„Pană Roșie”

 

Pentru băiatul indian „Pană Roșie” urmează o noapte dificilă. A îndeplinit toate celelalte lucruri care îl transformă într-un „adult”, a trecut toate testele. Acum nu-i mai rămâne decât o singură lucrare: să vegheze noaptea singur în pădure.

Tatăl său îi spune: „Nu te mișca niciun centimetru! Stai unde ești și nu te teme.” Atât timp cât este lumină, reușește să se țină de cuvânt, dar apoi umbrele cresc la proporții enorme. Sunetele pe care le considera de la sine înțelese în timpul zilei capătă un sens straniu în întuneric.

„Pană Roșie” se sprijină cu spatele de trunchiul unui copac, încercând să nu-i fie frică. Vede iar și iar cortul mamei sale în fața lui, crede că simte căldura focului de tabără. Dar iată-l stând în pădure, tremurând. Vântul șoptește printre frunze, iar pleoapele i se îngreunează. Uite, ce se vede? Umbre, siluete stranii se apropie, mârâind și mormăind, câte o licărire trecătoare de lumină.

„Pană Roșie” se trezește deodată. Vrea să țipe, să fugă, dar cuvintele tatălui său îl țin pe loc: „Nu-ți arăta teama! Stai aici!” Și rămâne, tremurând, dar rezistă.

Și când, în sfârșit, zorii se strecoară peste vârfurile copacilor și aude vocea tatălui său chemându-l, sare în sus și se aruncă în brațele tatălui său. El spune: „Acele creaturi oribile... au vrut să mă omoare, mi-era atât de frică! Și eram singur.” Tatăl său îl mângâie pe spate și îi spune: „Nu erai singur. Am fost acolo toată noaptea. Stăteam în spatele trunchiului copacului de care te sprijineai.”

Oare Își tratează Dumnezeu, Tatăl nostru, copiii mai rău decât își tratează un indian fiul? Putem avea încredere că nu suntem niciodată abandonați, niciodată singuri, căci Dumnezeu Atotputernicul a promis că va fi mereu cu noi.

Adesea nu simțim prezența Lui, pentru că ne este ascunsă, totuși El este acolo, nu doar la îndemâna noastră, ci foarte aproape, chiar lângă noi. Acest lucru ar trebui să ne facă și curajoși și neînfricați. Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură:

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu își vin în ajutor. Eu te sprijin cu mâna dreaptă a dreptății Mele” (Isaia 41.10).

Nu vă fie teamă! Tatăl meu ne va scoate de aici.

 

În Armenia, în 1989, un cutremur de patru minute a omorât 30.000 de oameni. Într-un oraș, clădirea școlii generale s-a prăbușit, îngropând toți elevii sub dărâmături. La câteva minute după ce s-a terminat cutremurul, un tată a alergat la clădirea școlii și a văzut că aceasta se prăbușise complet. Stând uluit în fața dărâmăturilor, și-a amintit de o promisiune pe care i-o făcuse fiului său. Îi spusese: „Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu acolo pentru tine!” Tatăl s-a dus la locul din dărâmături unde fusese clasa fiului său. Acolo, și-a început munca, îndepărtând pietre, grinzi și bucăți de zidărie. Alți părinți i-au spus: „Nu are rost! Copiii noștri sunt morți. Oprește-te!”

Dar tatăl nu s-a descurajat. Și-a amintit de promisiunea lui. Fiul său era prețios pentru el. Și a muncit oră după oră, zi și noapte. Mâinile îi sângerau, mușchii îl dureau. Și apoi, dintr-o dată, după 38 de ore de muncă foarte grea, a auzit vocea fiului său: „Tată, sunt aici!” Și apoi băiețelul a adăugat: „Tată, le-am spus celorlalți: Nu vă faceți griji, tatăl meu mi-a promis că, orice s-ar întâmpla, va fi acolo pentru mine. Nu vă fie teamă, tatăl meu ne va scoate de aici.”

Vă amintește această întâmplare adevărată din Armenia de o altă întâmplare adevărată din Biblie? Și acolo, un Tată a îndepărtat o piatră pentru a-Și scoate Fiul afară. Acest Fiu a fost Isus. Așa cum tatăl armean nu și-a salvat doar propriul fiu, ci și pe toți prietenii săi din dărâmături, tot așa și Tatăl nostru ceresc, care L-a scos pe Fiul Său Isus din mormântul din Ierusalim, vrea să-L salveze nu doar pe Fiul Său, ci și pe toți ceilalți care Îi aparțin lui Isus. El a promis acest lucru.

