Urma enigmatică – Partea 1

 

   Soarele strălucește pe cerul albastru intens. În afară de câteva păsări care ciripesc, este o liniște deplină. Pe pajiștea de pe versantul muntelui, un smoc de păr negru ca și corbul se ivește deasupra unei stânci. Acesta este Erdi, care se odihnește. Cu ochii închiși, visează și se bucură de liniștea munților. „Albania este cea mai frumoasă țară din lume”, își spune el, chiar dacă nu vede nimic din patria sa în acest moment. Cască, deschide ochii și, pentru că nu vrea de fapt să doarmă, se ridică. Erdi se întinde, apoi se încalță cu pantofii, pe care nu trebuie să-i lege, pentru că nu mai au șireturi. Apoi, fluierând, o ia pe cărare spre sat.

   Erdi are nouă ani, ochi negri și piele la fel de închisă la culoare. Tatăl lui Erdi împletește coșuri.

   „Unde este mama?”, îl întreabă Erdi pe fratele său, Enver, în timp ce stă în fața casei de piatră cu ferestre mici, unde locuiește cu părinții și cei patru frați ai săi. „Ea este la pârâu și spală rufe, iar tata s-a dus la Peshkopi să vândă coșuri”, răspunde Enver. „Atunci spune-i mamei când vine acasă că m-am dus la Arion”, îi spune Erdi pe Enver. Ușurat, pleacă din loc, pentru că atunci când mama și tata sunt acasă, Erdi trebuie să-i ajute la muncă.

   Tatăl lui Arion este fermier. Erdi își găsește prietenul dormind lângă gardul din fața casei părinților săi. „Salut, Arion!” Acesta se trezește imediat. „Haide să mergem în pădure, să căutăm urme”, sugerează Erdi. Bunicul lui Arion le-a povestit odată despre urșii care trăiau în pădurile din apropierea satului. De atunci, cei doi prieteni au căutat mereu urme de urși. Pornesc la drum. În spatele câmpului de cartofi începe singura potecă, ce duce din sat în jos, în vale.

   Curând, căutătorii părăsesc poteca și rătăcesc tot mai adânc în pădurea de fagi. „Bunicul spunea că, dacă vine ursul, trebuie să te urci repede într-un copac înalt”, povestește Arion. „Ce prostii! Urșii pot să se cațere”, spune Erdi. „Da, dar pentru că sunt atât de grei, nu îndrăznesc să se urce pe crengile subțiri”, spune Arion. „Ei bine, vom vedea. Mai întâi, trebuie să vedem cu adevărat ursul”, răspunde Erdi.

   Undeva în pădure, un cuc cântă; nimic altceva interesant nu se vede. „Ei! Ascultă!”, șoptește deodată Arion. „Ce este?”, întreabă Erdi. „Șșș, liniște!”, șoptește Arion entuziasmat. Fără suflare, vânătorii își ciulesc urechile. Bineînțeles - un mormăit se aude în depărtare. „Un urs!”, șoptește Erdi prietenului său. „Da, dar este ciudat că mormăie de atâta timp”, răspunde Arion. „Ascultă, încă mormăie.” - „Nu, chiar nu poate fi un urs.” Erdi respiră ușurat, încă tremurând de frică.

   „Haide să aflăm de unde vine zgomotul acesta”, sugerează Arion. „Dar fii atent!” – Acum cei doi vânători sunt foarte concentrați. Pășesc o bună distanță prin pădure – îndreptându-se mereu spre vale. Deodată, zgomotul dispare și, o clipă mai târziu, se aude de pe cărarea care duce din vale spre sat.

   „Oh, ce rău”, spune Erdi, „acum nu mai știm ce să facem în continuare.” Arion se uită în jos. „Ei, Erdi, uită-te aici jos! Vezi urma aceasta?” Un model aparent nesfârșit de nenumărate linii se întinde de-a lungul potecii. „Arion, știu ce înseamnă urma aceasta”, spune Erdi. „Am văzut-o acum cinci luni când mașina a intrat în sat.” - „Da, exact, ai dreptate. Dar aceasta este mult mai mare, nu-i așa?” spune Arion. „Atunci trebuie să fie o mașină foarte mare. De aceea am auzit mormăitul acela sus în pădure”, spune Erdi.

