Răsărea soarele pe pământ (Geneza 19)

 

Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei. Însăși natura Sa este dragoste; și astfel S-a descoperit El. Totuși, El este și lumină; El este sfânt și nu-l socotește nevinovat pe cel vinovat. El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși.

În ochii Săi, locuitorii Sodomei erau „oameni răi și mari păcătoși”. Erau cu totul depravați din punct de vedere moral, lipsiți de afecțiune firească sau de ospitalitate; dădeau dovadă de o sfidare arogantă și își băteau joc de avertismentul divin privind judecata. Păcatul îi orbise în cele din urmă până într-atât, încât nu mai percepeau nici măcar chemarea de avertizare a lui Dumnezeu. Orașul era pregătit pentru judecată.

Omul culege ceea ce seamănă. Răsărea soarele pe pământ, când Dumnezeu, în harul Său nepătruns, l-a adus pe Lot în siguranță la Țoar, „cetatea cea mică”. Soția lui Lot a căzut pradă judecății. Lot și cele două fiice ale sale, care și-au urmat tatăl, au fost salvați. Însă pentru locuitorii Sodomei, lumina nu a mai strălucit niciodată. Judecata s-a abătut asupra lor. A fost o judecată de proporții uriașe, care a distrus complet cetatea și pe locuitorii acesteia.

Sodoma nu mai există. Totuși, Dumnezeu a păstrat pentru noi amintirea celor întâmplate acolo. Astăzi, Marea Moartă se întinde chiar peste acel loc. Dar ce priveliște oferă! Apele ei – odinioară dulci, acum extrem de sărate și nepotabile – nu prezintă nicio urmă de viață. Niciun pește nu înoată în adâncurile ei. Și nimeni nu dorește să locuiască pe țărmurile ei. Acolo unde odinioară palmierii, tamarixul și leandrii umpleau valea, se întinde acum un țărm pustiu, sterp și lipsit de viață. Peste tot domnește o liniște de mormânt.

Dar ce se va întâmpla cu foștii locuitori ai Sodomei?

Judecata lui Dumnezeu îi așteaptă înaintea Marelui Tron Alb; acolo trebuie să apară și să fie judecați după faptele lor. Nimeni nu va găsi îndurare (Apocalipsa 20.11-15).

Dumnezeu ne vorbește prin evenimentele care au lovit odinioară Sodoma. Distrugerea Sodomei este o imagine a judecății ce va veni. Ferice de cel care crede în Domnul Isus, pentru că el are viața veșnică și nu va veni la judecată.

„Sentinelă, cât mai este din noapte? ” „Sentinelă, mai este mult din noapte?” Sentinela răspunde: „Vine dimineața, și este tot noapte. Dacă vreți să întrebați, întrebați; întoarceți-vă și veniți iarăși”. (Isaia 21.11-12)

Barnaby și ploaia

 

   Este luna septembrie. Cerul este încărcat de nori cenușii.

   Barnaby este nou în clasa a doua. Are părul roșcat și poartă ochelari mari. Și are un nume chiar ciudat: Barnaby.

   „Brillaby!”, strigă cineva.

   Toată lumea râde. Și Phil. Dar se oprește repede, pentru că Barnaby pare atât de trist. Nu supărat, ci cu adevărat trist.

   Apoi începe ora. Barnaby nu ridică mâna nici măcar o dată, dar nu este neatent; este complet concentrat asupra lecției. Nu pare prost, se gândește Phil.

   După școală, câțiva dintre elevi se îndreaptă spre autobuz. Este un drum lung de parcurs pe jos. Vântul începe să se întețească. Apoi începe ploaia. Încet, la început. Apoi cu putere. Apoi și mai tare.

   Barnaby își strânge cărțile la piept. Cineva îl îmbrâncește din spate. Barnaby se clatină. Râsete puternice. Sunt doi dintre colegii lor.

   Phil merge alături de Barnaby. Nu spune nimic. De ce să se certe cu ceilalți? Totuși, îl ajută pe Barnaby să-și adune cărțile ude.

