Caisele băiatului

 

Un bătrân morocănos și singuratic își petrecea zilele plângându-se de toți vecinii. Grădina lui era plină de mărăcini, iar poarta stătea veșnic închisă.

Un copil vesel s-a mutat în casa de alături. În fiecare zi, băiatul lua câte o caisă dulce din pomul din curtea lui, mergea la gard și i-o întindea bătrânului spunând: „Ia, bunicule, să ai o zi mai dulce!”

La început, bătrânul o lua supărat și dădea din mână. Dar băiatul nu se lăsa. În fiecare zi venea cu același zâmbet și aceeași caisă. Încet-încet, gheața din inima bătrânului s-a topit. Într-o zi, a ieșit la poartă, i-a zâmbit copilului și i-a dat o floare ruptă din propriul mărăciniș, singura crescută acolo.

 

Bunătatea repetată învinge orice zid ridicat de ură sau singurătate.

Comoara de pe raftul cu cărți

 

În perioada „Marii Recesiuni” din SUA, un anume domn Yates deținea întinderi vaste de pășune în estul statului Texas, unde își păștea mica turmă de oi. Nu câștiga mulți bani și abia reușea să-și întrețină familia. Într-o zi, o companie petrolieră i-a cerut permisiunea să foreze după petrol pe terenul său. Considerând că nu are nimic de pierdut, le-a dat voie. Forajul a fost un succes: în 1926, au dat peste unul dintre cele mai mari zăcăminte de petrol descoperite vreodată în America de Nord! Peste noapte, bărbatul a devenit miliardar. Totuși, în realitate, fusese miliardar încă din momentul în care cumpărase terenul. Petrolul fusese acolo tot timpul; singura diferență era că el nu avea habar de existența acestuia.

Această întâmplare ne amintește de mulți oameni care au o Biblie pe raft, dar nu au citit-o niciodată. Oare bănuiesc ei ce comoară se află chiar acolo? Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, depinde de noi dacă lăsăm nebăgată în seamă această comoară și continuăm să trăim ca înainte sau dacă alegem să citim Biblia și să descoperim bogățiile lui Dumnezeu din ea. Biblia ne arată calea spre pacea cu Dumnezeu și spre fericirea veșnică prin Hristos – bogății mult mai valoroase decât petrolul sau aurul!

Când citim Biblia, experimentăm ceea ce au cunoscut atâția oameni înaintea noastră: „Mă bucur de cuvântul Tău, ca unul care găsește o pradă mare” (Psalmul 119.162).

Bucurie mare (Geneza 18)

 

Avraam stătea la intrarea cortului său. De acolo, putea observa tot ce se întâmpla în jurul lui. Îi vedea pe toți cei care veneau și plecau. Știa că este responsabil față de Dumnezeu pentru casa lui. Sara era în interiorul cortului; acesta era locul ei. Prin urmare, amândoi erau exact acolo unde Dumnezeu dorea să fie.

Trei bărbați s-au apropiat de cortul său. El li s-a adresat respectuos, așa cum o cer legile ospitalității. A fost cuprins de o mare bucurie, pentru că i-a recunoscut pe bărbați. Persoana centrală a fost Dumnezeu Însuși – Dumnezeul său, Domnul său ceresc – iar ceilalți doi bărbați erau îngeri. Cum L-a recunoscut Avraam pe Dumnezeu? Ei bine, Dumnezeu nu era străin pentru el; El nu era necunoscut.

Dumnezeu nu are nevoie să mănânce, și totuși poate mânca (Luca 24.42). Avraam s-a grăbit în cort; Sara trebuia să coacă repede turte, iar slujitorul trebuia să pregătească în grabă vițelul fraged și bun. Ce har - lui Avraam i s-a permis să-L găzduiască pe Dumnezeul și Domnul său, care a coborât din înălțimi ca să-l întâmpine în adâncuri! Și în timp ce oaspeții mâncau, Avraam - acel bărbat în vârstă și venerabil - stătea în fața lor sub copac. Da, el stătea - umil, modest, așteptând, gata să slujească. Ce imagine!

Știm și noi ce ni se potrivește în prezența Domnului nostru? Cum ne comportăm atunci când Domnul Isus ne-a adunat în jurul Său? Pentru că El nu este doar un oaspete printre noi, ci are locul central. Pe cine așteptăm? Către cine ne îndreptăm atenția și respectul?

Cum suntem, așadar, îmbrăcați? Cum ne comportăm? Purtăm conversații private în șoaptă? Mestecăm poate gumă?

Ne bucurăm și noi de prezența Domnului Isus?

M-am bucurat când mi-au zis: „Să mergem la casa Domnului.”

(Psalmul 122.1)

Urma enigmatică – Partea 4

 

Un camion venit din străinătate ajunge într-un sat izolat din munții Albaniei. Erdi și Arion, doi băieți din sat, au auzit de la acei străini vestea cea bună despre Isus Hristos. Camionul pleacă din sat, iar Arion și Erdi aleargă în urma lui.

