luni

„Aruncă prima...”



   Un tată i-a spus fiului său să aşeze câteva ţigle în linie dreaptă la distanţe mici. Apoi i-a spus: „Acum aruncă prima!” Băiatul a ascultat şi toate celelate ţigle s-au răsturnat. „Acum pune la loc prima ţiglă şi vezi dacă şi celelalte se vor ridica!” Dar nu s-au ridicat. Ele au trebuit să fie ridicate una după alta.
   Cât de uşor este pentru un om să-l aducă pe un altul la cădere, dar cât de greu este să îndrepţi iarăşi pe cel căzut! Cine dintre noi poate să spună cât de mult rău am făcut altora în viaţa noastră prin influenţa noastră rea şi exemplul nostru rău! Şi cine poate să facă la loc totul bine? Nimeni!
   Nu, dintre noi nimeni! Niciun om nu poate face, dar Dumnezeu poate. El vrea să dăruiască iertare şi un har care face totul nou. Harul face posibil să umblăm într-o viaţă nouă şi să fim o binecuvântare pentru alţii.

Au terminat rugăciunea?



   Un băieţel de şase ani a fost trimis la un magazin pentru a cumpăra repede ceva pentru micul dejun. Vânzătorul era foarte ocupat şi l-a lăsat pe micuţul client să aştepte un timp. În sfârşit i-a înmânat cele dorite, dar a observat că ochii copilului era plini de lacrimi.
   - Ce este cu tine, i s-a adresat vânzătorul, eşti bolnav?
   - Nu, a răspuns cu sfială micuţul, a trebuit să aştept aşa de mult timp şi desigur cei de acasă au terminat rugăciunea când voi ajunge eu.

   Acest cuvânt l-a atins puternic pe vânzător, pentru că şi el se ruga cândva dimineaţa. Dar de când a ajuns vânzător, nu a mai avut timp, cum spunea el, şi L-a uitat pe Dumnezeu. Cuvintele băiatului l-au pus pe gânduri. Nu a avut linişte şi pace, până când Domnul Isus şi Cuvântul Său au luat primul loc în inima lui.

duminică

Dispreţ, batjocură şi ocară



   În urmă cu câţiva ani - era într-o duminică -, am vrut să o vizitez pe prietena mea de şcoală. După adunare am mâncat şi am pornit la drum.
   Nu m-am îndepărtat mult de casă, când pe o poiană a unui vecin am zărit o mulţime de băieţi din sat stând la umbră. Conversaţiile şi râsetele lor răsunau până departe. Dar deodată s-a liniştit totul şi ca la comandă toţi s-au pus pe spate în iarbă.
   Când m-am apropiat, unul dintre ei a început să cânte. L-am recunoscut imediat după glas şi m-am mirat că ştia aşa de bine cântarea.
   Dacă îmi aduc bine aminte, era prima strofă din „Ţara cerească”.
   Pentru că drumul meu ducea aproape în semicerc în jurul poienii, unde stăteau băieţii din sat, am putut auzi toată strofa, căci nu am trecut aşa de repede pe lângă ei.
   În timp ce Florin cânta, ceilalţi râdeau pe înfundate, iar câte unul îşi ridica puţin capul pentru a vedea cum mă comport eu.

   Copii, ce credeţi, m-am supărat?
   Poate şi voi aţi fost batjocoriţi, sau alţii au râs de voi, sau aţi fost tachinaţi în vreun fel, pentru că mergeţi la şcoala duminicală şi la adunare. Şi ce aţi făcut?
   Vă pot spune ce am făcut eu: înainte de naşterea mea din nou, i-aş fi bătut pe băieţi cât aş fi putut de tare. Dar acum, când am primit o inimă nouă, am făcut contrariul. M-am putut bucura, căci prin aceasta răsplata mea va fi mai mare.
   Un frate ne-a spus şi adesea ne-a făcut curaj prin cuvintele:
   „Cu cât ai parte de mai mult dispreţ, de mai mult batjocură, de mai multă ocară, cu atât vei avea o răsplată mai mare.”
   Mântuitorul spune în Cuvântul Său:
„Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru, ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în cer...” (Luca 6.22-23).
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri...” (Matei 5.44-45).
   Aş dori ca Florin, dar şi ceilalţi să poată cânta frumoasa cântare cu inimi curate. Şi în loc să le port ranchiună, pot să mă rog pentru ei, ca să se întoarcă la Dumnezeu înainte ca timpul preţios de har să trecă pentru totdeauna.

luni

Sus în ţara minunată



Sus în ţara minunată,
Sus în ceruri sus,
Este bunul nostru Tată,
Sus în ceruri sus.

