La porțile Sodomei (Geneza 19)

 Avraam s-a bucurat de trei privilegii deosebit de prețioase: i s-a îngăduit să pregătească o gustare pentru Dumnezeu, a avut parte de o părtășie strânsă cu Dumnezeu și a fost părtaș la planul Său, și a putut mijloci pe lângă Dumnezeu în favoarea lui Lot, „fratele” său.

Lot locuia chiar la porțile Sodomei! Oare faptul că Chedorlaomer l-a luat pe Lot și familia sa nu a fost un avertisment pentru el? Cât de puternic trebuie să fi fost Lot atras spre Sodoma — spre „lume” — de vreme ce s-a întors acolo după eliberarea lui!

Încă o dată, Avraam s-a îngrijit de el. După ce Dumnezeu a hotărât judecata asupra Sodomei, Avraam a mijlocit pentru Lot. Rugămintea sa izvora din inimă. El nu a fost călăuzit nici de o „fire umanitară”, nici de un „simț al conștiinței sociale”; dimpotrivă, harul lui Dumnezeu a lucrat nestingherit înlăuntrul său. Avraam era conștient de acest har, se încredea în el și a devenit mijlocitor – pentru Lot.

Lot, la porțile Sodomei! El își părăsise vechea locuință — legătura sa cu Avraam —, abandonând-o pentru totdeauna în schimbul unui loc în sfatul Sodomei, al unui loc printre cei care, potrivit verdictului lui Dumnezeu Însuși, erau „răi și afară din cale de păcătoși” (Geneza 13.13; vezi și 1 Ioan 2.15–17; Psalmul 69.12).

După ce Lot a fost salvat din mâinile lui Chedorlaomer, a venit momentul potrivit să se despartă de Sodoma. Însă acea zi trecuse fără ca Lot să profite de ocazie. Nu luase în seamă avertismentul. Acum, nu mai avea nicio putere; credința nu mai lucra în el. Inima sa, prinsă cu totul în mreje, se agăța de acel oraș. Acolo dobândise bogăție și onoare. Și tocmai de aceea nu se putea îndura să-l părăsească.

Lot nu a fost o mărturie al lui Dumnezeu nici pentru locuitorii Sodomei, nici pentru propria sa familie. Când a încercat să-și avertizeze familia, cu puțin timp înainte de venirea judecății, a părut în ochii lor ca cineva care „glumește”. Nu l-au luat deloc în serios. Consecințele necredincioșiei sale au fost cumplite pentru cele două fiice ale sale!

Nici Lot nu a reușit vreodată să găsească fericirea. Așa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, el își chinuia sufletul neprihănit zi de zi prin ceea ce vedea și auzea (2 Petru 2.8).

Părtășia cu Dumnezeu nu însemna nimic pentru el. Când judecata s-a abătut în cele din urmă asupra Sodomei, el a pierdut totul. Este adevărat, a fost salvat pentru că era un „om neprihănit”, însă această salvare a venit cu greu (2 Petru 2.7-8).

Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaș cu Dumnezeu (Iacov 4.4).

Ce se va cânta în cer?

 

Un evanghelist stătea de vorbă cu un tânăr despre cer.

- O, da, a răspuns Georg, și eu aș vrea să ajung în cer; cred că voi ajunge acolo într-o bună zi. Întotdeauna m-am purtat frumos cu soția și cu copiii mei. Și nici nu am făcut vreodată rău cuiva în mod intenționat.

- Este cu siguranță minunat că ești un om atât de bun. Dar ce îți imaginezi când auzi cuvântul „cer”? Ce crezi că vom face acolo?

- Ei bine, cred că va fi un loc fericit și vom cânta mult acolo, a răspuns Georg.

- Da, cu siguranță se va cânta mult acolo. Permite-mi să-ți citesc ceva despre aceasta. Evanghelistul și-a deschis Biblia și a citit:

„A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său și a făcut din noi o împărăție, preoți pentru Dumnezeul Său și Tatăl, a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1.5-6)

- Vei putea cânta odată acest cântec? Ești curățat de păcate prin sângele Său?

Georg a amuțit complet. Conștiința i-a fost lovită. Și-a adus deodată aminte de anumite păcate. A răspuns cu voce scăzută:

- Nu, nu aș putea cânta odată cu ceilalți această cântare. Dar... nu vrei să te rogi împreună cu mine? Și eu vreau să fiu curățat de toate păcatele mele prin sângele Său.

În acea seară, Georg a fost mântuit de Domnul Isus. El a îngenuncheat înaintea Mântuitorului păcătoșilor și a știut că vina îi fusese luată pentru totdeauna. Acum, și el se poate alătura cântării de laudă a celor răscumpărați.

