Zbor sigur

 

Unde este Dumnezeu, Creatorul meu, ... care ne învață mai mult decât pe animalele pământului și ne dă mai multă pricepere decât păsărilor cerului?

Iov 35.10,11

Ploierul auriu din Pacific zboară din Alaska în Hawaii pentru a ierna. Această călătorie fără oprire, care acoperă o distanță de 4.500 de kilometri, durează între trei și patru zile. Traseul traversează oceanul deschis — Pacificul — până la insula Hawaii. Pe parcurs nu există insule unde pasărea să poată face o escală; în plus, aceasta nu știe să înoate.

Pentru zbor, pasărea are la dispoziție 70 de grame de grăsime pe post de combustibil. Dacă ar zbura singură, ar avea nevoie de aproximativ 106 grame de grăsime pentru întreaga călătorie. În acest caz, și-ar epuiza prematur rezervele de grăsime, ar cădea în ocean și ar pieri. Dar pasărea zboară împreună cu altele, într-o formație în formă de V. Acest lucru îi reduce consumul de energie cu 23 la sută. Drept urmare, când ajunge în Hawaii, îi mai rămân în rezervă aproximativ 7 grame de grăsime.

Fără un pilot automat care funcționează cu precizie, ploierul auriu din Pacific nu ar putea să-și mențină cursul și să ajungă la destinație, ar cădea în mare și ar pieri. Totodată, însă, el poate ajunge la destinație doar zburând în formație de „V” alături de alte păsări.

• Dar de unde știe pasărea de ce cantitate de energie va avea nevoie?

• De unde știe câtă grăsime trebuie să acumuleze înainte de călătorie?

• De unde știe pasărea distanța până în Hawaii?

• Și de unde știe ruta de zbor?

• Cum se orientează pasărea pentru a ajunge la destinație?

• Și de unde știe că, zburând în formație de „V”, consumă semnificativ mai puțin combustibil?

• Și, în cele din urmă: cine — dacă nu Creatorul său — a sădit toate aceste informații în ea?

Fetița și piatra cea mare

 

Într-o zi însorită de toamnă, o fetiță mergea pe stradă împreună cu tatăl ei. Împreună, duceau spre casă sacoșele cu cumpărături – tatăl le purta pe cele mari, iar fetița, pe cele mici.

Deodată, fetița s-a oprit. Pe marginea drumului se afla un bolovan cenușiu, cam de mărimea unui dovleac mare. Suprafața lui aspră strălucea în lumina soarelui.

„Tati, tati! Uită-te la piatra aceea! Crezi că sunt destul de puternică să o împing?”

Tatăl și-a mângâiat, gânditor, barba nerasă de trei zile. Fiica sa îi amintea de cuvintele pe care le citise în bucătărie, în acea dimineață, în timp ce ea își mânca cerealele: „Dar cei care se încred în DOMNUL își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii” (Isaia 40.31).

Un zâmbet i-a trecut pe chip.

„Cred că, dacă îți pui cu adevărat toată puterea în a o rostogoli, poți.”

Cu o privire hotărâtă, fetița s-a îndreptat spre bolovan. Mâinile i-au explorat suprafața aspră, căutând o priză bună. A tras aer în piept, exact așa cum a învățat la festivalul sportiv. Apoi, s-a sprijinit de piatră; mușchii brațelor i s-au încordat și a strâs din dinți. A împins și a tras, chinuindu-se – fața i s-a schimbat din roz în roșu aprins din cauza efortului. Tatăl ei a urmărit-o cu atenție; mâinile i-au tresărit, de parcă ar fi vrut să ajute, dar s-a abținut.

După un timp, fetița s-a prăbușit la pământ, leoarcă de sudoare. O singură lacrimă i-a alunecat pe obraz. Privindu-și tatăl cu disperare, ea a spus:

 „Tati, nu pot! Este mult prea greu!”