   - De ce nu le pui în ghiozdan?, întreabă el.

   - Este deja plin, este răspunsul surprinzător al lui Barnaby.

   Ploaia cade tot mai tare. Barnaby și Phil aleargă spre autobuz. Sunt leoarcă. Șoferul autobuzului îi privește cu milă în timp ce se scutură, asemenea unor pisici ude, înainte de a urca.

   Apoi, Barnaby zărește doi băieți. Sunt Kai și Kevin – cei care tocmai îl îmbrânciseră. Vin în fugă spre ei, și mai uzi decât sunt el și Phil.

   Barnaby ridică mâna.

   - Vă rog, așteptați!, spune el. Trebuie să urce și ei!

   Phil rămâne pe loc, privindu-l cu gura căscată, uluit.

   Șoferul autobuzului dă din cap, iar ușa rămâne deschisă. Cei doi băieți urcă și se trântesc pe scaunele din față.

   Phil se așază lângă Barnaby și se uită la el.

   - De ce ai făcut aceasta?

   Barnaby ridică din umeri.

   - Pentru că așa se face, spune el încet.

   Phil stă pe gânduri o clipă.

   - Deoarece nu te răzbuni pe oameni pentru lucrurile rele pe care le fac? întreabă el apoi.

   Barnaby dă din cap.

   - Cum reușești?

   Barnaby se uită la el.

   - Domnul Isus mă ajută.

   Phil pare complet nedumerit.

   - Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, explică Barnaby.

   - Da, știu, dă Phil din cap. Crezi în El?

   Barnaby aprobă.

   - El a făcut mereu bine, chiar și atunci când oamenii s-au purtat urât cu El!

   - Și eu cred în El, spune Phil. Dar eu, totuși, am râs de tine împreună cu ceilalți.

   - Nu-i nimic, spune Barnaby. Mulți copii râd de mine – chiar și la vechea mea școală.

   - Nu o să mai râd, promite Phil. El și Barnaby își strâng solemn mâinile ude.

   Ploaia bate ritmic în acoperiș. Și, dintr-odată, lui Phil nu i se mai pare deloc amuzant numele Barnaby. I se potrivește de minune. Iar Phil se bucură nespus că și Barnaby crede în Isus Hristos. Oare vor ajunge să fie prieteni?

   Când autobuzul ajunge în sat, cincisprezece minute mai târziu, ploaia s-a oprit, iar soarele începe să se zărească printre nori. Phil și Barnaby trebuie să coboare la aceeași stație.

   - Uite!, strigă Barnaby. Un curcubeu!

   - Ce frumos!, spune Phil. Rămâne pe loc și privește. Apoi cei doi pornesc spre casă.

 

Vremea

 

Vremea este un subiect important, nu-i așa? Pentru unii este prea cald, pentru alții prea frig; unora li se pare că este prea multă ploaie, iar altora că este prea multă secetă. Este foarte ciudat!

Dimineața, când mă trezesc, primul lucru pe care îl fac este să fug la fereastră sau la ușă ca să respir aerul proaspăt. Am învățat acest lucru de la mătușa mea Frida – care, din nefericire, nu mai este printre noi. Când strălucea soarele, ea spunea mereu: „Dumnezeu ne dă soare ca să putem trăi și să ne bucurăm”. Când ploua, spunea: „Îți mulțumesc pentru apa proaspătă și sănătoasă care permite ca totul să crească și să înflorească”. Când bătea vântul puternic, Îi mulțumea și pentru el, deoarece acesta dădea păsărilor, de deasupra oceanului, puterea necesară pentru călătoriile lor lungi. Știa să găsească imediat ceva frumos în orice. Avea o inimă cu adevărat recunoscătoare.

Dar să revenim la vreme: în această dimineață, I-am mulțumit lui Dumnezeu că nicio furtună violentă nu ne-a inundat, că soarele încă strălucește, că recoltele cresc și că suntem în viață. Vrei să mi te alături? Recunoștința aduce bucurie și Îl onorează pe Dumnezeu!

