreună cu soțul ei Beppo. În această mică familie, văduva cu copilul au găsit o bună primire. Beppo și Giuanita au avut doi copii gemeni, care la început au fost sănătoși, dar deodată, asemenea unui boboc delicat, care este doborât de vântul furtunii și desfrunzit, s-au veștejit și ei, părăsind amândoi acest pământ când aveau deabia doi ani. De aceea părinții îndoliați au primit-o pe micuța Giulietta cu mare bunătate și au simțit curând o simpatie pentru ea ca și când ar fi propriul lor copil.

   Deoarece câteva săptămâni mai târziu Norina s-a mutat la Pisa pentru a îngriji o doamnă cunoscută ei, bolnavă, cei doi au rugat-o să le lase lor fetița până la întoarcerea ei, iar după lungi ezitări văduva s-a învoit. Presupunând că cele 500 de lire, pe care i-a găsit în geamantanul cumnatei ei, aparțin copilului, i-a dat sorei ei banii împreună cu pachetul care conținea lucrurile copilului.

   Micuța, sărmana Giulietta! Desigur, a găsit în noii ei părinți adoptivi inimi iubitoare, dar ea a trebuit să lase în urma ei poienile verzi, iar acum să privească numai ulițe murdare și pline de oameni. Cât de adesea ducea dorul după dealurile înflorite din Speranța! Bunul Beppo făcea totul, pentru a face bucurie fetiței! Adesea o ridica pe umerii lui și o ducea afară în grădinile frumoase de la Caserta. Atunci, ochii întunecoși ai Giuliettei străluceau la vederea florilor frumoase. Deseori, când credea că nu este observată de nimeni, săruta un trandafir sau o altă floare și vorbea cu ele despre casa ei frumoasă unde porumbeii gungureau și pe care nu o va vedea niciodată.

   Părinții adoptivi au ținut cont cu bucurie de dragostea fetiței pentru flori. Pe acoperișurile plate ale multor case din Napoli s-au amenajat mici grădini, și așa cum am auzit la începutul povestirii noastre, în grădinița de pe acoperișul lui Beppo creșteau multe plante frumoase. Nu putea Giulietta după câțiva ani să meargă la piață și să ofere străinilor un buchețel parfumat? Când cele 500 de lire se vor apropia de sfârșit, va exista pentru micuță o șansă să-și câștige singură pâinea. Desigur, atât timp cât trăiau Beppo și Giuanita, nu îi va lipsi nimic, dar mai târziu – ce se va alege de ea? Pe pământ, nimic nu este statornic. Nici Norina, care le-a adus raza de soare în casă, nu mai era. După destul de scurt timp, l-a urmat pe soțul ei în mormânt.

* * *

   Astfel, s-a scurs un an după altul. A fost o mare bucurie pentru micuța, vioaia Giulietta, când mama Giuanita i-a permis în sfârșit să împletească și să vândă din florile, pe care ea însăși le-a plantat și le-a îngrijit, buchete de flori și coronițe.

   Din acest timp, răsuna aproape zi de zi cu glas argintiu pe străzile din Napoli: „Flori frumoase, proaspete! Flori frumoase, proaspete!“ Și unii trecători, atrași de sunetul dulce, se opreau și se aplecau spre micuța vânzătoare de flori pentru a cumpăra un buchețel parfumat.

   Acum cititorii mei vor înțelege de ce doamna aceea îmbrăcată în doliu a fost atinsă așa de adânc, când strigătul: „Flori frumoase, proaspete!“ a ajuns la urechea ei. Ea nu s-a înșelat când a crezut că a perceput ecoul glasului soțului ei Gaetano. Din această clipă, sunetul argintiu al glasului vânzătoarei de flori i-a rămas de neuitat. Cât de mult dorea să mai audă o dată strigătul: „Flori frumoase, proaspete!“ Dar treburi de familie au obligat-o pe ea și sora ei Julia să părăsească Napoli deja în dimineața următoare. De aceea dorința ei nu a putut fi îndeplinită deocamdată.

   Întoarsă la Florența, unde doamna Amalfi mai locuia cu sora ei, amintirea dureroasă despre dispariția misterioasă a copilului ei iubit așa de mult a pătruns cu putere mai mare ca niciodată în sufletul ei. Înainte de toate o chinuia acum gândul că poate nu a cercetat destul de cu grijă și continuu după dovezile morții fiicei ei. Dar nu lăsase soacra ei decedată să se citească pentru copilul dispărut recviemuri? Și nu asigurase părintele Pietro tot mereu, că în Arno au dispărut mai mulți copii pentru totdeauna, încât orice altă căutare ar fi de prisos?

   Ah! Inima mamei sărmane nu se lăsa mângâiată. Glasul dulce al micii vânzătoare de flori din Napoli a deschis iarăși rana abia cicratrizată a inimii ei.

(Se continuă în iulie)