Tatăl s-a apropiat de ea, a îngenuncheat lângă ea și i-a șters lacrima.

„Îți amintești”, a spus tatăl cu blândețe, „de întâmplarea despre vulturi pe care am citit-o azi-dimineață? Despre puterea pe care o primesc oamenii atunci când se încred în Dumnezeu, în loc să se bizuie doar pe ei înșiși?”

Fetița a dat încet din cap.

„Dumnezeu ne promite o putere nouă atunci când ne îndreptăm spre El. I-ai cerut ajutorul?”

Fetița a negat. Apoi și-a împreunat mâinile și a închis ochii:

„Doamne, te rog, ajută-mă să rostogolesc piatra!”

Tatăl ei i-a pus mâna pe umăr.

„Iar uneori, Dumnezeu ne dăruiește puterea Sa aducând în viețile noastre oameni care să ne fie alături. Hai să încercăm împreună!”

Fetița a dat din cap, zâmbind. Împreună, au ridicat bolovanul și l-au așezat pe o mică ridicătură de teren. Plină de mândrie, fetița s-a urcat pe bolovan și acum stătea pe tronul ei, ca o mică regină.

„Îți mulțumesc, Doamne!” a strigat ea cu bucurie.

Ia pe fiul tău (Geneza 22)

 

În acest capitol, citim pentru prima dată în Biblie că Dumnezeu „încearcă” un om. Avraam este supus unei încercări extreme. Această încercare – această probă – nu vine de la un om și nici de la Satan; ea vine, mai degrabă, de la Însuși Dumnezeu. Nu este o ispită de a face răul. Scopul încercării lui Avraam este de a pune la încercare ascultarea lui și autenticitatea credinței sale.

Dumnezeu nu-i spune: „Dă-Mi bogăția ta, dă-Mi sănătatea ta, dă-Mi mintea ta, intelectul tău, capacitățile tale”. El îi spune: „Dă-Mi fiul tău”. Pentru a-l pune cu adevărat la încercare pe Avraam, mâna lui Dumnezeu se întinde spre ceea ce îi este acestuia cel mai drag și mai prețios – spre ceea ce îi este cel mai aproape de inimă: Isaac.

Aici se descoperă credința lui Avraam: „Prin credință, Avraam a adus jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare; ... a adus jertfă pe singurul său fiu” (Evrei 11). Ca răspuns, Însuși Dumnezeu mărturisește: „știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”. Avraam l-a primit pe Isaac înapoi din morți – în sens figurat – o frumoasă prefigurare a morții și învierii lui Isus Hristos.

Ce efect profund poate avea harul lui Dumnezeu în inima unei persoane care știe să prețuiască părtășia neîntreruptă cu Dumnezeu!

După jertfa de pe muntele Moria, Dumnezeu i-a făcut lui Avraam promisiuni mărețe și ferme. Cea mai prețioasă dintre acestea este: unul dintre urmașii tăi va fi o binecuvântare pentru toate națiunile pământului. Prin aceasta, Dumnezeu Se referă la Fiul Său – Domnul Isus, Hristosul, Mântuitorul lumii. El este Cel pe care Dumnezeu „Și L-a ales”.

Jertfa pe care Dumnezeu a cerut-o de la Avraam este una pe care El Însuși a adus-o la împlinirea vremii. Ce dar! Ai acceptat deja acest dar de la Dumnezeu – pe Domnul Isus – ca Mântuitor și Domn al tău?

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

Ioan 3.16

„Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deșarte...”

 

„Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deșarte...”

Psalmul 119.37

Este această cerere a psalmistului, și rugăciunea ta neîncetată? Fie ca Domnul să-ți dăruiască puterea de a-ți întoarce privirea de la tot răul pe care lumea îl înfățișează prin cuvinte și imagini.

Satan, care îi atrage pe cei necredincioși în păcate tot mai mari și mai grosolane, încearcă, de asemenea, să-i rătăcească pe credincioși - deși nu-i mai poate revendica pentru sine -pentru ca aceștia să devină nefericiți, iar mărturia lor în această lume să-și piardă strălucirea.

