Leprosul

   Până târziu în noapte, Isus i-a vindecat pe bolnavi, i-a ajutat pe cei suferinzi, i-a mângâiat şi i-a încurajat pe oamenii deznădăjduiţi. Obosit, S-a dus să Se odihnească.

   Dar dimineaţa devreme, când era încă întuneric, a plecat singur spre cetate. Acolo afară, unde nu existau case, nu era niciun om pe drum, nu păşteau animale, ci domnea doar liniştea şi singurătatea, El a îngenuncheat şi S-a rugat Dumnezeului Său în cer. Mult timp a rămas aşa pe genunchi.

   Dar acum se apropiau paşi. Se auzeau glasuri. „Aici eşti!“ exclamă cu vioiciune Simon Petru. „Toţi Te caută!“ Domnul Isus îi răspunse foarte liniştit: „Trebuie să plecăm, pentru ca să pot predica şi în alte locuri. Asta este misiunea mea!“

   Ucenicii au fost desigur puţin dezamăgiţi. S-au întâmplat aşa multe în Capernaum! Iar acum nu rămâneau pe valul entuziasmului, ci trebuiau să plece simplu, fără un cuvânt de rămas bun? Dar aşa este Domnul Isus. El nu vrea să fie onorat şi aclamat, ci să ajute şi să vindece. Oamenii trebuie să recunoască, că Dumnezeu din cer le vorbeşte prin Isus, şi să-I mulţumească.

   Aşa a trecut Domnul cu ucenicii Săi dintr-un loc într-altul şi au spus oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu.

   Ei mergeau pe jos. Unii, care îi întâlneau, li se alăturau lor pentru un timp. Pentru fiecare, Domnul Isus avea un cuvânt bun.

   Din nou se apropiau de o cetate. În afara zidurilor cetăţii se aflau casele dărâmate ale celor marginalizaţi. Cei mai mulţi oameni, care trăiau acolo, erau bolnavi. Ei aveau lepră, o boală nevindecabilă şi foarte contagioasă. Ca să nu îmbolnăvească pe alţi oameni, trebuiau să-şi petreacă viaţa singuri în afara cetăţii. Unul dintre bolnavi, a cărui voinţă de viaţă nu era încă stinsă, a aflat că Domnul Isus va veni în cetatea sa. Acum stătea plin de nerăbdare la marginea drumului şi aştepta. Tot mereu punea mâna la ochi pentru a vedea dacă nu apărea în depărtare o mulţime de oameni.

   În sfârşit au apărut. El a fugit repede înaintea celor ce se apropiau. Ochii săi Îl căutau pe Omul de la care spera să primească ajutor. Acolo, Acesta trebuie să fie, acolo, în mijlocul mulţimii. A căzut pe genunchi înaintea Domnului Isus şi a strigat plin de încredere: „Dacă vrei, poţi să mă faci sănătos!“ Domnul Isus l-a privit plin de compasiune pe acel om, a întins mâna, l-a atins şi a spus: „Vreau să fii sănătos!

   Şi imediat, bolnavul a simţit o schimbare în corpul său. Mirat s-a uitat la braţele sale. „Vindecat!“, a fost primul său gând.

   „Să nu spui nimănui nimic, că ai devenit sănătos, ci du-te la preot şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru vindecare.“

   Dar bolnavul vindecat a fost aşa de entuziasmat şi de fericit, încât nici nu a ascultat bine. În loc să meargă liniştit în templu şi să-I mulţumească lui Dumnezeu, a istorisit peste tot că Domnul Isus l-a făcut sănătos.

   Asta a atras aşa de multă atenţie, încât oamenii L-au asaltat pe Isus. Acum El nu mai putea merge în cetate, ci a rămas afară în singurătate. Şi totuşi, oamenii au venit din toate părţile la El.  

O scrisoare

De ce nu mai exisă astăzi minuni mari, ca acelea despre care relatează Biblia?

Letiţia

Dragă Letiţia,

   Când Isus a fost pe pământ, Dumnezeu a vorbit prin minuni mari oamenilor: Isus a liniştit furtuna, El a înmulţit pâinea, El a vindecat orbi şi mulţi bolnavi. Isus a făcut acestea, pentru a arăta că El era într-adevăr Mântuitorul vestit. Dar astăzi, Dumnezeu ne vorbeşte nouă în primul rând prin Biblie. Dar se întâmplă şi multe, alte lucruri minunate. Din păcate, oamenii nu iau seama la ele. Iarna, natura este ca moartă. Dar primăvara, totul reînvie deodată. Nu este aceasta tot o minune? Când se deschide un boboc, când se naşte un copilaş, da, când inima noastră bate regulat mereu – nu sunt acestea minuni zilnice?