Când vine un moment în viața noastră când suntem în nevoie și ne confruntăm cu dificultăți, să ne ținem cu tărie de prețioasa asigurare: Tatăl Meu mă va scoate de aici! Și până atunci, să le spunem multor oameni despre Tatăl nostru ceresc, pentru ca și ei să aibă aceeași siguranță în vremuri de nevoie: Tatăl Meu mă va scoate de aici!

Răsărea soarele pe pământ (Geneza 19)

 

Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei. Însăși natura Sa este dragoste; și astfel S-a descoperit El. Totuși, El este și lumină; El este sfânt și nu-l socotește nevinovat pe cel vinovat. El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși.

În ochii Săi, locuitorii Sodomei erau „oameni răi și mari păcătoși”. Erau cu totul depravați din punct de vedere moral, lipsiți de afecțiune firească sau de ospitalitate; dădeau dovadă de o sfidare arogantă și își băteau joc de avertismentul divin privind judecata. Păcatul îi orbise în cele din urmă până într-atât, încât nu mai percepeau nici măcar chemarea de avertizare a lui Dumnezeu. Orașul era pregătit pentru judecată.

Omul culege ceea ce seamănă. Răsărea soarele pe pământ, când Dumnezeu, în harul Său nepătruns, l-a adus pe Lot în siguranță la Țoar, „cetatea cea mică”. Soția lui Lot a căzut pradă judecății. Lot și cele două fiice ale sale, care și-au urmat tatăl, au fost salvați. Însă pentru locuitorii Sodomei, lumina nu a mai strălucit niciodată. Judecata s-a abătut asupra lor. A fost o judecată de proporții uriașe, care a distrus complet cetatea și pe locuitorii acesteia.

Sodoma nu mai există. Totuși, Dumnezeu a păstrat pentru noi amintirea celor întâmplate acolo. Astăzi, Marea Moartă se întinde chiar peste acel loc. Dar ce priveliște oferă! Apele ei – odinioară dulci, acum extrem de sărate și nepotabile – nu prezintă nicio urmă de viață. Niciun pește nu înoată în adâncurile ei. Și nimeni nu dorește să locuiască pe țărmurile ei. Acolo unde odinioară palmierii, tamarixul și leandrii umpleau valea, se întinde acum un țărm pustiu, sterp și lipsit de viață. Peste tot domnește o liniște de mormânt.

Dar ce se va întâmpla cu foștii locuitori ai Sodomei?

Judecata lui Dumnezeu îi așteaptă înaintea Marelui Tron Alb; acolo trebuie să apară și să fie judecați după faptele lor. Nimeni nu va găsi îndurare (Apocalipsa 20.11-15).

Dumnezeu ne vorbește prin evenimentele care au lovit odinioară Sodoma. Distrugerea Sodomei este o imagine a judecății ce va veni. Ferice de cel care crede în Domnul Isus, pentru că el are viața veșnică și nu va veni la judecată.

„Sentinelă, cât mai este din noapte? ” „Sentinelă, mai este mult din noapte?” Sentinela răspunde: „Vine dimineața, și este tot noapte. Dacă vreți să întrebați, întrebați; întoarceți-vă și veniți iarăși”. (Isaia 21.11-12)

Barnaby și ploaia

 

   Este luna septembrie. Cerul este încărcat de nori cenușii.

   Barnaby este nou în clasa a doua. Are părul roșcat și poartă ochelari mari. Și are un nume chiar ciudat: Barnaby.

   „Brillaby!”, strigă cineva.

   Toată lumea râde. Și Phil. Dar se oprește repede, pentru că Barnaby pare atât de trist. Nu supărat, ci cu adevărat trist.

   Apoi începe ora. Barnaby nu ridică mâna nici măcar o dată, dar nu este neatent; este complet concentrat asupra lecției. Nu pare prost, se gândește Phil.

   După școală, câțiva dintre elevi se îndreaptă spre autobuz. Este un drum lung de parcurs pe jos. Vântul începe să se întețească. Apoi începe ploaia. Încet, la început. Apoi cu putere. Apoi și mai tare.