Camionul pare tot mai mic în depărtare. În cele din urmă, dispare după o curbă a drumului. Erdi și Arion aleargă cât pot de repede. „Cu siguranță, vor fi nevoiți să oprească în curând, pentru că drumul este foarte rău”, spune Arion, gâfâind. „Sigur, îi vom ajunge din urmă”, răspunde Erdi. Însă vuietul motorului se aude tot mai slab în depărtare.

„Nu mai pot”, oftează Erdi, oprindu-se brusc din alergat. „Și eu sunt frânt”, spune Arion. „Hai, totuși, să mergem mai departe. Poate doar au oprit motorul și de aceea nu-l mai auzim.” – „S-ar putea.” Arion aproape că își pierduse speranța de a mai ajunge mașina din urmă. Doar Erdi este de neoprit.

„Uite-l pe Sokol, vine cu tatăl lui”, strigă Erdi. Într-adevăr, o grămadă uriașă de tulpini de porumb pare să urce anevoie dealul, pe o căruță. „Bună ziua”, spun prietenii, salutându-i pe cei doi agricultori. „Ați văzut mașina?”, întreabă Arion. „Da, a trecut pe lângă noi acum vreo cinci minute. Cred că erau străini. Știți ce căutau prin sat?”, vrea să afle Sokol.

„Sigur, dar acum nu avem timp. Trebuie să ajungem mașina din urmă”, răspunde Erdi. Băieții continuă să alerge; au prins o nouă speranță. Aleargă o bună bucată de drum. Deodată, dau peste un bărbat cu un măgar.

„Ei, voi doi – încotro vă grăbiți așa?”, strigă el, în timp ce Erdi și Arion trec în fugă pe lângă el. „La mașină!”, strigă Erdi, continuând să alerge – și, cât ai clipi, dispar după următoarea curbă.

 

Nu trece mult, și băieții rămân fără suflare pentru a doua oară. Poteca se lățește acum, iar câmpurile de o parte și de alta devin tot mai verzi. „Chiar trebuie să mergem mai departe?”, întreabă Arion. „Mașina aceea este deja departe.”

„Atunci du-te acasă!” Furios, Erdi lovește cu piciorul o piatră de pe marginea potecii. „De ce te enervezi? La urma urmei, nu este vina mea că a dispărut camionul.” Lui Arion i-a pierit tot cheful.

„Bine, atunci merg singur dacă nu vrei să vii cu mine”, ripostează Erdi și pornește mai departe. „Stai... fii rezonabil. N-o să ajungi niciodată camionul din urmă!”, strigă Arion în urma prietenului său. Dar Erdi nu ascultă. Merge și merge până când picioarele încep să-l doară atât de tare, încât abia dacă mai poate înainta târșâindu-se.

Deși are ochii deschiși, Erdi pășește mecanic, ca într-o transă. „Muu!” Luat prin surprindere, Erdi este cât pe ce să cadă cu fața la pământ. Aproape că nu observase băiețelul cu vaca, măgarul și caprele sale.

„A trecut pe aici o mașină gri cu niște bărbați străini?”, îl întreabă Erdi, răsuflând greu, pe tânărul păstor. „Mm, da, dar a trecut ceva vreme de atunci”, spune micul păstor. „Cât anume?”, vrea să știe Erdi. „Habar n-am, n-am ceas”, spune băiatul; într-o mână ține căpăstrul măgarului, iar în cealaltă, un băț cu care își mână animalele.

Când Erdi ajunge la drumul principal asfaltat care duce spre cel mai apropiat oraș mare, se oprește. Nu mai poate înainta. Se lasă ghemuit în iarba de la marginea drumului și privește în zare. Oare se apropie o mașină? Îi trece fulgerător acest gând prin minte. Își duce mâna la ochi, ca să vadă mai bine. Punctul negru se apropie încet, dar, în loc de patru roți, are doar două – și opt picioare pe lângă ele: o căruță trasă de doi boi. Pentru Erdi, aceasta nu este nimic nou. Vizitiul, un tânăr albanez, stă cocoțat pe încărcătura de lemn. Își oprește căruța chiar înainte de a ajunge în dreptul lui Erdi. „Ei, băiete, ce cauți aici?”, întreabă vizitiul.

Erdi se gândește o clipă. Apoi știe ce să răspundă.

„Am vrut să-i ajung pe străinii care au fost în satul nostru cu mașina lor. S-au dus acasă. Dar au spus că se vor întoarce. Și atunci vreau să-i rog să ne spună mai multe despre Fiul lui Dumnezeu.”

Erdi face un semn rapid cu mâna. Apoi se întoarce și se îndreaptă spre Arion.

Urma enigmatică – Partea 3

 

Într-o zi, Erdi și Arion - doi băieți - sunt martori la sosirea unui camion în satul lor de munte albanez. Vizitatorii sunt străini care aduc locuitorilor satului o veste bună. Unul dintre bărbați împărtășește acest mesaj cu Erdi, Arion și prietenii lor în mica școală a satului.