El mereu ne ocroteşte,
Tot ce-i bun ne dăruieşte.

Sus în ţara noastră sfântă,
Veşnic îngeraşii cântă.

Domnul Isus pregăteşte
Loc frumos cui Îl iubeşte.

Sus e scumpa noastră ţară,
Minunată primăvară.

Te rugăm Isuse, Doamne,
Când o să venim,
Să ne duci în ţara sfântă
Unde noi dorim.

joi

Şoarecele de câmp



   Mulţi dintre voi vă veţi mira să citiţi o povestire despre un şoarece de câmp. Cum poţi rămâne impresionat de un animal aşa de dăunător şi mic şi pe deasupra să scrii o povestire! – Poate chiar aţi omorât astfel de animale dăunătoare.
   Dar dacă vă voi spune că a fost un şoarece care mi-a transmis ceva deja în copilărie pentru calea vieţii, atunci desigur veţi fi interesaţi de această povestire.

   Ca băieţel de aproximativ patru ani aveam voie să merg cu tatăl meu la arat. În acel timp, aratul se făcea cu ajutorul vacilor. Eu mânam cele trei vaci ale noastre cuminţi, iar tata conducea plugul.
   Numai cine a avut marele privilegiu să lucreze la câmp ca şi copil cu părinţii săi, va putea simţi şi înţelege pe deplin ce am simţit eu. Patrupedele noastre curajoase trăgeau liniştite şi blânde plugul, şi încet se înşira brazdă după brazdă în timp ce eu povesteam vioi cu tata şi îi puneam toate întrebările posibile şi imposibile.
   Dar într-o zi, această atmosferă unică a fost distrusă deodată când m-am uitat înapoi în brazdă şi am zărit un cuib mare şi rotund de şoareci.
   - Tată, un cuib de şoareci, un cuib de şoareci! am strigat eu agitat.
   Vacile s-au şi oprit, iar tata şi cu mine am mers împreună înapoi pentru a vedea cu exactitate descoperirea.
   Ce privelişte! Cuibul frumos şi alb era plin de obiecţele chiţăitoare şi pe jumătate goale, care după înţelegerea mea vor deveni cândva şoareci.
   - Pot să-i duc vii pe şoricei acasă pisicii mele? l-am rugat şi l-am asaltat pe tatăl meu.
   - Poţi să-i duci acasă, dar mai întâi trebuie omorâţi, pentru ca micile animale să nu trebuiască să sufere prea mult timp, m-a învăţat el.
   Ce păcat să le omorâm! Dar tatăl meu a făcut repede acest lucru, iar eu, un pici, l-am ajutat.
   În batista mea i-am dus apoi pe toţi şoriceii fără viaţă la capătul ogorului şi i-am pus pe drum, pentru ca după ce terminăm treaba să-i pot lua acasă.

