O plimbare specială

 

Într-o sâmbătă însorită, părinții lui Timi și ai Anei au decis să exploreze un parc nou împreună cu copiii lor și cu prietenii acestora, Luca și Ema.

„Se spune că acolo este un pârâu, o poiană mare și chiar o pădure mică!”, a spus tata cu entuziasm, în timp ce toată lumea își lua rucsacurile.

Când au ajuns, copiii au rămas uimiți. Parcul era uriaș! Flori multicolore înfloreau de-a lungul potecii, păsările ciripeau în copaci, iar o libelulă plutea deasupra apei pârâului, asemenea unei perle care strălucește în bătaia soarelui.

„Uite!”, a strigat brusc Luca, arătând spre un șir de furnici care cărau cu sârguință firimituri pe o ramură. „Acestea lucrează bine împreună!”

„Și uită-te la copacul acesta!”, a exclamat Ana cu admirație. „Trebuie să fie foarte bătrân – scoarța lui arată ca niște riduri de pe chipul unui copac-bunic înțelept.”

Ema s-a oprit și a ascultat. „Apa susură atât de liniștitor... Sună aproape ca un cântec”, a spus ea în șoaptă.

Copiii și părinții s-au așezat pe o bancă și au privit în jur. Apoi, lui Timi i-a venit o idee:

„Haideți să spunem o rugăciune scurtă și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru această natură minunată.”

Toți au dat din cap în semn de aprobare, iar tata a început:

„Doamne, Îți mulțumim pentru această zi frumoasă și pentru natura minunată din jurul nostru. Fiecare animal, fiecare plantă și fiecare pârâiaș ne amintesc cât de minunată este creația Ta. Ajută-ne să protejăm această lume și să-i vedem toată frumusețea cu ochii larg deschiși. Amin.”

„Amin”, au șoptit toți.

În acel moment, frunzele s-au mișcat ușor de o briză, iar o rază de soare a căzut direct pe locul unde stăteau. Ema a privit gânditoare pajiștea.

„Nu cred că m-am uitat vreodată atât de atent... Este cu adevărat frumos!”

„Da”, a spus Timi, zâmbind. „Dumnezeu ne-a dat un adevărat miracol - trebuie doar să privim.”

Cu un entuziasm reînnoit, copiii au continuat să exploreze parcul, adunând frunze colorate, ascultând susurul apei și minunându-se de fiecare mic gândăcel. Iar în inimile lor știau: minunile lui Dumnezeu erau peste tot – trebuia doar să fie suficient de atenți pentru a le descoperi.

Valoarea vrabiei și inteligența vrabiei

 

„Nu se vând oare două vrăbii cu un ban? Totuși nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Deci nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii!” (Matei 10.29,31).

Valoarea vrabiei: Vrabia de casă – numită adesea simplu „vrabie” – se găsește peste tot; răspândirea ei la nivel mondial este legendară. Se estimează că există 1,6 miliarde de exemplare. Este o pasăre mică, nebăgată în seamă și ușor de prins – un simbol potrivit pentru ceva ce nu se bucură de o mare prețuire. Biblia întreabă: „Nu se vând oare două vrăbii cu un ban?” – existând chiar și o ofertă specială: „cinci vrăbii cu doi bani”. Vrabia este ca o gustare ieftină – „totuși, nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12.6).

Inteligența vrabiei: A folosi acest termen ca pe o insultă este o greșeală. Vrăbiile se adaptează cu ușurință oricărui mediu locuit de oameni și sunt creaturi sociabile și grijulii. Ele se numără printre speciile de păsări cărora li se atribuie o inteligență peste medie. S-a observat cum vrăbiile au deschis două uși automate consecutive pentru a intra într-o cantină și, doar câteva minute mai târziu, au declanșat ambii senzori din interior pentru a ieși. Ele zburau încet pe lângă senzor, rămâneau suspendate în aer în fața acestuia sau se așezau chiar pe senzor, întinzându-și gâtul până când reușeau să-l activeze. Alte vrăbii au fost văzute căutând insecte prinse în grilele radiatoarelor mașinilor din parcări.

Nicio vrabie nu cade la pământ fără ca Dumnezeu să o vadă. Cu atât mai mult, așadar, vede Dumnezeu grijile și temerile copiilor Săi – și le spune: „Nu vă temeți”.

„Asta-i tot...”

 

Într-o frumoasă seară de vară, un tată și fiica lui priveau o turmă de oi care se întorcea acasă. Inima tatălui era plină de durere și amărăciune, pentru că își pierduse de curând iubita soție.