   Prietenii aleargă imediat spre sat. În timp ce trec de o curbă strânsă a drumului, aud un mormăit. Drumul face din nou o curbă în jurul unui bolovan mare – și iat-o: o mașină mare. Este într-adevăr o mașină foarte mare. Ceva pare să fie în neregulă, pentru că merge foarte, foarte încet și se înclină periculos într-o parte. Băieții se apropie și pot deja vedea mai mulți bărbați stând în jurul mașinii. Roțile mari se mișcă greoi înainte. Mașina se clatină. Oare ve va răsturna? Aproape că așa pare, dar este lipită de drumul plin de gropi, străbătut de canale adânci. Erdi și Arion privesc cu ochii mari. Nu au mai văzut niciodată așa ceva.

O decizie dificilă

Mai rămăseseră doar trei săptămâni! În timp ce muncea, Keran se gândea mereu la faptul că, peste trei săptămâni, avea să fie din nou liber! Până atunci, îi slujise stăpânului său timp de șase ani, iar în al șaptelea an, stăpânul era obligat să-l elibereze. Așa îi spusese Moise poporului Israel cu mult timp în urmă, după ce primise chiar de la Dumnezeu rânduielile și legile pe care poporul trebuia să le respecte. Câte se întâmplaseră în acești șase ani! Keran s-a gândit încă o dată la toate acele evenimente.

Fusese foarte sărac și se vânduse ca rob pentru a supraviețui. Cu toate acestea, nu regretase acea decizie, întrucât stăpânul său se purtase bine cu el. Deși muncea din greu și mult, nu a fost niciodată tratat pe nedrept și nici bătut. Stăpânul îi permisese chiar să se căsătorească: în perioada în care s-a aflat în slujba sa, cunoscuse o tânără care lucra tot pentru acel stăpân. Se căsătorise cu ea, iar între timp familia lor se mărise, numărând acum și doi copii mici.

„Salut, Keran, ce mai faci? Poți fi bucuros că mai ai puțin și vei fi liber!” Era un alt rob care mai avea încă de muncit pentru o perioadă. „Tu o ai chiar bine. Odată ce vei fi liber, vei putea face din nou tot ce poftești și nu va mai trebui să asculți de nimeni. Știi, desigur, că stăpânul nostru îți va da câteva dintre oile sale și o cantitate însemnată de cereale când vei pleca; cu ele, îți vei putea întemeia propria turmă și vei deveni un gospodar în toată regula.” Keran a dat din cap în semn de încuviințare. Da, știa prea bine că stăpânul nu-l va lăsa să plece cu mâinile goale, ci va împărți cu el o parte din averea și recolta sa. La urma urmei, Dumnezeu le dăruise oamenilor această poruncă prin Moise, cu mult timp în urmă. Însă Dumnezeu spusese și altceva – un lucru pe care Keran îl știa la fel de bine și care era motivul pentru care nu se putea bucura cu adevărat: dacă un rob se căsătorea în timpul perioadei sale de muncă – cu o femeie care slujea aceluiași stăpân și care era proprietatea acestuia –, atunci doar robul devenea liber. Soția și copiii erau obligați să rămână în slujba stăpânului după trecerea celor șase ani!

 

Robul putea să plece liber și primea și un cadou.

În toți acești ani, Keran se gândise adesea la toate lucrurile pe care le-ar face după ce avea să fie, în sfârșit, din nou liber. Să-și construiască o casă, să crească oi, să se ocupe cu negoțul – și tot așa... Pe atunci, abia aștepta; vorbea exact ca celălalt rob care îl salutase cu puțin timp în urmă, cu o urmă de invidie. Dar acum? Îi mergea bine alături de stăpânul său. Știa prea bine ce însemna să fii lăsat să te descurci singur – fără ca cineva să poarte de grijă de tine! Stăpânul său era un om bun; de fapt, Keran ținea mult la el. Ideea de a-l părăsi pur și simplu i se părea ciudată. Și, la urma urmei, ce rost ar fi avut toată acea libertate dacă soția și copiii – pe care îi iubea nespus – ar fi trebuit să-i părăsească?

Știa foarte bine că nici el, nici soția și copiii săi nu vor mai fi vreodată fericiți. Câteva zile mai târziu, a luat o hotărâre foarte importantă: s-a dus la stăpânul său și i-a spus: „Stăpâne, te iubesc și îmi iubesc nespus de mult soția și copiii. Nu vreau să fiu liber; vreau să rămân aici!” Atunci, stăpânul l-a așezat lângă cadrul ușii și i-a străpuns urechea cu un ac; acesta era semnul că Keran avea să-i slujească de acum înainte pentru totdeauna! Aceasta era, de asemenea, o poruncă a lui Dumnezeu, iar pentru Keran însemna: „De acum sunt rob pe vecie!”

La fel ca Keran, mulți alți oameni aflați pe atunci ca robi s-au confruntat cu aceeași dilemă: fie îmi recapăt libertatea și trebuie să-mi părăsesc familia, fie rămân rob pentru totdeauna și pot rămâne alături de familie!

