Urma enigmatică – Partea 4

 

Un camion venit din străinătate ajunge într-un sat izolat din munții Albaniei. Erdi și Arion, doi băieți din sat, au auzit de la acei străini vestea cea bună despre Isus Hristos. Camionul pleacă din sat, iar Arion și Erdi aleargă în urma lui.

Camionul pare tot mai mic în depărtare. În cele din urmă, dispare după o curbă a drumului. Erdi și Arion aleargă cât pot de repede. „Cu siguranță, vor fi nevoiți să oprească în curând, pentru că drumul este foarte rău”, spune Arion, gâfâind. „Sigur, îi vom ajunge din urmă”, răspunde Erdi. Însă vuietul motorului se aude tot mai slab în depărtare.

„Nu mai pot”, oftează Erdi, oprindu-se brusc din alergat. „Și eu sunt frânt”, spune Arion. „Hai, totuși, să mergem mai departe. Poate doar au oprit motorul și de aceea nu-l mai auzim.” – „S-ar putea.” Arion aproape că își pierduse speranța de a mai ajunge mașina din urmă. Doar Erdi este de neoprit.

„Uite-l pe Sokol, vine cu tatăl lui”, strigă Erdi. Într-adevăr, o grămadă uriașă de tulpini de porumb pare să urce anevoie dealul, pe o căruță. „Bună ziua”, spun prietenii, salutându-i pe cei doi agricultori. „Ați văzut mașina?”, întreabă Arion. „Da, a trecut pe lângă noi acum vreo cinci minute. Cred că erau străini. Știți ce căutau prin sat?”, vrea să afle Sokol.

„Sigur, dar acum nu avem timp. Trebuie să ajungem mașina din urmă”, răspunde Erdi. Băieții continuă să alerge; au prins o nouă speranță. Aleargă o bună bucată de drum. Deodată, dau peste un bărbat cu un măgar.

„Ei, voi doi – încotro vă grăbiți așa?”, strigă el, în timp ce Erdi și Arion trec în fugă pe lângă el. „La mașină!”, strigă Erdi, continuând să alerge – și, cât ai clipi, dispar după următoarea curbă.

 

Nu trece mult, și băieții rămân fără suflare pentru a doua oară. Poteca se lățește acum, iar câmpurile de o parte și de alta devin tot mai verzi. „Chiar trebuie să mergem mai departe?”, întreabă Arion. „Mașina aceea este deja departe.”

„Atunci du-te acasă!” Furios, Erdi lovește cu piciorul o piatră de pe marginea potecii. „De ce te enervezi? La urma urmei, nu este vina mea că a dispărut camionul.” Lui Arion i-a pierit tot cheful.

„Bine, atunci merg singur dacă nu vrei să vii cu mine”, ripostează Erdi și pornește mai departe. „Stai... fii rezonabil. N-o să ajungi niciodată camionul din urmă!”, strigă Arion în urma prietenului său. Dar Erdi nu ascultă. Merge și merge până când picioarele încep să-l doară atât de tare, încât abia dacă mai poate înainta târșâindu-se.

Deși are ochii deschiși, Erdi pășește mecanic, ca într-o transă. „Muu!” Luat prin surprindere, Erdi este cât pe ce să cadă cu fața la pământ. Aproape că nu observase băiețelul cu vaca, măgarul și caprele sale.

„A trecut pe aici o mașină gri cu niște bărbați străini?”, îl întreabă Erdi, răsuflând greu, pe tânărul păstor. „Mm, da, dar a trecut ceva vreme de atunci”, spune micul păstor. „Cât anume?”, vrea să știe Erdi. „Habar n-am, n-am ceas”, spune băiatul; într-o mână ține căpăstrul măgarului, iar în cealaltă, un băț cu care își mână animalele.

Când Erdi ajunge la drumul principal asfaltat care duce spre cel mai apropiat oraș mare, se oprește. Nu mai poate înainta. Se lasă ghemuit în iarba de la marginea drumului și privește în zare. Oare se apropie o mașină? Îi trece fulgerător acest gând prin minte. Își duce mâna la ochi, ca să vadă mai bine. Punctul negru se apropie încet, dar, în loc de patru roți, are doar două – și opt picioare pe lângă ele: o căruță trasă de doi boi. Pentru Erdi, aceasta nu este nimic nou. Vizitiul, un tânăr albanez, stă cocoțat pe încărcătura de lemn. Își oprește căruța chiar înainte de a ajunge în dreptul lui Erdi. „Ei, băiete, ce cauți aici?”, întreabă vizitiul.

