Prins singur în capcană

 

   Vânătorii indieni au găsit o metodă ingenioasă de capturare a maimuțelor rhesus: ele se prind singure în capcană!

   Mai întâi, se construiește o cutie îngustă în care se pune o banană. Se face o mică deschidere în care mâna maimuței se potrivește perfect. Maimuța se apropie și imediat întinde mâna prin gaură pentru a apuca momeala. Problema este că mâna ei, care este strânsă pumn, nu mai poate ieși prin acea deschidere! Chiar și atunci când vânătorii se apropie de ea, continuă să se țină cu lăcomie de prada sa în loc să o lase pur și simplu și să fugă. Vânătoarea este ușoară – maimuța s-a prins singură.

 

   Nu ne asemănăm cu această situație? Pentru că ne iubim propria noastră viață fără Dumnezeu, ignorăm cu nepăsare prețul pe care îl plătim pentru aceasta. Ce-i folosește maimuței dacă câștigă banana, dar își pierde viața? Domnul Isus a spus despre noi într-un mod asemănător: „Ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?” (Marcu 8.36).

 

Îți mulțumesc, o, Doamne

 

Îți mulțumesc, o, Doamne,

Că seara a sosit

Și toată ziua-n pace

Cu bine m-ai păzit.

 

Îți mulțumesc de grija

Ce-mi poartă cei iubiți,

De toată bucuria

Ce zilnic mi-o trimiți.

 

Te rog să-mi ierți, Isuse,

Tot ce Te-am întristat

Și-ajută-mi mai departe

Să cresc tot mai curat.

 

Să scoți din al meu suflet

Tot ce mai este rău,

Să-Ți fiu pe totdeauna

Un bun copil al Tău.

 

Trimite-mi îngerașii

Să-mi fie păzitori,

Să-mi fie somnul dulce,

Isuse, până-n zori.

 

Dumnezeu îți ascultă rugăciunea

 

   Urechea umană este o capodoperă a lui Dumnezeu. Nu numai că procesează semnalele acustice din mediul înconjurător, dar în ureche se află și organul echilibrului. Astfel știi, de exemplu, ce se află sus și ce se află jos. Urechea este capabilă să proceseze până la 50 de impulsuri pe secundă și să distingă și să localizeze 400.000 de tonuri și sunete.

   Biblia ne arată că Dumnezeu nu numai că ne-a dat un simț al auzului extraordinar, dar că El, în calitate de Creator al omului, aude, desigur, totul. Dumnezeu este Cel care „ascultă rugăciunea” (Psalmul 65.2), care nu pierde din vedere nicio rugăciune. El aude când te rogi Lui și îți reverși inima în fața Lui. El te aude și atunci când Îi spui în rugăciune grijile, eșecurile și temerile tale, dar și bucuriile. Dumnezeu nu doar te ascultă, ci El îți și răspunde.

   „Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, și El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit” (Psalmul 55.22).

 

Cheamă-Mă în ziua necazului

 

   Într-un sat de pescari de pe coasta de est a Friesland trăia o familie foarte, foarte săracă. Soțul lucra doar din când în când, iar puținul pe care îl câștiga, îl cheltuia de obicei pentru el însuși.

   Într-o dimineață, mama a fost nevoită să-și trimită copiii flămânzi la școală – nu mai avea cu ce să-i hrănească. S-a așezat la masa din bucătărie, disperată. Ce putea să facă? Trebuia să găsească ceva de mâncare înainte de prânz, când copiii veneau acasă!

   Apoi și-a amintit versetul din Psalmul 50:

   „Cheamă-Mă în ziua necazului, și Eu te voi izbăvi, iar Tu mă vei proslăvi!”

   Ea a îngenuncheat și a strigat către Domnul Isus: „Doamne, dacă este atât de amarnic pentru o mamă să-și lase copiii flămânzi să meargă la școală, cu siguranță este amar și pentru Tine, pentru că Tu iubești copiii mai mult decât îi poate iubi o mamă. Așa că ajută-ne și dă-ne ceva! Te rog, nu-i lăsa pe copii să stea flămânzi toată ziua.”

   După aceea s-a apucat de treburile casnice, a făcut paturile și curățenie în camere. Deodată i s-a părut că aude o voce care îi spune: „Ia-ți coșul mare de piață și du-te în sat!”. A auzit aceste cuvinte atât de clar, ca și cum cineva le-ar fi rostit în cameră.

   A luat coșul și a plecat în sat. S-a plimbat fără țintă pe străzi și prin piață până când s-a făcut ora unsprezece și a trebuit să plece acasă, pentru că în curând copiii se întorceau de la școală. Când nu era departe de casă, a auzit deodată că este strigată pe nume: „Maria”. O striga o femeie de la fereastra bucătăriei unei căsuțe frumoase. „Maria, te rog, vino încoace! Soțul meu tocmai a adus așa mulți cartofi frumoși! Ia-ți un coș plin acasă! Cu siguranță, îi poți folosi pentru copiii tăi!” Puțin mai târziu, plină de bucurie și de recunoștință, mama a ieșit din nou în stradă cu coșul plin și a vrut să meargă acasă. Atunci a fost chemată de la o altă casă. Femeia i-a spus: „Uite, am gătit astăzi orez cu lapte pentru noi toți, ne place mult. Soțul meu tocmai mi-a trimis prin cineva un mesaj și îmi spune că nu va veni astăzi la masă cu cei doi băieți mari ai noștri. Și mă gândeam ce voi face cu tot acest orez, când te-am văzut trecând pe aici. Ia-l! Sunt sigură că se vor bucura copiii tăi.” – „Mulțumesc mult”, a spus mama, și aproape că a început să plângă. „Iau cu plăcere orezul cu lapte!”

   După aceea, la masă, mama le-a povestit copiilor cum Domnul Isus a avut grijă de ei și cum i-a făcut fericiți cu o mâncare atât de bună. I-au mulțumit cu bucurie Domnului pentru grija Sa și au mâncat pe săturate. Și a mai rămas încă destul din porția mare de orez cu lapte pentru masa de seară.

 

Un răspuns neobișnuit

   Un bătrân, sprijinit în bastonul său robust, făcea o scurtă plimbare pe strada satului. Se vedea că bătrânului îi era greu să meargă. Pe drum a fost abordat de o cunoștință mai tânără. Cei doi s-au oprit pentru a schimba câteva cuvinte. Conversația s-a îndreptat spre viața de după moarte, iar tânărul a întrebat:

   - Ce ați răspunde dacă Dumnezeu v-ar întreba: Pe ce te bazezi, ca să nu fiu nevoit să te aduc la judecată din cauza păcatelor tale?

   Bătrânul s-a îndreptat de spate, l-a privit o clipă pe tânăr cu luare-aminte, a ridicat bastonul și a spus simplu:

   - Aș arăta spre Mântuitorul meu.

   Acesta a fost un răspuns excelent. Bătrânul cunoștea atât valoarea jertfei lui Isus Hristos, cât și pe Cel care dăruiește acest dar de nedescris. El știa că nu are de ce să se teamă în spatele sângelui vărsat al lui Hristos și că Dumnezeu l-a îndreptățit conform dreptății Sale pe cel care are credință în Isus. Pentru că bătrânul știa acest lucru, a putut să arate pur și simplu spre Mântuitorul său.

 

   Este bine ca fiecare dintre noi să poată arăta spre Fiul lui Dumnezeu glorificat în cer și să spună: „El este Mântuitorul meu. El a purtat păcatele mele în trupul Său pe lemn!”