Isus trăiește, a înviat!

„Facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” Luca 22.42

Domnul Isus le-a vorbit oamenilor timp de trei ani despre Dumnezeu, a vindecat bolnavi, a înviat chiar morți. Dar acum stătea în fața celei mai mari și grele lucrări ale Sale. Conform voii lui Dumnezeu, El trebuia să moară la crucea de pe Golgota pentru păcatele oamenilor, pentru păcatele tale și ale mele. Acolo a trebuit să suporte chinuri îngrozitoare. Atunci S-a rugat Tatălui Său din cer. Trebuia El, într-adevăr, să moară, fiindcă alții au fost răi? Oh, cât de greu și groaznic părea totul! Dar El S-a gândit că era voia lui Dumnezeu să moară pentru păcatele oamenilor. Nu exista altă cale să-i elibereze pe oameni de vina lor. Domnul Isus știa aceasta. De aceea S-a rugat: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” Cât de ascultător a fost Fiul lui Dumnezeu!

„Eu nu găsesc nicio vină în El.” Ioan 18.38

Isus Hristos a fost prins cu ciomege și cu săbii. Mai-marii iudeilor L-au tratat ca un răufăcător. În schimb, El făcuse numai bine oamenilor. Apoi L-au dus în fața judecătorului suprem, romanul Pilat, și L-au acuzat pe Domnul Isus înaintea lui. Pilat L-a audiat. Dar a fost nevoit să constate că acest acuzat nu făcuse niciun rău. Pilat le-a spus de trei ori iudeilor: „Eu nu găsesc nicio vină în El.” De fapt, Pilat ar fi trebuit să-L elibereze atunci pe Domnul Isus. Dar se temea de iudei. Aceștia strigau mereu: „Ia-L, ia-L, răstignește-L!” Atunci Pilat a acceptat, ca Domnul Isus să fie crucificat fiind nevinovat. Ce vină mare și-a asumat!

„Isus zicea: Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Luca 23.34

Soldații bădărani L-au luat pe Domnul Isus, și-au bătut joc de El și I-au pus o coroană de spini pe cap. O, ce dureri I-a provocat aceasta! Apoi L-au dus pe un deal în fața orașului. Dar crucea grea a trebuit să o ducă Însuși Isus. L-au răstignit pe dealul Golgota. El făcuse bine atâtor oameni! Acum atârna nevinovat pe cruce și trebuia să suporte cele mai mari dureri. Dar în inima Sa nu S-a ridicat mânie împotriva soldaților bădărani. El S-a rugat cu voce tare: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Ce dragoste! Și pe tine te iubește Domnul Isus. El dorește să-ți ierte și ție toată vina. Trebuie doar să o recunoști înaintea Lui. Domnul Isus a murit pentru vina ta la cruce.

„Isus a răspuns: Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” Luca 23.43

Împreună cu Domnul Isus, soldații au răstignit și doi tâlhari. Unul a fost atârnat la dreapta Lui, iar celălalt la stânga Lui. Când oamenii L-au batjocorit pe Mântuitorul pe cruce, unul dintre tâlhari a făcut la fel. Dar celălalt a recunoscut că Isus atârnă nevinovat pe cruce. Deodată a știut că acest Isus este Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu. El a recunoscut vina sa înaintea Domnului Isus și L-a rugat: „Adu-Ți aminte de mine!” Ce răspuns minunat a primit apoi: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Mântuitorul i-a iertat totul. Nu există niciun rău pe care l-ai făcut și pe care Domnul Isus să nu-l poată ierta. Trebuie doar să-I spui și să-I ceri iertare.

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Matei 27.46

În timp ce Domnul Isus atârna nevinovat pe cruce, la miezul zilei s-a făcut deodată întuneric. Acest întuneric a durat trei ore. Apoi El a strigat cu glas tare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Fiul lui Dumnezeu nu S-a simțit niciodată atât de singur ca în acele clipe! Dumnezeu Îl părăsise! De ce? Dumnezeu urăște păcatul și nu-l poate vedea. Acolo la cruce, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a stat atârnat, fiind încărcat cu păcatele tuturor oamenilor. De aceea Dumnezeu a trebuit să-L părăsească. Aceasta L-a durut mai mult pe Isus decât tot ce a suferit din partea oamenilor.

