Porumbelul călător (8)

Spre cer

Ei merg în grădină. Emily ține porumbelul. Bunica Claudia face un semn cu capul. Atunci Emily își deschide mâinile. 

O bătaie puternică din aripi. Încă una. Porumbelul se ridică vertical, face un viraj și în cele din urmă dispare. Câteva minute mai târziu sună telefonul bunicii. 

„Alo? Sunt Frank. Am primit mesajul vostru. Vreți să auziți ce scrie?“ 

El citește versul cu voce tare. Emily este foarte bucuroasă. 

Elias este atât de încântat, încât decide imediat:

„Când o să fiu mare, îmi voi construi un coteț de porumbei. Cu cel puțin zece porumbei. Și unul dintre ei se va numi Cher Ami.“

 

Dumnezeu nu îl ajută numai pe porumbel să-și găsească drumul spre casă, ci și pe tine. El te ajută să mergi pe calea corectă prin viață, până vei ajunge acasă la El, în cer.

Porumbelul călător (7)

Mesajul

Copiii se întorc în bucătăria bunicii și pun pe masă o cutie mică de carton. Porumbelul din cutie este foarte liniștit. Bunica Claudia ascultă cu entuziasm copiii care îi povestesc despre experiențele lor. Când Emily vorbește despre Cher Ami, ea dă din cap încet.

„Știți“, spune ea, „ce m-a impresionat mereu la porumbeii călători? Acest animal își găsește drumul spre casă, indiferent de unde îi dai drumul. Dumnezeu le-a dat un instinct, o voce interioară, care le spune: Acolo trebuie să ajungi. Acolo este locul tău.

Ea se ridică și ia Biblia. „Știți că Dumnezeu ne promite și nouă că ne va călăuzi și ne va arăta calea cea bună pentru viața noastră? Ascultați versetul 8 din Psalmul 32. Acolo Dumnezeu promite: Te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta.”

Pentru o vreme, în bucătărie este liniște. Apoi Elias spune: „Este logic: dacă Dumnezeu îl ajută pe Loko să găsească drumul spre casă, atunci ne ajută și pe noi să găsim drumul cel bun în viață.”

Bunica zâmbește. „Exact.”

Acesta va fi versetul lor biblic. Îl scriu pe o bucată subțire de hârtie, o rulează și o pun într-o capsulă de aluminiu și fixează capsula de inelul de la piciorul porumbelului. Mai adaugă și numărul de telefon.

Porumbelul călător (6)

Un porumbel în mână

Acum Emily poate ține un porumbel. Frank deschide cu grijă grilajul și scoate unul dintre porumbeii liniștiți. Îl pune în mâinile lui Emily, presând aripile ușor lângă corp. Emily simte bătăile regulate ale inimii animalului pe palmele ei.

„Oh!”, spune ea încet. „Este mult mai ușor decât mă gândeam.”

Doar 500 de grame. Și totuși, acest animal poate să găsească drumul spre casă de sute de kilometri prin peisaje necunoscute. Frank le arată inelul de la picior – fiecare porumbel călător are un inel unic pe picior, ca un act de identitate. Lângă acesta se află o capsulă mică de aluminiu, în care poate fi pus un mesaj rulat.

Apoi Frank face o propunere la care copiii nu se așteptau:

„Vreți să luați un porumbel acasă? Puteți să-i dați un mesaj secret și să-l trimiteți de la bunica voastră. Când ajunge aici, citesc ce ați scris.“

Porumbelul călător (5)

Porumbelul cu picior de lemn

Frank îi conduce pe copii în căsuța sa mică de lângă cotețul de porumbei. Pe perete atârnă o fotografie veche alb-negru, pe care este un soldat care ține în mână un porumbel cu o capsulă minusculă de metal legată de picior.

„În Primul Război Mondial“, povestește Frank, „au fost folosiți până la 100.000 de porumbei călători pentru a transmite mesaje de pe linia frontului către posturile de comandă. Când liniile telefonice au fost distruse sau mesagerii nu mai reușeau să treacă, porumbelul zbura. Cu o rată de succes de 95 de procente.“

Și apoi Frank le povestește despre Cher Ami: „Pe 4 octombrie 1918, o unitate americană a fost încercuită în pădurile Argonne din Franța. Fusese înconjurată de trupele germane și, în același timp, dintr-o tragică greșeală, a fost bombardată și de propriile tunuri.

Disperat, maiorul Whittlesey a trimis porumbel după porumbel cu mesajul: „Opriți focul, pentru că loviți în ai voștri!” Dar păsările au fost doborâte, una după alta.

În cele din urmă, l-a trimis pe Cher Ami, ultimul mesager. Porumbelul a fost lovit în piept de un glonț, și-a pierdut un ochi și i-a mai rămas doar un picior, ținut de un tendon. Și totuși a zburat. A parcurs douăzeci și șapte de kilometri într-un timp scurt și a dus mesajul legat de piciorul distrus. 194 de soldați au fost salvați.”

Emily înghite cu greu. Elias nu spune nimic. Frank mai adaugă: „După război, Cher Ami a primit cea mai înaltă distincție de război franceză, Croix de Guerre.

Un paramedic i-a sculptat, de asemenea, un mic picior de lemn. Dacă este adevărat sau este doar o poveste inventată, nu știu însă.”

Porumbelul călător (4)

Busola înnăscută

„Dar cum se întoarce porumbelul acasă? Fără telefon, fără GPS, fără hartă?“, întreabă Emily.

„Bună întrebare.“ Frank își freacă mustața. „Sincer, oamenii de știință nu știu exact. Dar au descoperit câteva lucruri. În primul rând, porumbelul se ghidează după soare. Are un fel de ceas intern și știe exact unde se află soarele la fiecare oră. Folosește aceste informații ca pe o busolă. În al doilea rând, câmpul magnetic al Pământului. În vârful ciocului porumbelului se află cristale magnetice foarte mici, care reacționează la câmpul magnetic al Pământului asemănător unui ac de busolă. Cercetătorii din Hamburg au studiat aceste cristale și au descoperit că porumbelul poate chiar să măsoare intensitatea câmpului magnetic și să creeze o hartă internă a Pământului.

În plus, porumbelul își folosește ochii pentru a recunoaște râuri, șosele, munți și margini de pădure. Citește peisajul așa cum noi citim o hartă”, explică Frank și continuă: „Unii cercetători cred chiar că porumbelul poate auzi infrasonicul. Acestea sunt sunete joase, care se află mult sub pragul nostru auditiv. Astfel ar putea percepe sunetul munților, coastelor și marilor orașe de la sute de kilometri distanță.”

Elias îl privește uimit. „Atunci se orientează mai bine decât tatăl meu la volan.”

Frank râde tare. „Mult mai bine!”