Odată trăia într-un sat
un meşteşugar temător de Dumnezeu. Casa în care locuia el cu soţia lui şi cei doi copii mici ai săi, o cumpărase
de la un om bogat din acelaşi sat. Pentru că atunci n-a putut plăti întreaga
sumă, s-a înţeles cu bătrânul proprietar al casei să-i
tragă suma restantă în cinci rate anuale. Dumnezeu a binecuvântat munca lui, şi
meşteşugarul a putut achita patru ani la rând suma stabilită. Dar apoi s-a
îmbolnăvit deodată şi a murit.
Acum au venit zile pline
de griji pentru văduvă, pentru că la doliu
s-a adăugat curând nevoia. Imediat după meşteşugar a murit şi acel om bogat,
căruia i-a aparţinut odată casa şi căruia văduva îi mai datora o cincime din
preţul de cumpărare. Dacă acest om bogat era recunoscut ca foarte avar, atunci despre fiul său care l-a
moştenit se ştia că putea fi foarte răutăcios şi
brutal.
Când după câteva zile de la
moartea tatălui său acest tânăr s-a aşezat la biroul acestuia, a găsit printre
hârtiile decedatului obligaţia cu privire la vânzarea
casei. Dar despre cele patru rate anuale deja achitate nu era nimic însemnat pe obligaţie. Chiar în acea seară
a mers la văduva meşteşugarului pentru a-i cere banii.
- Ah,
spuse văduva, nu ştiţi că soţul meu a plătit deja patru rate şi astfel mai
suntem datori numai cu a cincea plată, ultima plată?
- Nu, aşa ceva nu
îmi este cunoscut, spuse tânărul. Dacă într-adevăr aţi plătit aşa mulţi bani
tatălui meu, aţi primit cu siguranţă o chitanţă. Pot să o văd?
Femeia alergă la birou
pentru a aduce registrul cu chitanţe, în care soţul ei păstra toate chitanţele.
Dar oricât a căutat, nu a găsit registrul.
Unde putea fi? Atunci femeii i se făcu teamă.
Tânărul care o privea
căutând observă spaima ei şi spuse:
- Ascultaţi!
Nu prea cred în chitanţele dumneavoastră. Într-o săptămână voi reveni. Dacă
chitanţele nu vor apărea, atunci va trebui să părăsiţi casa în următoarele două luni. Acestea fiind zise, plecă.
Femeia începu iarăşi să
caute. Ea luă toate dulapurile la rând. Căută
prin sertare şi lăzi.
Căută în toate rafturile şi se uită în orice colţişor – degeaba.
După o săptămână, registrul cu chitanţe nu era găsit. O,
cine poate să măsoare necazul femeii! Nu era niciun ajutor, nicio cale de
ieşire?
Fiul ei mic Corneliu o
văzu pe mamă plângând. El i-a spus:
- Mamă,
Domnul Isus nu ştie că te afli în necaz?
- Desigur, băiatul meu,
spuse mama. Nu avea băiatul dreptate? Nu trebuia să caute adăpost în necazul ei
la Tatăl ei ceresc şi să aştepte de la El singur totul?
- Vino, băiatul meu, spuse
mama copilului, să ne rugăm împreună pentru acest lucru. Tatăl nostru ceresc
poate să ne ajute.
- Şi
Ana să vină, strigă băiatul. Şi când şi Ana, micuţa lui surioară veni,
îngenuncheară toţi trei şi mama strigă la Dumnezeu după
ajutor.
Dumnezeu i-a auzit
strigătul. El, care Se numeşte Tatăl orfanilor, S-a îndurat şi a răspuns. El
i-a răsplătit încrederea într-un mod minunat.
Tocmai s-au ridicat de pe
genunchi, când au auzit bine cum cineva închidea uşa de la grădină. Mama
deschise fereastra, dar nu a putut vedea pe nimeni. Oare să se fi înşelat
cu toţii? „Sigur a fost vântul“, spuse ea copiilor ei.
Când puţin mai târziu a
vrut să închidă fereastra, o pasăre zbură deodată pe lângă capul ei în casă. Corneliu văzu pasărea, ţipă de bucurie şi încercă să prindă animăluţul. Dar pasărea a fost mai rapidă ca el şi se strecură sub biroul tatălui.
Mama ştia că nu putea
ţine pasărea în casă, oricât de mare era bucuria copiilor. Dorea să-i redea
libertatea şi încercă să împingă puţin de la perete biroul
greu. Deabia îl împinse câţiva centimetri, când ceva din partea din spate căzu
cu zgomot la pământ. Mama se uită, se aplecă – şi ce luă în mână? Registrul cu chitanţe!
Cine a putut descrie
bucuria ei? Iarăşi îngenunche cu cei doi copii ai ei şi Îi
mulţumi lui Dumnezeu printre lacrimi pentru acest ajutor minunat.
Dar a avut şi mai mult
motiv să admire lucrarea lui Dumnezeu.
Cu chitanţa în poşetă,
femeia alergă la tânărul căruia îi datora ultima rată. Îi spuse în ce mod
neobişnuit a găsit chitanţele. Tânărul ascultă cu atenţie fără să spună ceva.
De ce era aşa de tăcut?
Apoi acesta se îndreptă
spre birou, scrise repede câteva rânduri pe o foaie de hârtie, i-o dădu femeii
şi spuse:
- Restul
sumei de cumpărare nu trebuie să mi-l mai plătiţi. Vă dăruiesc aceşti bani.
Poftiţi, aici este chitanţa!
Văduvei nu-i venea să-şi
creadă urechilor. Ce auzise? Toată datoria era anulată?
Era omul care stătea în
faţa ei acelaşi cu cel de acum o săptămână care
i-a vorbit aşa de dur? Fără să-i vină să creadă,
se uita la el. Atunci el spuse:
- Da,
aţi auzit bine. Am fost azi dimineaţă pentru chitanţe la dumneavoastră în casă.
Cum stăteam în hol, v-am auzit rugându-vă. Am râs de acest lucru şi am plecat.
Nu mi-am putut imagina cum va putea Dumnezeu să vă ajute.