...cum este lutul...

„ ...cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea...“ (Ieremia 18.2)

Ce faci acolo?

   Zur, zur, zur, roata olarului se învârte repede şi îşi cântă propriul ei cântec. Câte oale a format olarul pe roata sa? Nu le-a numărat, dar se bucură tot mereu de munca lui. Când ia un bulgăre de argilă în mână, are întotdeauna în minte o imagine cum va arăta cândva vasul. Şi atunci lucrează sârguincios, până poate pune în cuptor vasul făcut. El se bucură când reuşeşte să facă vasul aşa cum şi l-a imaginat.

   Olarul stă astăzi iarăşi la roata sa. Piciorul său apasă cu putere pedala, care pune în mişcare roata. În mijlocul roţii se află bulgărele de argilă. Cu mâinile umede, olarul începe să formeze argila. Tot mereu îşi pune mâinile în vasul cu apă care se află lângă el pe bancă, pentru ca argila să nu rămână lipită de mâinile lui. Roata se învârte repede, şi argila ia încet foarma pe care şi-a imaginat-o el. Prima dată trage de argilă în sus, apoi formează cu degetele sale marginile şi rotunjimile. Este foarte adâncit în munca lui.

   Atunci, deodată, vasul de argilă spune olarului: „De ce mă faci aşa? Aş dori să fiu altfel. Ar fi mai bine, dacă aş avea o altă formă. Nu poţi să mai schimbi?”

   Dezamăgit, olarul lasă mâinile în jos, piciorul său încetează să antreneze roata. Roata se opreşte, argila începe să se usuce, primeşte crăpături fine, care se măresc repede, iar argila devine nefolositoare. Vasul frumos, pe care şi l-a închipuit olarul, nu mai ia fiinţă.

   Dumnezeu a folosit în Cuvântul Său, Biblia, această imagine despre argila vorbitoare, pentru a ne explica ceva important. Dumnezeu ne-a făcut, El ne-a dat fiecăruia dintre noi corpul şi aptitudinile pe care le-a ales pentru noi. Dacă acum spunem, dacă aş fi altfel, dacă aş avea păr mai frumos sau o altă înfăţăşare, dacă aş putea socoti sau cânta mai bine, dacă aş fi ca prietenul meu sau ca prietena mea, atunci nu devenim niciodată aşa cum Dumnezeu doreşte să ne aibă.

   Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi un plan şi o activitate, de aceea ne-a făcut aşa cum suntem.

„Nu v-a spus nimic Dumnezeu?“

   În timpul războiului de treizeci de ani, într-un orăşel german trăia o văduvă credincioasă, care avea un mic magazin de alimente. Ea vindea în mod deosebit păsat. Tocmai cumpărase iarăşi o provizie mai mare şi îşi dăduse aproape toţi banii pe păsat, când veni vestea că un general al împăratului Gustav Adolf din Suedia ar fi cu o oaste în marş spre oraş. Aceasta era pe de o parte o veste bună, căci suedezii veneau să-i ajute; dar văduva ştia din experienţă că atunci când soldaţii cereau locuinţă cu caracter provizoriu în oraş, toate alimentele existente erau confiscate. Atunci trebuia să dea şi ea provizia de păsat şi nu primea în schimb aproape nimic; ştia bine acest lucru. Ce se va alege de ea şi de fiul ei de zece ani? După ce a citit seara ca de obicei cu fiul ei un capitol din Cuvântul lui Dumnezeu, spuse îngrijorată:

   - Ce ne facem, Fritz, dacă vin soldaţii? Ne vor lua cu siguranţă tot păsatul; dacă nu ne ajută Domnul, este rău de tot!

   Fritz nu a ştiut ce să răspundă, dar cuvintele mamei i-au mers la inimă. El Îl cunoştea pe Domnul Isus ca Mântuitorul său şi pe Dumnezeu ca Tatăl său, iar înainte de culcare a îngenuncheat şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i spună generalului străin că nu are voie să ia nimic din magazinul mamei. Apoi adormi fără griji, în timp ce mama s-a chinuit mult timp cu grijile ei negăsind somn.

   În dimineaţa următoare, aşa cum s-a temut mama, a apărut un ofiţer cu mai mulţi soldaţi în magazin şi a poruncit ca în termen de patru ore să se livreze toate alimentele la primărie.

   Văduva tăcu. Dar Fritz a mers la ofiţer, s-a uitat fix în ochii lui şi i-a spus:

   - Domnule general, nu v-a spus nimic Dumnezeu?

