De acum încolo...

 

De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.

Geneza 8.22

Cum devin cerealele pâine?

Emely văzuse prima moara. Dar Elias susținea că el a văzut-o primul. Așa că cearta a început chiar înainte să coboare din mașină. Dar s-a terminat repede.

Bunicul le promisese că acolo vor vedea încă o moară de vânt adevărată, una veche, cu pale și tot ce ține de ea. Și într-adevăr, moara era acolo, la marginea terenului: o clădire mare de lemn din 1846, așezată pe un suport, ca și cum cineva ar fi băgat patru picioare de lemn sub o casă.

În fața morii îi aștepta deja domnul Reinhard, cu care stabiliseră un tur ghidat. Purta un halat prăfuit și i-a salutat amabil pe cei trei vizitatori.

„Voi vreți să vedeți moara? Ei bine, atunci, uitați-vă mai întâi la pale“, spune el arătând în sus. „Până la coama acoperișului morii sunt paisprezece metri, iar palele au un diametru de douăzeci de metri. Două dintre ele sunt pale cu pânze, pe care se întinde pânză ca la o navă. Celelalte două sunt pale tip jaluzea, pe care le poți regla ca niște obloane, în funcție de cât de tare bate vântul.“ Elias strânge din ochi și privește în sus la moară. Nu se învârte nimic acolo. Domnul Reinhard îi urmărește privirea și ghicește ce gândește Elias: „Astăzi am luat palele din vânt și le-am fixat. Altfel ar fi prea periculos dacă ar umbla vizitatori pe aici. Foarte ușor, o pală i-ar fi putut smulge bunicului tău pălăria de pe cap. Și sunt sigur că nu și-ar fi dorit așa ceva.“

„Tot ce vedeți aici“, domnul Reinhard bate în peretele de lemn, „cântărește aproape treizeci și șapte de tone. Dar partea cea mai bună este faptul că întreaga casă se poate roti.“ Emely nu crede imediat ceea ce le spune domnul Reinhard. Cum ar putea să se rotească o clădire întreagă? Și pe lângă aceasta o casă atât de grea!

„O moară cu ciocan stă pe o pilă de stejar groasă, numită arborele casei“, explică el. „Mai demult, o moară trebuia să fie întoarsă manual de fiecare dată când se schimba direcția vântului, folosind o grindă lungă, numită coadă – altfel stătea pur și simplu pe loc.“ În fața intrării, arată spre acea grindă, care iese oblic din spatele clădirii, aproape ca o cârmă mare.

Înăuntru este înghesuială și întunerit. Miroase a lemn, făină și puțin a ulei de mașină. O scară îngustă duce sus, la podul cu făină. Domnul Reinhard merge înainte și le dă instrucțiuni să folosească întotdeauna ambele mâini și să păstreze distanța corespunzătoare: „Treptele sunt vechi și vrem să vă trimitem acasă nevătămați.“ Sus le arată un stâlp gros de lemn, care leagă partea de sus și pe cea de jos a încăperii. „Acesta este stâlpul principal al casei, despre care vorbeam mai devreme. Merge de jos până sus. Iar aceasta de aici”, spune el și bate într-o grindă așezată transversal, „este grinda ciocan. Ea susține întreaga greutate a casei și se sprijină direct pe stâlpul principal. Apropo, zona aceasta este unsă cu ceară de albine și untură – deci pe vechiul stil.”

Când domnul Reinhard deschide o ușă la ascensorul de saci, podul de cereale se luminează brusc, un etaj mai sus. De aici se poate vedea întreaga proprietate.

„Vântul rotește palele, iar acestea rotesc bara cu came, bara cu came antrenează roata dințată – și roata dințată pune în mișcare pietrele de moară.“ Arată spre o roată uriașă din lemn închis la culoare. „Este din lemn de stejar, cu dinți din fag. Fagul este mai tare și se uzează mai greu.“ Apoi pune mâna pe o piatră neagră, ușor lucioasă de la ulei, pe care se sprijină bara cu came. „Și aceasta este piatra pisicii.“

„Piatră de zgâriat?? De ce se numește așa?“, se miră bunicul. Emily râde: „El a zis: piatră de pisică!”