Nu te socoti înțelept în ochii tăi

 

Moise nu a avut niciun răspuns atunci când a fost întrebat ce trebuie făcut cu bărbații care deveniseră necurați în urma contactului cu un cadavru. În ciuda întregii sale înțelepciuni și cunoașteri, el nu a ezitat să recunoască faptul că atunci nu știa ce este de făcut. Aceasta este adevărata înțelepciune.

Mulți dintre noi am fi încercat să dăm un oarecare răspuns. Însă Moise nu și-a permis să vorbească atunci când nu avea nimic de spus. El L-a așteptat pe Dumnezeu. Avem multe de învățat de la Moise în această privință! Ne-am scuti astfel de multe greșeli și de multe decizii greșite.

Moise a rămas acolo, nedumerit. Totuși, era pe deplin convins că Dumnezeu îi va da răspunsul potrivit. Așadar, și-a îndreptat atenția spre El și a spus cu umilință: „Așteptați și voi afla ce poruncește Domnul cu privire la voi” (Numeri 9.8).

Cât de mult S-ar bucura Dumnezeu - și cât de mult ne-ar putea ajuta El - dacă, în loc să vorbim mult și să luăm decizii din proprie inițiativă, L-am aștepta pe El!

Cine sfidează pericolul...

 

„Kätheli, ai grijă! Într-o bună zi o să pățești un accident!”

Era o fetiță extrem de zvăpăiată și acasă nu fusese niciodată învățată să asculte. Cum ar fi putut tatăl să exercite o influență benefică asupra copiilor – el, un om sărman și un bețiv înrăit, incapabil să se stăpânească sau să se disciplineze? Mama se bucura că o putea trimite pe Kätheli să stea o vreme la ferma mătușii Emma în timpul verii; știa că acolo copilul va fi bine îngrijit.

Mama a întrebat-o iarăși pe mătușa Emma dacă ar putea să o primească pe Kätheli la fermă. Totuși, amintindu-și de anul precedent, mătușa Emma a stat pe gânduri dacă să-și mai asume o dată acest risc. A răspuns în scris, explicând că la o fermă există atâtea pericole și că, întrucât Kätheli nici nu le sesiza, nici nu ținea cont de avertismente, nu dorea să-și asume responsabilitatea de data aceasta.

Mama lui Kätheli, însă, nu s-a lăsat și a cerut din nou ca fiica ei să fie primită.

Astfel, fetița de șase ani, cu firea ei băiețoasă, a reapărut pe neașteptate în cătunul primitor. Firește, cei doi băieți ai vecinilor – și mai mici decât ea – s-au bucurat nespus de sosirea ei. Ce trio plin de viață!

 

Într-o zi, când unchiul Gottfried se pregătea să transporte dejecții lichide, a trecut rapid pe la bucătărie și i-a avertizat pe toți:

„Aveți grijă de copii!”

Toți au supravegheat cu sârguință micuții plini de viață, iar Kätheli fusese avertizată cu strictețe să nu meargă în spatele casei — unde groapa cu dejecții stătea descoperită — ca nu cumva să cadă în ea, să se înece și să moară.

Și ce a făcut fetița? A fugit afară, în spatele casei, a traversat capacele gropii de bălegar și — țanc — a căzut drept în mizerie! Dacă nu s-ar fi aflat acolo Adolf, cel cu mintea puțin înceată — care tocmai amesteca îngrășământul lichid —, Kätheli și-ar fi găsit cu siguranță sfârșitul chiar atunci și acolo. Adolf a reușit să o apuce iute, înainte ca ea să se scufunde cu totul, și a tras-o afară. Atunci a stat acolo — murdară, duhnind și șiroind de bălegar. Mătușa Emma a venit în grabă și s-a îngrijit să fie spălată bine și îmbrăcată cu haine curate. Totuși, Kätheli a primit o bătaie pentru nesupunerea ei sfidătoare — căci așa poruncește Biblia.

„Cine cruță nuiaua urăște pe fiul său; dar cine-l iubește, îl disciplinează îndată.” (Proverbe 13.24)

Plângând, fetița a promis că va fi ascultătoare în viitor. Totuși, a doua zi părea să fi uitat deja totul. Cu ochi sclipitori și o privire poznașă, a ciripit:

„Sâmbătă, o să cad intenționat în groapa cu bălegar!”

A vorbit serios? – În orice caz, nu a încercat experimentul!

 

Cei doi băieți și Kätheli s-au cățărat pe unde au putut și au făcut tot felul de năzbâtii la care doar copiii obraznici se gândesc. Mătușa Emma era foarte îngrijorată.

„Acum veniți puțin cu mine în grădină!”