   Aratul a continuat, iar de fiecare dată când ne întorceam, mă uitam la şoriceii mei. Mi-am dat seama că erau tot mai puţini. Din păcate, nu ştiam încă să număr la acea vârstă. La întrebarea mea, tata mi-a spus că probabil un corb îi ia ca pradă.
   Mă uitam întruna înapoi spre drum, ca să văd acel animal rău ce îmi fura şoriceii. Dar niciunde nu era de văzut niciun corb, totuşi numărul şoriceilor scădea îngrijorător.
   La final au rămas doar câţiva. Atunci l-am rugat pe tata să mă lase lângă cei morţi, ca să pot vedea cine îmi fură şoriceii. El a fost de acord, şi astfel am rămas pe drum.
   Tata nu s-a îndepărtat foarte mult, când a apărut un şoarece mare. Am vrut să fug repede după el, dar animalul nu a fugit. Dimpotrivă, şoarecele a venit mai aproape de mine şi s-a uitat la mine cu ochii lui mici, strălucitori şi rotunzi ca şi când ar fi vrut să-mi spună:
   - Omoară-mă dacă poţi!
   Stăteam ca înmărmurit. Mult timp ne-am uitat aşa unul la altul. Apoi şoarecele a mers încet la şoricei, a luat unul în gură şi s-a dus tot aşa de încet înapoi cu prada lui acolo unde se găseau şi resturile jalnice ale cuibului.
   Atunci am înţeles. Era mama şoriceilor mei morţi! Ea i-a regăsit pe copilaşii ei şi i-a dus unul după altul înapoi în căminul ei distrus.
   Ce durere! Întreaga tristeţe a acestei întâmplări m-a atins aşa de mult, încât am început să plâng amarnic. Mi se părea că eram un mare ucigaş, un distrugător al fericirii liniştite a familiei lor.
   Când s-a întors tata, şoarecele tocmai mergea cu ultimul ei copilaş spre cuib. Pentru că tata a crezut că plâng din cauză că şoarecele mi-a furat micuţii, l-a lovit şi pe acesta de moarte. El nu a alergat, ci, mai mult, s-a întors şi s-a uitat şi la tata aşa de mâhnit, aşa de plin de durere, parcă ar fi vrut să spună:
   - Omoară-mă şi pe mine; viaţa nu mai are nicio valoare pentru mine, dacă acum copiii mei sunt morţi!
   Dar tata nu a înţeles acea limbă mută. El l-a omorât pe şoarece şi mi-a dat înapoi toţi şoriceii. Cu o „conştiinţă foarte rea”, am încărcat toţi şoriceii împreună cu mama lor în căruţă şi am plâns, da, am plâns amarnic!
   Aceasta a fost dragostea de mamă a unui şoarece! În ciuda marelui pericol, ea şi-a jertfit viaţa pentru şoriceii deja morţi.

   Dragi copii,
   Aceasta a fost dragostea unei mame de şoarece! De aceea cât de mare, cât de măreaţă trebuie să fie dragostea mamei tale, dar şi a tatălui tău faţă de tine! Gândeşte-te că şi ei îşi pun în joc viaţa lor pentru tine şi că s-au rugat pentru tine deja luni de zile, poate ani.
   Da, dragă inimă de copil, gândeşte-te şi nu mai pregăti părinţilor tăi niciun necaz, nicio durere prin neascultarea ta.
   În anii următori mi-a venit adesea în minte acest şoarece. El a fost pentru mine un simbol al dragostei şi al altruismului, chiar al credincioşiei.

   Acum, astăzi pot să-ţi spun despre o altă dragoste, despre o dragoste care face să dispară dragostea din povestirea mea. Da, o dragoste, care depăşeşte cu mult chiar dragostea mamei tale bune şi care îngrijeşte aşa de mult de tine. Este dragostea Mântuitorului tău!
   Această dragoste este de necomparat şi unică! El Şi-a dat viaţa Sa pentru tine în moarte plină de chinuri, şi El stă acum, dacă încă nu L-ai acceptat, în faţa uşii inimii tale şi roagă să fie lăsat înăuntru. Nu vrei să accepţi o astfel de dragoste? Vrei să-L trimiţi mai departe pe Mântuitorul tău?
   O, uite, ce trist Se uită El în ochii tăi, dacă nu vrei să accepţi dragostea Lui! De aceea deschide-i inima în timp ce recunoşti în faţa Lui păcatele tale, le regreţi şi mai departe nu mai vrei altceva decât să trăieşti pentru Mântuitorul şi să-i slujeşti Lui! Astfel, Îi pregăteşti Mântuitorului o mare bucurie! Da, El te caută aşa cum şi şoarecele i-a căutat pe copiii lui. Lasă-te găsit!