Vezi cât de rău și grav este păcatul înaintea lui Dumnezeu? Dar cât de mulțumitori trebuie să fim față de Domnul Isus, pentru că El a luat asupra Sa vina pentru păcatele noastre!

„Isus a zis: S-a isprăvit! Apoi Și-a plecat capul și Și-a dat duhul.” Ioan 19.30

Diavolul a vrut să-L nimicească pe Fiul lui Dumnezeu. Acum părea să-și fi atins scopul. Isus a fost condamnat nevinovat la moartea pe cruce. Oamenii nu L-au vrut, dar Dumnezeu L-a părăsit datorită păcatelor noastre. Trebuia să biruie diavolul asupra lui Isus? Atunci, Isus a strigat cu glas tare: „S-a isprăvit!” Apoi Și-a dat Duhul în mâinile Tatălui Său din cer și a murit.

Nu diavolul a biruit, ci tocmai contrariul s-a întâmplat. Domnul Isus a murit la cruce pentru păcatele noastre. Acum avem posibilitatea să fugim de diavolul. El nu mai are nicio putere asupra noastră, dacă ne recunoaștem păcatele noastre înaintea Domnului Isus. El ni le iartă. Diavolul nu ne mai poate acuza înaintea lui Dumnezeu.

Isus trăiește și biruie, aleluia!

Totu-I stă la picioare, aleluia!

Citim în aceste versuri cuvântul „Aleluia”. Ce înseamnă acesta? „Lăudați pe Domnul!” În dimineața zilei de Paște să spunem cu toți: „Lăudați pe Domnul, mulțumiți Domnului Isus!” În ultima carte din Biblie, Apocalipsa, în capitolul 19 citim că în cer o mulțime mare spune: „Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea și puterea!” O astfel de cântare de laudă s-a cântat probabil în prima dimineață de Paște în cer. Apoi au venit la mormânt îngeri care au adus vestea: „Isus trăiește, a înviat!” Câteva femei au fost primele care au auzit această veste. Ele au dus vestea mai departe: „Isus trăiește, a înviat!” Și noi auzim astăzi cuvintele: „Isus trăiește, a înviat.” Atunci spunem cu toții: „Aleluia!”

Cartea de cântări

   După cel de-al Doilea Război Mondial, mulți oameni au suferit de foame. În mod deosebit, orașele mari au fost lovite puternic de lipsa alimentelor.

   O femeie credincioasă din oraș vizitase rudele ei de la țară. Când a plecat spre casă, și-a uitat acolo cartea de cântări. Ulterior, rudele au făcut un pachet cu alimente și au pus în pachet și cartea de cântări.

   Dar pachetul nu a ajuns niciodată la destinație. Câteva săptămâni mai târziu, creștina a primit o scrisoare de la un factor poștal. El a recunoscut:

   „N-am putut să rezist ispitei de a deschide pachetul, bănuind că sunt alimente, și de a-l duce familiei mele înfometate. Da, am furat pachetul dumneavoastră. Când am găsit cartea de cântări, am răsfoit-o puțin și am citit unele versuri. Și ce ciudat! Ceea ce am citit m-a acaparat. Îmi veneau mereu în minte acele texte și m-au chinuit continuu. Am știut atunci că sunt un păcătos pierdut. Am mărturisit în fața lui Dumnezeu păcatele mele și I-am cerut iertare. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea și m-a salvat. Acum doresc să vă cer și dumneavoastră iertare, pentru că v-am furat ceea ce vă aparținea.”

   Femeia credincioasă l-a iertat cu drag.

Vecini ciudați (1)

   Țăranul Robert Busch era o ciumă pentru toată împrejurimea sa. Soția și copiii lui trăiau într-o teamă permanentă de el. Chiar și animalele se temeau de el. Imediat ce deschidea poarta curții, câinele își aduna coada și se uita timid dintr-o parte la stăpânul său; pisica fugea într-o goană nebună, dacă stăpânul ajungea în apropierea ei. Caii erau așa de sălbatici adeseori din cauza biciuirii lor continue, încât nu mai ascultau de nicio chemare. 