 

Dar familia aparținea stăpânului său.

Care a fost scopul specific al lui Dumnezeu atunci când a dat această poruncă poporului Său, cu mult înainte ca Domnul Isus să vină pe pământ? El a dorit să arate, încă de pe atunci, că propriul Său Fiu, Domnul Isus, avea să acționeze într-o zi ca un astfel de rob. Domnul Isus era liber; totuși, a venit pe pământ din dragoste pentru omenirea pierdută și, în cele din urmă, a și murit de bunăvoie pentru ea. Și El a spus: „Îmi iubesc Stăpânul și Îl iubesc pe păcătosul pierdut. Voi plăti Eu datoria.” Nu este oare minunat?

O viață inutilă

 

   În buzunarul unui tânăr care se sinucisese în Berlin, a fost găsit un bilet pe care scria:

   „Am trăit o viață inutilă; de aceea renunț la ea.”

   Întrucât nu a fost dat niciun nume, această ultimă notă a sa a fost publicată în ziar. Aproximativ două sute de părinți au venit la morgă pentru a vedea dacă tânărul ar putea fi fiul lor. Și ei considerau viețile propriilor fii ca fiind inutile și îi credeau capabili să renunțe la viață în același mod.

   Când Domnul Isus locuiește în inimile noastre, El dă vieții noastre un sens minunat.

Este viața ta o viață inutilă?

Șarpele de aramă

    Micuța Elli stătea pe podea și examina cu atenție o carte cu imagini. În timp ce făcea acest lucru, îi punea mamei sale — care era ocupată cu cusutul — tot felul de întrebări. Cartea conținea și o imagine cu șarpele de aramă. Când a văzut această imagine, Elli a întrebat de ce atârna șarpele de o prăjină.

   Mama i-a istorisit cele scrise despre acest lucru în Biblie, în cartea Numeri, capitolul 21:

   Fiii lui Israel au cârtit împotriva lui Dumnezeu în pustiu, așa că El a trimis printre ei șerpi veninoși, arzători. Oricine era mușcat de acești șerpi trebuia să moară. Atunci, fiii lui Israel au strigat către Dumnezeu. Dumnezeu S-a îndurat de ei și i-a poruncit slujitorului Său, Moise, să facă imediat un șarpe de aramă și să-l înalțe pe o prăjină, în văzul poporului. Astfel, oricine căuta acolo scăpare în suferința lui și privea spre șarpele de aramă era vindecat de mușcătura șerpilor veninoși și nu mai trebuia să moară.

   Elli a privit din nou imaginea, apoi a întrebat:

   - Dar, mamă, de ce nu privesc toți oamenii în sus, spre șarpe?

   - Nu știu, Elli, dar cred că diavolul îi împiedică să facă acest lucru. El procedează la fel cu atât de mulți oameni și astăzi. Nu vrea ca oamenii să vină la Domnul Isus — să privească spre El — și să fie mântuiți de El. Căci, așa cum șarpele a fost înălțat în pustiu pentru mântuirea israeliților, tot astfel Mântuitorul a fost înălțat pe crucea de la Golgota — pentru mântuirea noastră.

   După ce a stat puțin pe gânduri, Elli a spus:

   - Vreau să vin la Mântuitorul, să-mi îndrept privirea spre El, să-L văd așa cum a fost pe cruce. Și vreau să-I mulțumesc, pentru că a făcut aceasta pentru mine. Diavolul nu mă va împiedica să fac acest lucru.

„Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3.14,15).

El trăiește

 

Katharina von Bora a fost soția lui Martin Luther – un om al credinței, reformator și traducător al Bibliei la începutul secolului al XVI-lea.

Toată viața ei, Katharina a fost soția lui și a fost martoră nu doar la „succesul” lui Luther, ci și la temerile și îndoielile care îl măcinau în mod repetat. Într-o zi, a trecut la acțiune: a angajat un tăietor în piatră să monteze o arcadă la intrarea în casa lor și a cerut să fie sculptate în piatră cuvintele: „EL TRĂIEȘTE!”

De atunci înainte, Martin Luther nu mai putea ieși din casă sau intra în ea fără să-și amintească: Isus trăiește! El merge alături de mine și mă ajută – întotdeauna și pretutindeni. Acest mesaj era menit să-l însoțească nu doar pe soțul Katharinei, ci și pe toți cei care le treceau pragul.

Chiar și după 500 de ani, acest adevăr rămâne neschimbat: Isus Hristos este „Cel Viu” – El este Cel pe care te poți bizui, întotdeauna și pretutindeni!