   Ofiţerul se uită la băiat la început puţin nedumerit, apoi râse batjocoritor şi spuse:

   - Ce vrei, micuţule – ce trebuia să-mi spună Dumnezeu?

   - Că nu aveţi voie să luaţi din acest magazin alimente, spuse Fritz.

  - Nu, spuse ofiţerul, şi deodată deveni foarte serios, aşa ceva nu mi-a spus Dumnezeu.

   O clipă, Fritz a rămas fără cuvinte, apoi îi veni un nou gând.

   - Nu sunteţi generalul? întrebă el.

   - Nu, nu sunt, răsună răspunsul.

   - Nu vreţi să mă duceţi la general?

   Ofiţerul, care el însuşi avea copii şi căruia îi plăcu felul deschis al băiatului, i-a făcut semn cu mâna mamei să rămână liniştită şi întrebă:

   - Ce vrei de la domnul general?

   - Să-l întreb ce v-am întrebat pe dumneavoastră, căci ştiu că Dumnezeu i-a vorbit.

   Toată situaţia îi făcea încet plăcere ofiţerului, şi curios ce va ieşi de aici, a hotărât:

   - Bine, dacă vrei să vorbeşti cu generalul, atunci pregăteşte-te, vin imediat înapoi şi te iau cu mine!

   Astfel, ofiţerul plecă. Mama era îngrozită de îndrăzneala fiului ei şi începu să plângă. Dar Fritz spuse convins:

   - Fii liniştită, mamă, şi nu plânge. Cu siguranţă, Dumnezeu i-a spus generalului.

   O oră mai târziu, Fritz se afla în sala primăriei, unde o întreagă mulţime de domni distinşi erau adunaţi: generalul însuşi şi o mulţime de alţi înalţi ofiţeri, primarul orăşelului şi mai mulţi domni de la primărie. Acum, lui Fritz i se făcu puţin teamă. Dar îi reveni curajul când printre cei prezenţi îl observă pe domnul preot Lange, pe care îl cunoştea bine.

   Ofiţerul, care îl aduse pe băiat la primărie, îi şopti ceva generalului, acesta îl cercetă pe micuţ din cap până în picioare şi întrebă apoi prietenos:

   - Cine eşti tu şi ce vrei?

   Fritz se uită la domnul înalt cu ochii săi albaştri fără spaimă şi răspunse:

   - Mă numesc Fritz Hetlieb şi doresc să ştiu dacă Dumnezeu nu v-a spus nimic...

   Generalul nu păru mai puţin mirat ca mai înainte ofiţerul său.

   - Ce trebuia să-mi spună Dumnezeu? întrebă el.

   - Că nu trebuie să luaţi păsatul din magazinul mamei mele. Pentru că mama este văduvă şi săracă şi nu are bani să cumpere alt păsat.

   - Nu, răspunse serios şi hotărât generalul după ce se gândi puţin, Dumnezeu nu mi-a spus aceasta.

    Fritz deveni foarte încurcat. Nu aşteptase acest răspuns. Dar acum şi-a luat încă o dată tot curajul şi repetă îndărătnic:

   - Este într-adevăr adevărat, domnule general? Într-adevăr nu v-a spus Dumnezeu nimic?

   Generalul deveni nerăbdător şi nu dorea să fie reţinut mult timp de la obligaţiile slujbei sale. Dar atunci păşi în faţă preotul Lange, răsfoi o clipă în Biblia lui, pe care o purta totdeauna la el, şi apoi spuse:

   - Ba da, domnule general, Dumnezeu v-a spus în adevăr ceva. Ascultaţi ce stă scris în Cuvântul Său: „Să nu asupreşti pe văduvă, nici pe orfan. Dacă-i asupreşti, şi ei strigă la Mine după ajutor, Eu le voi auzi strigătele; mânia Mea se va aprinde, şi vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rămâne văduve, şi copiii voştri vor rămâne orfani“ (Exod 22.22-24).

   Generalul a ascultat cu capul plecat, dar Fritz strigă bucuros:

   - O, am ştiut exact, că Dumnezeu v-a spus ceva! Deci este totuşi adevărat!

   Atunci, generalul a pus mâna pe umărul lui şi a spus serios:

   - Trebuie să ascultăm de Dumnezeu, noi toţi. Mergi acasă, băiatul meu, şi linişteşte-o pe mama ta!

   Fritz nu aşteptă să i se spună de două ori. Cât îl ţinură picioarele, alergă repede spre casă şi strigă bucuros de departe mamei, care se uita îngrijorată după el:

   - O, mamă, Dumnezeu i-a spus într-adevăr generalului că nu are voie să ia nimic!