Erdi se gândește o clipă. Apoi știe ce să răspundă.

„Am vrut să-i ajung pe străinii care au fost în satul nostru cu mașina lor. S-au dus acasă. Dar au spus că se vor întoarce. Și atunci vreau să-i rog să ne spună mai multe despre Fiul lui Dumnezeu.”

Erdi face un semn rapid cu mâna. Apoi se întoarce și se îndreaptă spre Arion.

Urma enigmatică – Partea 3

 

Într-o zi, Erdi și Arion - doi băieți - sunt martori la sosirea unui camion în satul lor de munte albanez. Vizitatorii sunt străini care aduc locuitorilor satului o veste bună. Unul dintre bărbați împărtășește acest mesaj cu Erdi, Arion și prietenii lor în mica școală a satului.

Bărbatul se apleacă peste carte. „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul”, citește el cu voce tare. „Dumnezeu a făcut întreaga lume - inclusiv pe tine. Dar noi am greșit și am făcut ceea ce este rău împotriva lui Dumnezeu. Biblia numește aceasta păcat.” – „Ce rău am făcut eu împotriva lui Dumnezeu?”, se întreabă Erdi. „Eu nu i-am făcut niciodată nimic rău.”

 

„Dacă o minți pe mama ta sau iei ceva ce nu-ți aparține, acesta este un păcat”, continuă bărbatul. „Dumnezeu trebuie să pedepsească acest lucru, pentru că El face întotdeauna doar ceea ce este bine. Biblia spune că răsplata păcatului este moartea și că, după aceea, urmează pierzarea veșnică.” – „Oh, aceasta este îngrozitor”, se gândește Erdi, amintindu-și cât de cumplit a fost când bunica lui a murit pe neașteptate.

„Dar Dumnezeu ne iubește pe noi, oamenii, deși suntem atât de răi. De aceea L-a trimis pe pământ pe singurul Său Fiu, pe Domnul Isus Hristos. În loc să ne pedepsească pe noi, Dumnezeu Și-a pedepsit propriul Fiu pentru păcatele noastre. Pironit pe o cruce de lemn prin mâini și picioare, Domnul Isus a murit.” Erdi nu poate înțelege acest lucru. „De ce a acceptat Fiul lui Dumnezeu așa ceva?”, se întreabă el, meditând la cuvintele bărbatului. Însă bărbatul continuă.

„Domnul Isus a fost pus într-un mormânt, iar dușmanii Săi s-au bucurat că El murise. Dar, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, El a înviat după trei zile. Acum, El Se află în cer, alături de Dumnezeu, Tatăl Său.” Toate acestea sunt lucruri cu totul noi pentru Erdi. Cu ochii săi negri, el soarbe fiecare cuvânt al bărbatului. „Dacă te rogi astăzi lui Dumnezeu și Îi spui despre toate faptele rele pe care le-ai făcut, El dorește să-ți ierte vina. Trebuie doar să crezi cu tărie că Domnul Isus a fost pedepsit pentru păcatele tale. Atunci vei aparține lui Dumnezeu pentru totdeauna și nu vei merge în pierzare.”

Erdi vede pe bărbat zâmbind și spunând: „Dumnezeu mi-a iertat păcatele, iar acum Îl am pe Domnul Isus drept cel mai bun prieten al meu.” – „Vino aici, în față!”, îi cere bărbatul, arătând spre Arion. Fața lui Arion se înroșește puternic de emoție, dar el se ridică și merge totuși acolo. Străinul introduce mâna într-o cutie mare de carton, aflată pe pupitrul din fața sa și scoate o pungă albă, pe care i-o dă lui Arion.

„Așa cum vă ofer eu acum tuturor un mic dar, Dumnezeu v-a dăruit un dar mult, mult mai mare. El ni L-a dat pe Fiul Său – pe Domnul Isus”, spune bărbatul. „Primiți marele dar al lui Dumnezeu cu aceeași bucurie cu care prietenul meu de aici își primește micul dar din cutie. Cum te cheamă, băiete? „A-a-arion”, se bâlbâie prietenul lui Erdi, ușurat că se poate așeza la loc în bancă.