Copiii au ascultat-o. Dar ce să facă acolo? Într-un moment de neatenție, s-au furișat rapid din grădină, ducându-se la puii de pisică. Ce distractiv era să se joace cu ei! Copiii legaseră un mosor de ață de o sfoară și îl trăgeau după ei. Pisicuțele stăteau ghemuite, pândind cu atenție, apoi — cu salturi pline de grație — se aruncau asupra mosorului „viu”.

 

Deodată, cei trei copii dispăruseră. Descoperiseră ceva în șura vecinului: niște scânduri așezate peste spațiul dintre două poduri pentru fân. Copiii au început să sară înainte și înapoi pe acele scânduri elastice, până când Kätheli a căzut brusc pe podeaua de beton. Acolo a rămas nemișcată.

Băieții erau neliniștiți. De ce nu se ridica Kätheli?

Cei doi băieți și-au strigat mama. Îngrozită, ea s-a aplecat asupra copilului. Fetița nu dădea niciun semn de viață; zăcea acolo nemișcată și palidă – într-adevăr, inconștientă. A luat copilul în brațe și s-a grăbit spre casa mătușii Emma. Ce șoc a fost pentru ea!

Medicul chemat a sosit la scurt timp după aceea. Acesta a cerut ca imediat copilul rănit să fie dus la spital. Totuși, părinții lui Kätheli au insistat să-l aibă pe copil aproape – în oraș –, și nu într-un spital din țară, aflat departe; copilul ar fi putut muri pe drumul până acolo.

La spital, s-au luat imediat toate măsurile pentru a o salva pe fetiță; cu toate acestea, Kätheli a murit după scurt timp.

Durerea a fost imensă pentru părinții ei, pentru mătușa Emma, ​​pentru vecini și pentru toți cei care o cunoșteau pe Kätheli. Totuși, oamenii din orașul natal al fetiței nu au fost surprinși; o cunoșteau și prevăzuseră acest lucru:

„Această fată sălbatică și neliniștită sigur va avea un accident într-o zi!”

Și așa s-a și întâmplat.

O, copii, luați aminte la pericole! Ascultați de avertismentele părinților și ale adulților din jurul vostru! Nu vă puneți în pericol fără să vă faceți griji! „Cine sfidează pericolul va pieri în el!”

 

O plimbare specială

 

Într-o sâmbătă însorită, părinții lui Timi și ai Anei au decis să exploreze un parc nou împreună cu copiii lor și cu prietenii acestora, Luca și Ema.

„Se spune că acolo este un pârâu, o poiană mare și chiar o pădure mică!”, a spus tata cu entuziasm, în timp ce toată lumea își lua rucsacurile.

Când au ajuns, copiii au rămas uimiți. Parcul era uriaș! Flori multicolore înfloreau de-a lungul potecii, păsările ciripeau în copaci, iar o libelulă plutea deasupra apei pârâului, asemenea unei perle care strălucește în bătaia soarelui.

„Uite!”, a strigat brusc Luca, arătând spre un șir de furnici care cărau cu sârguință firimituri pe o ramură. „Acestea lucrează bine împreună!”

„Și uită-te la copacul acesta!”, a exclamat Ana cu admirație. „Trebuie să fie foarte bătrân – scoarța lui arată ca niște riduri de pe chipul unui copac-bunic înțelept.”

Ema s-a oprit și a ascultat. „Apa susură atât de liniștitor... Sună aproape ca un cântec”, a spus ea în șoaptă.

Copiii și părinții s-au așezat pe o bancă și au privit în jur. Apoi, lui Timi i-a venit o idee:

„Haideți să spunem o rugăciune scurtă și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru această natură minunată.”

Toți au dat din cap în semn de aprobare, iar tata a început:

„Doamne, Îți mulțumim pentru această zi frumoasă și pentru natura minunată din jurul nostru. Fiecare animal, fiecare plantă și fiecare pârâiaș ne amintesc cât de minunată este creația Ta. Ajută-ne să protejăm această lume și să-i vedem toată frumusețea cu ochii larg deschiși. Amin.”

„Amin”, au șoptit toți.

În acel moment, frunzele s-au mișcat ușor de o briză, iar o rază de soare a căzut direct pe locul unde stăteau. Ema a privit gânditoare pajiștea.

„Nu cred că m-am uitat vreodată atât de atent... Este cu adevărat frumos!”

„Da”, a spus Timi, zâmbind. „Dumnezeu ne-a dat un adevărat miracol - trebuie doar să privim.”

Cu un entuziasm reînnoit, copiii au continuat să exploreze parcul, adunând frunze colorate, ascultând susurul apei și minunându-se de fiecare mic gândăcel. Iar în inimile lor știau: minunile lui Dumnezeu erau peste tot – trebuia doar să fie suficient de atenți pentru a le descoperi.