   Barnaby își strânge cărțile la piept. Cineva îl îmbrâncește din spate. Barnaby se clatină. Râsete puternice. Sunt doi dintre colegii lor.

   Phil merge alături de Barnaby. Nu spune nimic. De ce să se certe cu ceilalți? Totuși, îl ajută pe Barnaby să-și adune cărțile ude.

   - De ce nu le pui în ghiozdan?, întreabă el.

   - Este deja plin, este răspunsul surprinzător al lui Barnaby.

   Ploaia cade tot mai tare. Barnaby și Phil aleargă spre autobuz. Sunt leoarcă. Șoferul autobuzului îi privește cu milă în timp ce se scutură, asemenea unor pisici ude, înainte de a urca.

   Apoi, Barnaby zărește doi băieți. Sunt Kai și Kevin – cei care tocmai îl îmbrânciseră. Vin în fugă spre ei, și mai uzi decât sunt el și Phil.

   Barnaby ridică mâna.

   - Vă rog, așteptați!, spune el. Trebuie să urce și ei!

   Phil rămâne pe loc, privindu-l cu gura căscată, uluit.

   Șoferul autobuzului dă din cap, iar ușa rămâne deschisă. Cei doi băieți urcă și se trântesc pe scaunele din față.

   Phil se așază lângă Barnaby și se uită la el.

   - De ce ai făcut aceasta?

   Barnaby ridică din umeri.

   - Pentru că așa se face, spune el încet.

   Phil stă pe gânduri o clipă.

   - Deoarece nu te răzbuni pe oameni pentru lucrurile rele pe care le fac? întreabă el apoi.

   Barnaby dă din cap.

   - Cum reușești?

   Barnaby se uită la el.

   - Domnul Isus mă ajută.

   Phil pare complet nedumerit.

   - Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, explică Barnaby.

   - Da, știu, dă Phil din cap. Crezi în El?

   Barnaby aprobă.

   - El a făcut mereu bine, chiar și atunci când oamenii s-au purtat urât cu El!

   - Și eu cred în El, spune Phil. Dar eu, totuși, am râs de tine împreună cu ceilalți.

   - Nu-i nimic, spune Barnaby. Mulți copii râd de mine – chiar și la vechea mea școală.

   - Nu o să mai râd, promite Phil. El și Barnaby își strâng solemn mâinile ude.

   Ploaia bate ritmic în acoperiș. Și, dintr-odată, lui Phil nu i se mai pare deloc amuzant numele Barnaby. I se potrivește de minune. Iar Phil se bucură nespus că și Barnaby crede în Isus Hristos. Oare vor ajunge să fie prieteni?

   Când autobuzul ajunge în sat, cincisprezece minute mai târziu, ploaia s-a oprit, iar soarele începe să se zărească printre nori. Phil și Barnaby trebuie să coboare la aceeași stație.

   - Uite!, strigă Barnaby. Un curcubeu!

   - Ce frumos!, spune Phil. Rămâne pe loc și privește. Apoi cei doi pornesc spre casă.

 

Vremea

 

Vremea este un subiect important, nu-i așa? Pentru unii este prea cald, pentru alții prea frig; unora li se pare că este prea multă ploaie, iar altora că este prea multă secetă. Este foarte ciudat!

Dimineața, când mă trezesc, primul lucru pe care îl fac este să fug la fereastră sau la ușă ca să respir aerul proaspăt. Am învățat acest lucru de la mătușa mea Frida – care, din nefericire, nu mai este printre noi. Când strălucea soarele, ea spunea mereu: „Dumnezeu ne dă soare ca să putem trăi și să ne bucurăm”. Când ploua, spunea: „Îți mulțumesc pentru apa proaspătă și sănătoasă care permite ca totul să crească și să înflorească”. Când bătea vântul puternic, Îi mulțumea și pentru el, deoarece acesta dădea păsărilor, de deasupra oceanului, puterea necesară pentru călătoriile lor lungi. Știa să găsească imediat ceva frumos în orice. Avea o inimă cu adevărat recunoscătoare.

Dar să revenim la vreme: în această dimineață, I-am mulțumit lui Dumnezeu că nicio furtună violentă nu ne-a inundat, că soarele încă strălucește, că recoltele cresc și că suntem în viață. Vrei să mi te alături? Recunoștința aduce bucurie și Îl onorează pe Dumnezeu!