Domnul Reinhard zâmbește: „Da, exact. Este lagărul rotorului. Știți de ce se numește așa? Dacă se încinge prea tare la lucru, miroase ca blana umedă de pisică.” Elias încercă să-și închipuie.

„Drumul pe care îl parcurge grâul aici este de fapt destul de simplu”, spune domnul Reinhard. „Un fermier din zonă aduce grâu. Acesta este ridicat aici cu liftul de saci și turnat în pâlnia pentru cereale. Cade prin șuia dintre pietrele de moară. Jos, în camera făinii, făina ieșe direct din glisiera de făină în saci.” Deschide un sac și le permite vizitatorilor să se uite în el.

Pe drumul de întoarcere, el le arată magazinul din curte și le spune: „Acolo primiți pâine proaspătă făcută în casă.” O idee bună, consideră Elias și Emely. Astfel cumpără împreună cu bunicul o pâine, care este încă destul de caldă. Bunica se va bucura cu siguranță de un mic cadou de la excursia lor.

În mașină, mirosul pâinii umple în câteva minute tot interiorul, atât de intens, încât bunicul deschide la un moment dat geamul puțin: „Ca să nu o mâncăm pe drum.“ Tocmai trec pe lângă câmpuri recoltate. Tulpinile amintesc de recoltă. Puțin înainte de intersecție, le iese în cale un tractor cu o remorcă plină până la margine cu mere. „Probabil merge la o presă de suc“, presupune bunicul. „Știți ce îmi vine în minte?“, îi întreabă pe copii. „Cuvintele ce i le-a spus Dumnezeu lui Noe: De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea. Semănatul și seceratul merg împreună.”

Emely urmărește cu privirea tractorul cu mere, până când remorca dispare după o curbă. Se gândește la grânele aurii, care cu câteva luni în urmă erau încă verzi și neînsemnate pe câmpuri. Mai întâi au fost semănate, apoi au crescut, apoi a urmat recolta – și la final o pâine parfumată în poală. Cumva toate acestea sunt legate între ele, consideră ea, și niciunul dintre ei nu făcuse cu adevărat ceva pentru recoltă. Țăranul semănase, vântul învârtise palele, iar brutarul copsese pâinea. Iar ei pur și simplu se află în mașină și se pot bucura de aceasta.

„Ar trebui să-I mulțumim în mod deosebit Domnului Isus,” spune bunicul, „că avem ceva de mâncare și de băut în fiecare zi.” Emely și Elias dau din cap. Chiar în seara aceasta doresc să-I mulțumească lui Dumnezeu că a orientat vântul și vremea așa încât totul să poată crește și rodi!

Barnaby și merele

 

Phil vorbește de câteva zile încontinuu despre Barnaby. Mama lui îl ascultă în timp ce curăță cartofii și, la un moment dat, spune: „Atunci invită-l la noi, Phil.“ 

Phil ezită. Nu din cauza lui Barnaby – ci din cauza băiatului de pe stradă, care este cu ei în clasă. El face parte din grupul celor care îl hărțuiesc mereu pe Barnaby. Dar apoi se gândește la Barnaby, cum zâmbește mereu puțin strâmb când nu înțelege ceva și totuși continuă să întrebe. Și deodată are puțin curaj.

Barnaby vine a doua zi după-amiază la ei. Familia lui Phil locuiește la etajul al doilea al unei case vechi cu două apartamente, care are o grădină care nu este neîngrijită, ci de vis, după cum spune Barnaby. El stă la fereastra camerei de joacă a lui Phil, cu mâinile pe pervaz, și privește mărul. Copacul este bătrân și ramurile lui se arcuiesc ca brațele unui bătrân. Sub el sunt merele căzute – multe, multe pete colorate în iarba verde.

„Nu le culege nimeni?“, întreabă Barnaby cu regret.

Phil ridică din umeri.