 

Apoi, bărbații împart pungile albe tuturor copiilor. Erdi este încântat de caietul și de creioanele din pungă. Este și mai entuziasmat de puloverul pe care l-a primit.

„Uite, Erdi”, strigă Arion, „caietul acesta seamănă aproape perfect cu cel pe care ni l-a dat bărbatul pe drum.”

Învățătorul le mulțumește bărbaților pentru darurile oferite copiilor. Lecția neobișnuită s-a încheiat. Erdi și Arion aleargă spre camion – atât de repede, încât ajung acolo înaintea bărbaților. Șeful satului îi așteaptă deja. Treptat, sosesc și ceilalți săteni. Copiii le arată părinților darurile primite.

În cele din urmă, bărbații se întorc de la școală. Unul dintre ei descuie ușa mare din spatele camionului. Un altul sare înăuntru și scoate cutiile, dându-le celor de afară. Șeful satului a trecut numele tuturor familiilor din sat pe o bucată de hârtie. Când este strigat numele familiei lui Erdi, mama lui merge la vehicul și ia pachetul. Plină de bucurie, nici nu se mai gândește la Erdi. Așa reușește el să se îndepărteze de ea pe furiș.

„Hai, Arion, să alergăm după camion când pornește înapoi spre vale”, strigă Erdi, trăgându-și prietenul după el. Bărbații își iau rămas-bun de la săteni. „Ne vom întoarce”, strigă bărbatul cu barbă neagră, făcând încă o dată cu mâna. Cel de la volan pornește motorul, cuplează marșarierul și întoarce camionul pe drumul îngust. Toată lumea face cu mâna în timp ce vehiculul coboară huruind pe potecă spre vale. Mulți copii aleargă după mașină, dar cei mai mulți renunță repede.

Urma enigmatică – Partea 2

 

Erdi, un băiat dintr-un sat de munte albanez, împreună cu prietenul său, Arion, au dat peste urmele lăsate de un vehicul de mari dimensiuni, în timp ce se aflau la vânătoare de urși. Cei doi au fost martori la momentul în care camionul era cât pe ce să se răstoarne în drumul său spre sat.

 

Bărbații de lângă camion au pielea foarte deschisă la culoare și părul de asemenea deschis. Vorbesc o limbă cu totul străină.

„Aceia sunt străini”, îi șoptește la ureche Arion lui Erdi. „Dar nu și acela.” Erdi arată spre un bărbat cu părul și pielea închise la culoare. Din nefericire, cei doi vânători de urși ajung prea târziu ca să-i poată privi cu atenție pe bărbați, întrucât camionul începe deja să se îndrepte pe drum. Bărbații urcă în vehicul, dar apoi, unul dintre ei se întoarce.

Bărbatul pare prietenos. El ține în mână un obiect dreptunghiular și se îndreaptă spre băieți. „Bună ziua”, îi salută în limba lor maternă și le întinde obiectul. Este o broșură mică. Arion și Erdi privesc uimiți cum bărbatul urcă în camion. Șoferul apasă pedala de accelerație. Motorul urlă puternic. Nori de fum negru se ridică dintr-o țeavă de pe partea laterală a camionului, iar acesta înaintează cu zgomot pe drumul spre sat.

„Ei, Erdi, hai să vedem! Ce este ceea ce ne-a dat?” Arion arde de nerăbdare să afle despre ce fel de broșură este vorba. Pe copertă scrie „Simon Petru”, iar dedesubt apare imaginea unui bărbat cu barbă. „Deschide-o odată!” Curioși, micii detectivi răsfoiesc broșura. Sunt mult prea entuziasmați ca să o și citească așa cum trebuie. „Uite, Arion – uite de câte ori apare același nume pe pagina aceasta: Isus.”

„Hai, Erdi, să alergăm după mașină până în sat. Sunt curios să aflu de ce au venit oamenii aceia aici”, spune Arion.