   Chiar și pomii de pe terenul lui Robert arătau amărâți și neglijați. Câmpurile lui erau pline de buruiană, grădina lui de zarzavat era dezordonată și sălbăticită.

   Pe scurt, totul din jurul său arăta atât de sumbru și de neprietenos la fel ca el însuși. Zi de zi îi blestema pe vecinii săi, pentru că ei – așa afirma el – îi otrăveau pisicile, îi împușcau câinii și aruncau cu pietre după găini. Procese nesfârșite îi provocau necontenit supărare, osteneală și cheltuieli, astfel încât îi lipseau timpul și plăcerea de a cultiva temeinic pământul său.

   Împotriva lui Johann Schmidt, un zilier, care locuia în apropierea sa, înaintase trei plângeri una după alta. Schmidt împrumutase, într-adevăr, scule de grădină de la el și afirma că le adusese înapoi. Busch invoca contrariul și tribunalul l-a condamnat pe Schmidt la despăgubire și la plata costurilor.

   Pentru că sărmanul om nu avea bani, i se vânduse unicul porc pe care îl avea. Astfel, el a ajuns să se mânie foarte tare și l-a numit pe adversarul său un escroc și că este un blestem pentru toată vecinătatea. Ca urmare, Robert l-a reclamat ca fiind calomniator. Dar judecătorul a avut mai multă milă decât Robert față de sărmanul om și l-a pus să plătească o sumă așa de mică de bani, încât l-a făcut de râs pe Robert. Aceasta l-a îndârjit la culme, și odată, când Schmidt s-a aflat în apropierea casei lui, l-a asmuțit pe câine asupra lui strigând mânios: „Așa, acum spune încă o dată că sunt un escroc!”

   Johann a tăcut de data asta înțelept, dar în interiorul său spumega. S-a dus acasă, s-a certat cu soția lui, i-a bătut pe copii, i-a dat pisicii o lovitură cu piciorul – nimeni nu știa, de ce. Atitudinea răutăcioasă a vecinului acționa molipsitor.

   Paisprezece zile după aceea, Robert Busch și-a găsit câinele otrăvit. Iarăși a mers la judecată; a fost înaintată o nouă plângere împotriva lui Schmidt. Dar pentru că Robert nu putea dovedi cu nimic, a fost respins și pe deasupra a trebuit să achite costurile. S-a răzbunat însă otrăvind o oaie care îi aparținea doamnei Schmidt și care îi era foarte dragă.

   Sufletul lui Johann Schmidt devenea astfel tot mai îndârjit și mai iritat; și pentru a scăpa de supărare, mergea adeseori la han și povestea acolo cu expresii urâte câtă supărare și cât necaz îi făcea vecinul cel rău. Sărmana sa soție plângea mult și afirma că Busch avea întreaga vină; soțul ei Johann fusese mai demult cel mai blând om; dar acum nu te mai puteai înțelege cu el; vecinul făcuse din el un adevărat tiran.

   Dar nici lacrimile femeii vrednice de milă, nici sfaturile amabile ale altor vecini nu au schimbat nimic. Cearta între cei doi bărbați a rămas și ea devenea cu fiecare săptămână tot mai rea; și pentru că în asemenea ocazii sunt oameni, cărora le place să arunce ulei pe foc, nu au lipsit hărțuielile de tot felul.

Predica

   – Domnule Ioan, spuneți-mi vă rog, cum v-ați întors la Dumnezeu?

   Bătrânul pescar se îndreptă puțin de spate, mă privi cu ochi strălucitori și rămase pe gânduri.

   – S-a întâmplat în urmă cu mulți ani?

   – Da, de mult timp, răspunse el încă dus pe gânduri, aproximativ în urmă cu treizeci de ani.

   – Cum s-a întâmplat?

   – A fost ciudat! Printr-o predică.

   – Printr-o predică? Unde ați auzit acea predică?

   – N-am auzit-o, am văzut-o.

   – Ați văzut-o?

   – Da, am văzut-o în fiecare zi. Am trăit împreună cu ea. Am auzit desigur multe predici, dar toate m-au lăsat rece. Dar aceasta a fost altfel. A fost soția mea, care a plecat de mult timp la Domnul.