Mmm - delicios!

 

O brutărie este un loc minunat. Mai ales după-amiaza, când nu mai este atât de cald înăuntru. Mirosul pâinii proaspăt coapte este pur și simplu minunat.

Eli și Cătălina se plictisesc. De la ora unu s-au dat cu rolele. Acum se gândesc la ce ar putea să se joace.

- Hai să mergem în brutărie, sugerează Eli.

Cătălina nu prea are chef. În brutărie poate merge în fiecare zi. Dar momentan nu-i vine în minte nimic mai bun de făcut. Așa că merge cu prietena ei.

La fereastră, în dreapta cuptorului, se află multe pâini pe raft. Abia au fost scoase din cuptor acum o oră și sunt încă fierbinți.

- Hai să gustăm o pâine! Îmi place foarte mult pâinea proaspătă, spune Eli.

- Nu se poate! Tata vrea să vândă pâinile astăzi. Pleacă imediat cu căruța, o avertizează Călălina pe Eli. Totuși, Eli nu renunță, și în cele din urmă Cătălina se lasă înduplecată. Împreună scot o pâine de pe rândul cel mai de jos și rup o bucată. Ce gust minunat are!

- Acum trebuie doar să o punem înapoi așa încât să nu observe nimeni nimic, spune Eli, și apoi să plecăm cât mai repede de aici.

Eli își ia rămas bun pe fugă de la prietena ei. Nu vrea neapărat să fie de față când tatăl Călălinei observă că au rupt din pâine. Când încarcă pâinile, tatăl vede imediat ce s-a întâmplat. Eli este norocoasă, își spune Cătălina, când seara iese la iveală că ea fusese vinovata.

Iar Eli? Nefericită, stă în camera ei. Se simte vinovată pentru că și-a instigat prietena și acum sigur va fi pedepsită pentru ceea ce făcuseră. Înainte să se culce, îi vine în minte cum poate să repare totul. Se roagă: Doamne Isuse, te rog să mă ierți că am mâncat din pâine astăzi după-amiază și că am ispitit-o și pe Cătălina. Astfel, a pus lucrurile în ordine cu Isus Hristos. Totuși, ea va avea din nou o conștiință cu adevărat bună doar după ce își va cere scuze la Cătălina și la tatăl ei.

Cartea care a călătorit în jurul lumii (5)

 Întoarcerea acasă și cartea minunilor

Când Marco Polo s-a întors în Veneția după mai bine de patruzeci de ani, aproape nimeni nu-l mai recunoștea. Familia lui credea că a murit de mult. Dar el s-a întors acasă. Era mai în vârstă, dar totodată mai experimentat și cu povești care au schimbat lumea.

La scurt timp după aceea, el a fost implicat într-un război între Veneția și rivala sa, Genova. A fost capturat și a stat într-o temniță din Genova. Dar chiar și acolo, spiritul său de aventurier nu l-a părăsit. El i-a dictat scriitorului Rustichello din Pisa, un tovarăș de celulă, toate experiențele sale. Așa a apărut o carte care a încântat oamenii din toată Europa: Cartea minunilor, sau Il Milione (Milionul).

A fost prima descriere detaliată a Chinei, Indiei și Asiei pe care cititorii europeni o văzuseră vreodată. Mulți nu îl credeau, spuneau că exagerează enorm. Unii îl numeau mincinos. Totuși, majoritatea descrierilor lui s-au dovedit a fi surprinzător de exacte.

Chiar și Cristofor Columb, descoperitorul Americii, a citit cartea lui Marco Polo. Exemplarul său personal cu notițe scrise de mână a fost păstrat până astăzi. În căutarea unei rute maritime către China, el a dat, după cum se știe, peste un alt continent. Și aceasta este tot o poveste fascinantă.

Marco Polo a murit în anul 1323 la Veneția, aproape la vârsta de 70 de ani. Se spune că pe patul de moarte a spus: „N-am povestit nici măcar jumătate din ce am văzut.”