„Nu știu. Proprietarii noștri sunt destul de în vârstă. Rareori îi văd afară. Și ei nu vor să facem nimic în grădină.“

„Sunt neprietenoși?“

„Nu, cred doar că nu vor să primească ajutor.“

Barnaby se uită din nou afară. „Îmi pare rău de mere și de pom. S-a străduit atât de mult. Este păcat dacă se strică toate merele.“

„Așa este!“

„Să-i întrebăm pe proprietari“, spune Barnaby, „după ce terminăm temele!“

Phil ezită din nou. Dar merele arată cu adevărat delicioase. Iar Barnaby se uită într-acolo cu privirea lui tipică, ce este în același timp precaută și curajoasă. 

Nu după mult timp coboară foarte încet scările, ca doi micuți exploratori care au o misiune, și sună la ușa proprietarilor. Doamna în vârstă deschide. Este mică și slabă. Când îi vede pe cei doi băieți – pe Barnaby cu ochelarii lui mari și pe Phil cu expresia lui timidă – zâmbește.

„Desigur că puteți aduna merele“, răspunde ea la întrebarea precaută a lui Phil. Phil și Barnaby zâmbesc bucuroși. 

Cei doi băieți merg în grădină. Merele sunt peste tot – roșii, galbene, rotunde, unele cu mici adâncituri, altele ca și cum ar fi fost proaspăt lustruite. 

Barnaby ridică unul și îl ține în lumină. „Acesta este frumos“, spune el. 

Phil dă din cap. „Majoritatea sunt frumoase.“ 

Adună un bol întreg.

Barnaby se uită spre casa lui Phil. „Să îi ducem bătrânei doamne câteva mere? Drept mulțumire!”

Phil se gândește puțin. Apoi dă din cap. „Hai, este o idee bună!”

Se întorc în casă și sună din nou la ușă.

Bătrâna deschide, și când îi vede pe cei doi – cu bolul plin cu mere, Barnaby cu ochelarii lui mari, Phil cu privirea lui timidă – fața ei se luminează.

„Pentru dumneavoastră“, spune Barnaby. Doamna în vârstă ia mărul din bol și îl rotește încet în mână. Apoi îl privește pe Barnaby și îi spune: „Ai o inimă bună.“

Vocea ei sună blând.

Barnaby se înroșește. Își coboară privirea, de parcă complimentul ar fi fost prea mare.

„Vreau doar să fiu amabil“, murmură el. „Bunicul meu spune că Dumnezeu Se bucură dacă împărțim.“

Phil îl privește pe Barnaby, deodată înțelege de ce Barnaby are mereu acel fel special de a vedea lucrurile. El văzuse mărul nu doar ca pe un copac, ci ca pe cineva care se apleacă sub recolta lui bogată.

Se gândise imediat să îi aducă doamnei mere. Barnaby se întreba mereu ce Îi place lui Dumnezeu și ce ar face Isus. „Este deosebit!”, se gândește Phil.

Doamna dă din cap. „Atunci astăzi va fi foarte fericit”, spune ea.

Phil și Barnaby merg din nou în grădină să mai adune mere. Mai târziu stau pe iarba încălzită de soarele de octombrie, cu bolul gol între ei. În spatele lor este mărul a cărui frunze se mișcă ușor în vânt în lumina caldă a după-amiezii de octombrie.

„Pană Roșie”

 

Pentru băiatul indian „Pană Roșie” urmează o noapte dificilă. A îndeplinit toate celelalte lucruri care îl transformă într-un „adult”, a trecut toate testele. Acum nu-i mai rămâne decât o singură lucrare: să vegheze noaptea singur în pădure.

Tatăl său îi spune: „Nu te mișca niciun centimetru! Stai unde ești și nu te teme.” Atât timp cât este lumină, reușește să se țină de cuvânt, dar apoi umbrele cresc la proporții enorme. Sunetele pe care le considera de la sine înțelese în timpul zilei capătă un sens straniu în întuneric.

„Pană Roșie” se sprijină cu spatele de trunchiul unui copac, încercând să nu-i fie frică. Vede iar și iar cortul mamei sale în fața lui, crede că simte căldura focului de tabără. Dar iată-l stând în pădure, tremurând. Vântul șoptește printre frunze, iar pleoapele i se îngreunează. Uite, ce se vede? Umbre, siluete stranii se apropie, mârâind și mormăind, câte o licărire trecătoare de lumină.