Bărbatul se apleacă peste carte. „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul”, citește el cu voce tare. „Dumnezeu a făcut întreaga lume - inclusiv pe tine. Dar noi am greșit și am făcut ceea ce este rău împotriva lui Dumnezeu. Biblia numește aceasta păcat.” – „Ce rău am făcut eu împotriva lui Dumnezeu?”, se întreabă Erdi. „Eu nu i-am făcut niciodată nimic rău.”

 

„Dacă o minți pe mama ta sau iei ceva ce nu-ți aparține, acesta este un păcat”, continuă bărbatul. „Dumnezeu trebuie să pedepsească acest lucru, pentru că El face întotdeauna doar ceea ce este bine. Biblia spune că răsplata păcatului este moartea și că, după aceea, urmează pierzarea veșnică.” – „Oh, aceasta este îngrozitor”, se gândește Erdi, amintindu-și cât de cumplit a fost când bunica lui a murit pe neașteptate.

„Dar Dumnezeu ne iubește pe noi, oamenii, deși suntem atât de răi. De aceea L-a trimis pe pământ pe singurul Său Fiu, pe Domnul Isus Hristos. În loc să ne pedepsească pe noi, Dumnezeu Și-a pedepsit propriul Fiu pentru păcatele noastre. Pironit pe o cruce de lemn prin mâini și picioare, Domnul Isus a murit.” Erdi nu poate înțelege acest lucru. „De ce a acceptat Fiul lui Dumnezeu așa ceva?”, se întreabă el, meditând la cuvintele bărbatului. Însă bărbatul continuă.

„Domnul Isus a fost pus într-un mormânt, iar dușmanii Săi s-au bucurat că El murise. Dar, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, El a înviat după trei zile. Acum, El Se află în cer, alături de Dumnezeu, Tatăl Său.” Toate acestea sunt lucruri cu totul noi pentru Erdi. Cu ochii săi negri, el soarbe fiecare cuvânt al bărbatului. „Dacă te rogi astăzi lui Dumnezeu și Îi spui despre toate faptele rele pe care le-ai făcut, El dorește să-ți ierte vina. Trebuie doar să crezi cu tărie că Domnul Isus a fost pedepsit pentru păcatele tale. Atunci vei aparține lui Dumnezeu pentru totdeauna și nu vei merge în pierzare.”

Erdi vede pe bărbat zâmbind și spunând: „Dumnezeu mi-a iertat păcatele, iar acum Îl am pe Domnul Isus drept cel mai bun prieten al meu.” – „Vino aici, în față!”, îi cere bărbatul, arătând spre Arion. Fața lui Arion se înroșește puternic de emoție, dar el se ridică și merge totuși acolo. Străinul introduce mâna într-o cutie mare de carton, aflată pe pupitrul din fața sa și scoate o pungă albă, pe care i-o dă lui Arion.

„Așa cum vă ofer eu acum tuturor un mic dar, Dumnezeu v-a dăruit un dar mult, mult mai mare. El ni L-a dat pe Fiul Său – pe Domnul Isus”, spune bărbatul. „Primiți marele dar al lui Dumnezeu cu aceeași bucurie cu care prietenul meu de aici își primește micul dar din cutie. Cum te cheamă, băiete? „A-a-arion”, se bâlbâie prietenul lui Erdi, ușurat că se poate așeza la loc în bancă.

 

Apoi, bărbații împart pungile albe tuturor copiilor. Erdi este încântat de caietul și de creioanele din pungă. Este și mai entuziasmat de puloverul pe care l-a primit.

„Uite, Erdi”, strigă Arion, „caietul acesta seamănă aproape perfect cu cel pe care ni l-a dat bărbatul pe drum.”

Învățătorul le mulțumește bărbaților pentru darurile oferite copiilor. Lecția neobișnuită s-a încheiat. Erdi și Arion aleargă spre camion – atât de repede, încât ajung acolo înaintea bărbaților. Șeful satului îi așteaptă deja. Treptat, sosesc și ceilalți săteni. Copiii le arată părinților darurile primite.

În cele din urmă, bărbații se întorc de la școală. Unul dintre ei descuie ușa mare din spatele camionului. Un altul sare înăuntru și scoate cutiile, dându-le celor de afară. Șeful satului a trecut numele tuturor familiilor din sat pe o bucată de hârtie. Când este strigat numele familiei lui Erdi, mama lui merge la vehicul și ia pachetul. Plină de bucurie, nici nu se mai gândește la Erdi. Așa reușește el să se îndepărteze de ea pe furiș.

„Hai, Arion, să alergăm după camion când pornește înapoi spre vale”, strigă Erdi, trăgându-și prietenul după el. Bărbații își iau rămas-bun de la săteni. „Ne vom întoarce”, strigă bărbatul cu barbă neagră, făcând încă o dată cu mâna. Cel de la volan pornește motorul, cuplează marșarierul și întoarce camionul pe drumul îngust. Toată lumea face cu mâna în timp ce vehiculul coboară huruind pe potecă spre vale. Mulți copii aleargă după mașină, dar cei mai mulți renunță repede.