Prin multă sârguință și eforturi uriașe, el a înaintat prin viață și a realizat multe. Din nefericire, însă, nu se gândise deloc la veșnicie, uitând că omului îi este rânduit să moară o singură dată și că, după aceea, urmează judecata. Abia prin moartea soției sale și-a adus aminte de caracterul trecător al oricărei fericiri pământești.

Anne îi putea ghici gândurile tatălui său, pentru că și inima ei era plină de durere din pricina pierderii iubitei sale mame. Totuși, spre deosebire de tatăl ei, ea avea o sursă puternică de mângâiere. Anne Îl cunoștea pe Dumnezeul oricărei mângâieri, care, prin Cuvântul Său, oferea un balsam pentru inima rănită – un balsam la îndemâna tuturor celor copleșiți de durere. Anne își dorea nespus ca tatăl ei să aibă parte de această mângâiere și de speranța vie ce poate fi găsită doar în Domnul Isus.

În timp ce urmăreau oile, cei doi au văzut un animal care refuza categoric să treacă prin poartă și să intre în țarc. Abia după eforturi îndelungate și răbdătoare ale păstorului, și acea oaie a intrat, în cele din urmă, în țarc.

Văzând aceasta, Anne s-a gândit imediat la versetul 9 din capitolul 10 al Evangheliei după Ioan:

„Eu sunt ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune.”

Întorcându-se spre tatăl ei, a spus simplu:

„Tată, așa trebuie să faci și tu: să intri prin ușă.”

Prin acest exemplu simplu, Duhul lui Dumnezeu a putut lucra asupra inimii și conștiinței tatălui. Tatăl s-a regăsit în oaia rătăcită. Cât efort depusese deja Dumnezeu pentru el! Și totuși, totul fusese în zadar. Abia în urma apelului stăruitor al lui Dumnezeu a ajuns să recunoască dragostea divină și eforturile Domnului Isus în lucrarea de pe Golgota. După o luptă interioară aprigă, a trecut de bunăvoie prin ușă — Domnul Isus — și, din acel moment, o pace profundă i-a umplut inima rănită.

Nu vrei să treci și tu prin această ușă?

Păstorul meu

Un predicator tocmai terminase de citit Psalmul 23 în fața ascultătorilor săi, când o femeie a intrat în sală și s-a așezat în liniște. Persoana de lângă ea i-a întins Biblia deschisă, pentru a putea urmări textul. Ea a observat imediat că în textul psalmului cuvântul „meu” era subliniat: „Domnul este Păstorul meu”.

După predică, femeia i-a înapoiat Biblia vecinului său și l-a întrebat de ce subliniase acel cuvânt. „Totul ține de siguranța personală”, a răspuns el. „Atâta timp cât nu pot spune: «Domnul este Păstorul meu», minunatele promisiuni ale lui Dumnezeu din acest psalm nu au încă acea valoare deosebită pentru mine.”

Femeia a înțeles foarte bine acest lucru. Ea tânjea de multă vreme după siguranța și sentimentul de apartenență despre care vorbește acest psalm. S-a întors acasă și L-a rugat pe Domnul Isus să-i ofere siguranța că El nu este doar Mântuitorul, ci Mântuitorul ei – nu doar Păstorul, ci Păstorul ei. Isus Hristos i-a ascultat rugăciunea, iar ea s-a putut încrede cu bucurie în promisiunea Lui că nu va alunga pe nimeni dintre cei ce vin la El (Ioan 6.37).

Ai și tu această siguranță? Nu este suficient să crezi că Isus Hristos este Mântuitorul lumii. Trebuie să știi că El este Mântuitorul tău personal. Iar odată ce El a devenit Mântuitorul tău, este și Păstorul tău. Atunci, toate promisiunile din acest psalm au valabilitate și pentru tine și ai dreptul să te încrezi în ele prin credință.

Caisele băiatului

 

Un bătrân morocănos și singuratic își petrecea zilele plângându-se de toți vecinii. Grădina lui era plină de mărăcini, iar poarta stătea veșnic închisă.

Un copil vesel s-a mutat în casa de alături. În fiecare zi, băiatul lua câte o caisă dulce din pomul din curtea lui, mergea la gard și i-o întindea bătrânului spunând: „Ia, bunicule, să ai o zi mai dulce!”

La început, bătrânul o lua supărat și dădea din mână. Dar băiatul nu se lăsa. În fiecare zi venea cu același zâmbet și aceeași caisă. Încet-încet, gheața din inima bătrânului s-a topit. Într-o zi, a ieșit la poartă, i-a zâmbit copilului și i-a dat o floare ruptă din propriul mărăciniș, singura crescută acolo.

 

Bunătatea repetată învinge orice zid ridicat de ură sau singurătate.