Cei doi vânători o iau la trap. Fiecare aleargă pe urma lăsată de una dintre roțile mari ale vehiculului. Erdi este pe gânduri în timp ce își așază cu precizie picioarele în urmele roților uriașe. „Ce crezi, Arion?”, îl întreabă el pe prietenul său. „Cine este, de fapt, acest Isus?” – „Poate că oamenii care ne-au dat broșura știu”, spune Arion, gâfâind în timp ce continuă să alerge.

 

Arion și Erdi urcă în fugă, gâfâind, spre sat. Nu vor să rateze pentru nimic în lume sosirea camionului care îi aduce pe bărbați. Când ocolesc ultima formațiune stâncoasă, trebuie să privească cu atenție pentru a zări camionul. În fața câmpului de cartofi, acolo unde se termină drumul spre sat, s-a adunat tot satul.

În mijlocul grupului de oameni se zărește plafonul gri al mașinii. Fără să scoată o vorbă, Erdi și Arion își fac loc prin mulțime, ca să vadă ce au de gând să facă bărbații cu tenul deschis.

Unul dintre ei îi spune ceva unui albanez. Dar Erdi nu înțelege nimic; n-a mai auzit niciodată această limbă ciudată. „Acela de acolo trebuie să fie translatorul lor”, îi șoptește la ureche Arion lui Erdi, arătând spre albanezul care stă lângă străin.

„Am venit să vă aducem o veste bună și să vă oferim câteva daruri”, spune translatorul. „Fiecare familie din sat urmează să primească un pachet cu alimente și îmbrăcăminte.” Erdi ascultă cu entuziasm. „Am dori să le spunem copiilor voștri vestea cea bună despre Isus Hristos, la școala din sat”, continuă bărbatul. „Așadar, copii, vă rugăm să mergeți acum la școală. După aceea, vom împărți pachetele aici, lângă mașină.”

„Vezi, Erdi”, spune Arion, „știam că oamenii vor ști cine este Isus.” Cei doi prieteni aleargă repede după ceilalți copii spre clădirea școlii, cu ferestre mari, prevăzute cu gratii – ferestre fără geamuri.

 

Curioși să audă ce are de spus bărbatul, Erdi și Arion se așază unul lângă altul într-o bancă școlară de pe care vopseaua verde s-a cojit aproape complet. „Numele meu este Martin Braun”, spune bărbatul. Are părul închis la culoare și o barbă neagră. „Astăzi, aș vrea să vă spun despre vestea bună a lui Dumnezeu.” Apoi, bărbatul ia o carte groasă, cu copertă neagră, și o deschide.

Erdi privește spre stânga, unde, afară, lângă fereastră, stau mulți copii mici care încă nu merg la școală. Acolo se află și frățiorul lui Arion. Cu toții vor să audă ce spune străinul.

„Această carte se numește Biblia. În ea, Dumnezeu a pus să fie consemnată vestea cea bună pentru toți oamenii – inclusiv pentru voi, cei de aici, din sat.”

Urma enigmatică – Partea 1

 

   Soarele strălucește pe cerul albastru intens. În afară de câteva păsări care ciripesc, este o liniște deplină. Pe pajiștea de pe versantul muntelui, un smoc de păr negru ca și corbul se ivește deasupra unei stânci. Acesta este Erdi, care se odihnește. Cu ochii închiși, visează și se bucură de liniștea munților. „Albania este cea mai frumoasă țară din lume”, își spune el, chiar dacă nu vede nimic din patria sa în acest moment. Cască, deschide ochii și, pentru că nu vrea de fapt să doarmă, se ridică. Erdi se întinde, apoi se încalță cu pantofii, pe care nu trebuie să-i lege, pentru că nu mai au șireturi. Apoi, fluierând, o ia pe cărare spre sat.

   Erdi are nouă ani, ochi negri și piele la fel de închisă la culoare. Tatăl lui Erdi împletește coșuri.

   „Unde este mama?”, îl întreabă Erdi pe fratele său, Enver, în timp ce stă în fața casei de piatră cu ferestre mici, unde locuiește cu părinții și cei patru frați ai săi. „Ea este la pârâu și spală rufe, iar tata s-a dus la Peshkopi să vândă coșuri”, răspunde Enver. „Atunci spune-i mamei când vine acasă că m-am dus la Arion”, îi spune Erdi pe Enver. Ușurat, pleacă din loc, pentru că atunci când mama și tata sunt acasă, Erdi trebuie să-i ajute la muncă.