„Pană Roșie” se trezește deodată. Vrea să țipe, să fugă, dar cuvintele tatălui său îl țin pe loc: „Nu-ți arăta teama! Stai aici!” Și rămâne, tremurând, dar rezistă.

Și când, în sfârșit, zorii se strecoară peste vârfurile copacilor și aude vocea tatălui său chemându-l, sare în sus și se aruncă în brațele tatălui său. El spune: „Acele creaturi oribile... au vrut să mă omoare, mi-era atât de frică! Și eram singur.” Tatăl său îl mângâie pe spate și îi spune: „Nu erai singur. Am fost acolo toată noaptea. Stăteam în spatele trunchiului copacului de care te sprijineai.”

Oare Își tratează Dumnezeu, Tatăl nostru, copiii mai rău decât își tratează un indian fiul? Putem avea încredere că nu suntem niciodată abandonați, niciodată singuri, căci Dumnezeu Atotputernicul a promis că va fi mereu cu noi.

Adesea nu simțim prezența Lui, pentru că ne este ascunsă, totuși El este acolo, nu doar la îndemâna noastră, ci foarte aproape, chiar lângă noi. Acest lucru ar trebui să ne facă și curajoși și neînfricați. Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură:

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu își vin în ajutor. Eu te sprijin cu mâna dreaptă a dreptății Mele” (Isaia 41.10).

Nu vă fie teamă! Tatăl meu ne va scoate de aici.

 

În Armenia, în 1989, un cutremur de patru minute a omorât 30.000 de oameni. Într-un oraș, clădirea școlii generale s-a prăbușit, îngropând toți elevii sub dărâmături. La câteva minute după ce s-a terminat cutremurul, un tată a alergat la clădirea școlii și a văzut că aceasta se prăbușise complet. Stând uluit în fața dărâmăturilor, și-a amintit de o promisiune pe care i-o făcuse fiului său. Îi spusese: „Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu acolo pentru tine!” Tatăl s-a dus la locul din dărâmături unde fusese clasa fiului său. Acolo, și-a început munca, îndepărtând pietre, grinzi și bucăți de zidărie. Alți părinți i-au spus: „Nu are rost! Copiii noștri sunt morți. Oprește-te!”

Dar tatăl nu s-a descurajat. Și-a amintit de promisiunea lui. Fiul său era prețios pentru el. Și a muncit oră după oră, zi și noapte. Mâinile îi sângerau, mușchii îl dureau. Și apoi, dintr-o dată, după 38 de ore de muncă foarte grea, a auzit vocea fiului său: „Tată, sunt aici!” Și apoi băiețelul a adăugat: „Tată, le-am spus celorlalți: Nu vă faceți griji, tatăl meu mi-a promis că, orice s-ar întâmpla, va fi acolo pentru mine. Nu vă fie teamă, tatăl meu ne va scoate de aici.”

Vă amintește această întâmplare adevărată din Armenia de o altă întâmplare adevărată din Biblie? Și acolo, un Tată a îndepărtat o piatră pentru a-Și scoate Fiul afară. Acest Fiu a fost Isus. Așa cum tatăl armean nu și-a salvat doar propriul fiu, ci și pe toți prietenii săi din dărâmături, tot așa și Tatăl nostru ceresc, care L-a scos pe Fiul Său Isus din mormântul din Ierusalim, vrea să-L salveze nu doar pe Fiul Său, ci și pe toți ceilalți care Îi aparțin lui Isus. El a promis acest lucru.

Când vine un moment în viața noastră când suntem în nevoie și ne confruntăm cu dificultăți, să ne ținem cu tărie de prețioasa asigurare: Tatăl Meu mă va scoate de aici! Și până atunci, să le spunem multor oameni despre Tatăl nostru ceresc, pentru ca și ei să aibă aceeași siguranță în vremuri de nevoie: Tatăl Meu mă va scoate de aici!