   – Nu înțeleg. Vă rog să-mi explicați.

   – Da, vă povestesc pe scurt. Eu și Maria ne înțelegeam destul de bine. Dar amândoi ne enervam foarte repede și deseori aveam certuri. Apoi, ea s-a pocăit. Cel puțin așa spunea. Dar eu n-am prea observat nimic din aceasta. La început, probabil ceva, dar apoi am ajuns iarăși la starea noastră veche. Ea frecventa adunările creștine, citea Biblia și se ruga și acasă. Apoi îmi predica mie că sunt un păcătos și îmi spunea să mă pocăiesc. Câteodată și plângea, ca să mă determine să mă întorc la Dumnezeu. Dar felul ei de a fi a rămas același. Astfel ajungeam deseori la frecușuri. Încercam să fac tot posibilul ca să o enervez, pentru că nu-mi convenea că era evlavioasă. Doar un cuvânt, și războiul începea. Adesea plângea apoi, dar nu-mi păsa.

   Într-o zi m-a întrebat:

   – Ioane, nu vrei niciodată să te întorci la Dumnezeu?

   – Pentru ce să mă întorc, am întrebat eu supărat.

   – Pentru o viață nouă.

   – Ai tu o viață nouă?

   – Da, așa cred, în toată slăbiciunea.

   – Atunci nu vreau să am o astfel de viață, pentru că nu vreau să fiu ca tine.

   – Nu trebuie să privești la mine, pentru că suntem oameni slabi. Trebuie să privești la Dumnezeu.

   – Pe Dumnezeu nu-L pot vedea, dar pe tine te văd și nu dau niciun ban pe creștinismul tău.

   Apoi, într-o seară, a venit acasă de la adunare și în acea seară mi-am făcut griji pentru ea. Fața ei era albă ca peretele. Nu a vorbit nimic. Mai multe zile și-a făcut liniștită munca. Mă gândeam că se va îmbolnăvi. Câteva zile mai târziu, în timp ce ședeam și-mi reparam plasele, Maria a venit și s-a așezat lângă mine. Ochii ei aveau o strălucire aparte, pe care aproape nu o puteam suporta. Ea m-a luat de mână și mi-a zis:

   – Dragul meu, eu I-am cerut iertare lui Dumnezeu.

   – Pentru ce?

   – Pentru că am dezonorat Numele Lui. M-am considerat credincioasă și sfântă, dar a fost foarte puțină sfințenie în viața mea.

   Am rămas impresionat.

   – Doresc să-ți cer și ție iertare, a continuat ea.

   Aceste cuvinte au făcut o mare impresie asupra mea. Mă simțeam incomod. Dacă m-ar fi certat, m-aș fi simțit mai bine.

   Din acea zi, soția mea a devenit un alt om. Din acea zi a fost, într-adevăr, temătoare de Dumnezeu. Ea se considera moartă față de păcat. Înțelegi? Era un om nou.

   – Vă înțeleg foarte bine. Dar nu s-a mai arătat niciodată firea aceea nestăpânită?

   – Am făcut tot ce am putut ca să o irit. Dacă și-a arătat vreodată firea cea nestăpânită? La început am observat că mai avea acea fire în carnea ei. Dar venise o putere asupra ei, un duh locuia în ea, pe care eu nu-l observasem la început. Parcă era acoperită de o putere cerească, ca un fel de armură, pe care nu o putea străpunge gândirea mea rea. Pentru o natură rea, nesfântă este greu să vadă în fiecare zi o față peste care este pacea lui Dumnezeu și bucuria ca un văl sfânt. Deveneam tot mai rău. Dar aceasta nu părea să o ducă la dispute. Până la urmă am ajuns să o urăsc. Îl uram și pe Dumnezeu, care locuia în ea. El mă condamna. Acesta era creștinism adevărat. Am putut să văd aceasta și am înțeles. Ea nu a trebuit să-mi predice, pentru că ea însăși era o predică.

   Am trăit mulți ani împreună cu această predică. Ea devenea tot mai frumoasă. Până la urmă a devenit prea puternică și a trebuit să mă întorc și eu la Dumnezeu. Așa s-au petrecut lucrurile.