   Tatăl lui Arion este fermier. Erdi își găsește prietenul dormind lângă gardul din fața casei părinților săi. „Salut, Arion!” Acesta se trezește imediat. „Haide să mergem în pădure, să căutăm urme”, sugerează Erdi. Bunicul lui Arion le-a povestit odată despre urșii care trăiau în pădurile din apropierea satului. De atunci, cei doi prieteni au căutat mereu urme de urși. Pornesc la drum. În spatele câmpului de cartofi începe singura potecă, ce duce din sat în jos, în vale.

   Curând, căutătorii părăsesc poteca și rătăcesc tot mai adânc în pădurea de fagi. „Bunicul spunea că, dacă vine ursul, trebuie să te urci repede într-un copac înalt”, povestește Arion. „Ce prostii! Urșii pot să se cațere”, spune Erdi. „Da, dar pentru că sunt atât de grei, nu îndrăznesc să se urce pe crengile subțiri”, spune Arion. „Ei bine, vom vedea. Mai întâi, trebuie să vedem cu adevărat ursul”, răspunde Erdi.

   Undeva în pădure, un cuc cântă; nimic altceva interesant nu se vede. „Ei! Ascultă!”, șoptește deodată Arion. „Ce este?”, întreabă Erdi. „Șșș, liniște!”, șoptește Arion entuziasmat. Fără suflare, vânătorii își ciulesc urechile. Bineînțeles - un mormăit se aude în depărtare. „Un urs!”, șoptește Erdi prietenului său. „Da, dar este ciudat că mormăie de atâta timp”, răspunde Arion. „Ascultă, încă mormăie.” - „Nu, chiar nu poate fi un urs.” Erdi respiră ușurat, încă tremurând de frică.

   „Haide să aflăm de unde vine zgomotul acesta”, sugerează Arion. „Dar fii atent!” – Acum cei doi vânători sunt foarte concentrați. Pășesc o bună distanță prin pădure – îndreptându-se mereu spre vale. Deodată, zgomotul dispare și, o clipă mai târziu, se aude de pe cărarea care duce din vale spre sat.

   „Oh, ce rău”, spune Erdi, „acum nu mai știm ce să facem în continuare.” Arion se uită în jos. „Ei, Erdi, uită-te aici jos! Vezi urma aceasta?” Un model aparent nesfârșit de nenumărate linii se întinde de-a lungul potecii. „Arion, știu ce înseamnă urma aceasta”, spune Erdi. „Am văzut-o acum cinci luni când mașina a intrat în sat.” - „Da, exact, ai dreptate. Dar aceasta este mult mai mare, nu-i așa?” spune Arion. „Atunci trebuie să fie o mașină foarte mare. De aceea am auzit mormăitul acela sus în pădure”, spune Erdi.

   Prietenii aleargă imediat spre sat. În timp ce trec de o curbă strânsă a drumului, aud un mormăit. Drumul face din nou o curbă în jurul unui bolovan mare – și iat-o: o mașină mare. Este într-adevăr o mașină foarte mare. Ceva pare să fie în neregulă, pentru că merge foarte, foarte încet și se înclină periculos într-o parte. Băieții se apropie și pot deja vedea mai mulți bărbați stând în jurul mașinii. Roțile mari se mișcă greoi înainte. Mașina se clatină. Oare ve va răsturna? Aproape că așa pare, dar este lipită de drumul plin de gropi, străbătut de canale adânci. Erdi și Arion privesc cu ochii mari. Nu au mai văzut niciodată așa ceva.

O decizie dificilă

Mai rămăseseră doar trei săptămâni! În timp ce muncea, Keran se gândea mereu la faptul că, peste trei săptămâni, avea să fie din nou liber! Până atunci, îi slujise stăpânului său timp de șase ani, iar în al șaptelea an, stăpânul era obligat să-l elibereze. Așa îi spusese Moise poporului Israel cu mult timp în urmă, după ce primise chiar de la Dumnezeu rânduielile și legile pe care poporul trebuia să le respecte. Câte se întâmplaseră în acești șase ani! Keran s-a gândit încă o dată la toate acele evenimente.