Domnul Isus te va ocroti dacă petreci mult timp în părtășie cu El prin rugăciune. Ori de câte ori diavolul încearcă să-ți arate ceva - iar el prezintă întotdeauna lucruri rele sau ademenitoare - strigă imediat către Domnul; atunci vrăjmașul va fugi, căci Domnul Isus răspunde la rugăciunea ta pe loc.

Salvatorul Sabinei

 

Era puțin după miezul nopții. Totul era cufundat într-un somn adânc. Întreg satul era liniștit, inclusiv casa Sabinei și a părinților ei. Însă Norle, pisica familiei, nu-și găsea liniștea la picioarele patului Sabinei, locul unde dormea ​​de obicei. Tresărind la auzul unui trosnet și zărind o strălucire puternică, asemenea unui foc, a scos un mieunat puternic și a sărit direct pe fața Sabinei.

Sabina s-a trezit într-o clipită. Ce s-a întâmplat? A simțit miros de fum, iar când a deschis ușa dormitorului, un val de căldură a lovit-o. Casa scării era cuprinsă de flăcări. O panică puternică a pus stăpânire pe ea. Casa ardea – ce trebuia să facă? Să sune la pompieri – da! A vrut să coboare la parter și să-și trezească părinții, dar nu a putut; scara era deja în flăcări. Calea îi era tăiată. Conștientizând gravitatea situației, Sabina s-a repezit la fereastră și a privit în jos, disperată. Era prea sus ca să sară. Era prinsă în capcană. A început să plângă cu suspine: „Ce să fac acum?” Apoi, i-a venit un gând: rugăciunea – da, putea să se roage. „Doamne Isuse”, a spus ea cu voce tremurândă, „uite, sunt aici în camera mea; arde, și nu am nicio cale de scăpare. Te rog, salvează-mă – și pe mami, și pe tati, de asemenea.” Abia a rostit aceste cuvinte, că o grindă s-a prăbușit chiar în fața ușii ei.

Luată prin surprindere, a sărit în picioare. Stai - ce s-a auzit? Cineva îi striga numele. S-a grăbit din nou spre fereastră. Și-a văzut părinții jos, dar lângă ei se afla un băiat care dădea frenetic din mâini. O, nu - era Manuel, băiatul pe care nu-l putea suferi, băiatul pe care nu-l plăcea nimeni.

Dar acum, el era singura ei speranță. „Sabina, nu te teme - te voi da jos de acolo! Îți voi arunca frânghia; leag-o bine sus!” a strigat el, cât a putut de tare. Zis și făcut. Apoi, Manuel s-a cățărat, a luat-o pe Sabina în spate - pe spatele lui puternic - și, împreună, au coborât.

Acolo a fost îmbrățișată de părinții ei, care fuseseră extrem de îngrijorați pentru fiica lor. Însă Sabina avea un singur lucru în minte. S-a apropiat de Manuel și și-a cerut scuze pentru comportamentul ei răutăcios de mai demult. De atunci înainte, cei doi au fost văzuți adesea împreună. Sabine nu a uitat niciodată că Dumnezeu îl trimisese pe fostul ei „dușman” să-i fie salvator.

Ce credeți că putem învăța din această întâmplare? Cunoașteți pe cineva pe care toți ceilalți copii îl resping? Îl respingeți și voi? Dacă da, gândiți-vă la Sabina! Dumnezeu S-a folosit tocmai de băiatul pe care ea – și toți ceilalți – nu-l plăceau și îl respingeau, pentru a o salva. În ochii lui Dumnezeu, acel băiat era la fel de prețios ca oricine altcineva. Să ne străduim să fim buni, chiar și față de copiii sau oamenii pe care, poate, nu-i prea simpatizăm. Domnul Isus ne va ajuta în acest sens și ne va binecuvânta.