Fusese foarte sărac și se vânduse ca rob pentru a supraviețui. Cu toate acestea, nu regretase acea decizie, întrucât stăpânul său se purtase bine cu el. Deși muncea din greu și mult, nu a fost niciodată tratat pe nedrept și nici bătut. Stăpânul îi permisese chiar să se căsătorească: în perioada în care s-a aflat în slujba sa, cunoscuse o tânără care lucra tot pentru acel stăpân. Se căsătorise cu ea, iar între timp familia lor se mărise, numărând acum și doi copii mici.

„Salut, Keran, ce mai faci? Poți fi bucuros că mai ai puțin și vei fi liber!” Era un alt rob care mai avea încă de muncit pentru o perioadă. „Tu o ai chiar bine. Odată ce vei fi liber, vei putea face din nou tot ce poftești și nu va mai trebui să asculți de nimeni. Știi, desigur, că stăpânul nostru îți va da câteva dintre oile sale și o cantitate însemnată de cereale când vei pleca; cu ele, îți vei putea întemeia propria turmă și vei deveni un gospodar în toată regula.” Keran a dat din cap în semn de încuviințare. Da, știa prea bine că stăpânul nu-l va lăsa să plece cu mâinile goale, ci va împărți cu el o parte din averea și recolta sa. La urma urmei, Dumnezeu le dăruise oamenilor această poruncă prin Moise, cu mult timp în urmă. Însă Dumnezeu spusese și altceva – un lucru pe care Keran îl știa la fel de bine și care era motivul pentru care nu se putea bucura cu adevărat: dacă un rob se căsătorea în timpul perioadei sale de muncă – cu o femeie care slujea aceluiași stăpân și care era proprietatea acestuia –, atunci doar robul devenea liber. Soția și copiii erau obligați să rămână în slujba stăpânului după trecerea celor șase ani!

 

Robul putea să plece liber și primea și un cadou.

În toți acești ani, Keran se gândise adesea la toate lucrurile pe care le-ar face după ce avea să fie, în sfârșit, din nou liber. Să-și construiască o casă, să crească oi, să se ocupe cu negoțul – și tot așa... Pe atunci, abia aștepta; vorbea exact ca celălalt rob care îl salutase cu puțin timp în urmă, cu o urmă de invidie. Dar acum? Îi mergea bine alături de stăpânul său. Știa prea bine ce însemna să fii lăsat să te descurci singur – fără ca cineva să poarte de grijă de tine! Stăpânul său era un om bun; de fapt, Keran ținea mult la el. Ideea de a-l părăsi pur și simplu i se părea ciudată. Și, la urma urmei, ce rost ar fi avut toată acea libertate dacă soția și copiii – pe care îi iubea nespus – ar fi trebuit să-i părăsească?

Știa foarte bine că nici el, nici soția și copiii săi nu vor mai fi vreodată fericiți. Câteva zile mai târziu, a luat o hotărâre foarte importantă: s-a dus la stăpânul său și i-a spus: „Stăpâne, te iubesc și îmi iubesc nespus de mult soția și copiii. Nu vreau să fiu liber; vreau să rămân aici!” Atunci, stăpânul l-a așezat lângă cadrul ușii și i-a străpuns urechea cu un ac; acesta era semnul că Keran avea să-i slujească de acum înainte pentru totdeauna! Aceasta era, de asemenea, o poruncă a lui Dumnezeu, iar pentru Keran însemna: „De acum sunt rob pe vecie!”

La fel ca Keran, mulți alți oameni aflați pe atunci ca robi s-au confruntat cu aceeași dilemă: fie îmi recapăt libertatea și trebuie să-mi părăsesc familia, fie rămân rob pentru totdeauna și pot rămâne alături de familie!

 

Dar familia aparținea stăpânului său.

Care a fost scopul specific al lui Dumnezeu atunci când a dat această poruncă poporului Său, cu mult înainte ca Domnul Isus să vină pe pământ? El a dorit să arate, încă de pe atunci, că propriul Său Fiu, Domnul Isus, avea să acționeze într-o zi ca un astfel de rob. Domnul Isus era liber; totuși, a venit pe pământ din dragoste pentru omenirea pierdută și, în cele din urmă, a și murit de bunăvoie pentru ea. Și El a spus: „Îmi iubesc Stăpânul și Îl iubesc pe păcătosul pierdut. Voi plăti Eu datoria.” Nu este oare minunat?