Sha-jo

  O fetiţă din China, pe nume Sha-jo, şi-a pierdut deja de timpuriu părinţii. De aceea a locuit pentru un timp într-o şcoală misionară. Acolo a auzit pentru prima dată despre Domnul Isus. Sha-jo a recunoscut că avea nevoie de un Mântuitor, a mărturisit înaintea Domnului Isus păcatele ei şi a găsit iertare.

   Mai târziu, bunicul ei a luat-o la el acasă. Bunicului nu-i plăcea deloc când o vedea rugându-se „noului ei Dumnezeu“. El îşi iubea nepoata. Dar o lăsa să simtă toată mânia lui când ea se ruga Mântuitorului. Atunci se putea întâmpla ca bunicul să o bată tare sau chiar să o pedepsească.

   În acel timp, ţara era bântuită mereu de tot felul de evenimente de război, şi zilnic locuitorii ei suspinau sub povara nevoilor şi a grozăviilor pe care le aducea războiul cu sine.

   Nici casa bunicului lui Sha-jo nu a rămas cruţată. Într-o zi, o trupă mică de soldaţi sub comanda unui ofiţer brutal a intrat la ei şi i-a jefuit aproape de tot.

   După câteva săptămâni, într-o seară, bunicul văzu de pe zidul oraşului iarăşi acea trupă de soldaţi apropiindu-se. Bătrânul om alergă repede acasă la nepoţica lui şi îi relată în puţine cuvinte ce văzuse: „Vin iarăşi! I-am văzut de pe zid! Vin iarăşi!“ Atunci bătrânul om spuse: „Roagă-te! Nu ai spus că Dumnezeul tău îţi ascultă rugăciunea? Du-te în cămăruţa ta – repede – şi roagă-te! Roagă-te ca să nu vină în casa noastră!“

   Bătrânul om o împinse grăbit în cămăruţa ei şi închise uşa. Înăuntru, Sha-jo îngenunche îndată.

   Afară, în faţa cămăruţei, bunicul stătea la uşă. El îşi ţinea urechea lipită de uşă, ca să se convingă că nepoata lui l-a ascultat şi se roagă. Astfel a putut înţelege fiecare cuvânt. A înţeles desluşit:

   „Dragă Doamne Isuse, sunt aşa de bucuroasă şi mulţumitoare că bunicul a spus să mă rog. Înainte mă lovea când doream să mă rog. Dar astăzi el mi-a dat această poruncă. Vrei acum să-i arăţi bunicului că Tu asculţi rugăciunea mea? Te rog nu lăsa ca soldaţii să vină la noi în casă! Împiedică-i Tu! Amin.“

   În acea clipă, ofiţerul îşi îndreptă calul spre casă. Soldaţii îl urmară. Dar deodată calul ezită. Ce se întâmplase? Animalul refuza să păşească în curte. Toate îndemnurile n-au ajutat la nimic. Nici cu forţa nu a putut fi mişcat să meargă înainte măcar un singur pas. Ofiţerul, ca mulţi chinezi, puţin superstiţios, se uită cu teamă în jur şi spuse soldaţilor săi: „Această casă trecuie să fie plină de duhuri rele! Noi nu le putem vedea, dar calul le vede. Niciunul nu intră!“

   Într-o clipă, soldaţii părăsiră curtea, îl urmară pe conducătorul lor şi se retraseră.

   A doua zi, bunicul merse cu Sha-jo la învăţătorul ei de odinioară la şcoala misionară şi îl rugă:

   „Spune-mi despre Dumnezeul tău care ascultă rugăciuni şi învaţă-mă şi pe mine să mă rog.“

Dă-ţi drumul!

   - Să nu vă opriţi pe drum, să nu faceţi nicio prostie şi să vă întoarceţi imediat la şcoală! Cu aceste cuvinte ne-a îndemnat învăţătorul nostru, şi apoi am plecat din curtea şcolii.

   Eram cinci băieţi şi trebuia să ducem cu un mic cărucior de mână tot felul de vechituri din şcoală la locul de gunoi. Pe ascuns ne bucuram enorm de mult, căci locul de gunoi se afla în afara satului nostru în pădure şi astfel puteam pentru cel puţin o oră să întoarcem spatele şcolii.

   După ce am golit căruciorul nostru în groapa de gunoi, n-am simţit nicio plăcere să ne întoarcem la şcoală. Am umblat prin pădure, ne-am suit în copaci şi am aruncat unii în alţii cu conuri de brazi. Astfel ne-am adâncit tot mai mult în pădure. Şcoala şi cuvintele învăţătorului au fost uitate.

   Atunci pădurea se rări în faţa noastră şi deodată am stat la marginea unei uriaşe cariere de piatră. Peretele de la picioarele noastre avea mulţi metri pe verticală. Dar imediat, atenţia ne-a fost atrasă de altceva: deasupra capetelor noastre era în funcţiune un funicular. De fapt, toţi îl văzuserăm adesea din vale, dar aşa de aproape de el nu fuseserăm niciodată. Lădiţele duceau dintr-o groapă de deasupra pădurii minereu de fier în furnalele din localitatea învecinată de mai jos.

   La început am privit lădiţele. Am numărat pe cele pline şi pe cele goale. Am ascultat zumzetul încet al instalaţiei şi am privit la cablul de oţel puternic care se balansa uşor.

   Atunci ne-am dorit să mergem cu funicularul. După ce ne-am sfătuit, am urcat panta până la următorul stâlp care se afla la aproape treizeci de metri deasupra carierei de piatră. Era un stâlp cu grilaj şi ne-am căţărat uşor.

   Puţin mai târziu ne deplasam cu funicularul. La distanţă de câţiva metri ne agăţam de cablul subţire de tracţiune care era legat de lădiţe şi ne lăsam traşi. Pentru că stâlpul se afla aproape de vârful muntelui, nu era înalt. Cablul ne ducea doar doi, trei metri peste pământ şi puteam să ne lăsăm să cădem în iarbă fără să ne provocăm ceva rău.

   Aşa am făcut un timp. Tot mereu ne căţăram pe stâlpul cu grilaj până la rola peste care trecea cablul, ne agăţam în spatele acestei role de cablu şi eram luaţi cu el. Bălăbăneam liberi deasupra pământului, dădeam din picioare şi strigam de bucurie şi zburdălnicie, de răsuna până departe în pădure.

    Apoi am făcut o competiţie: care va mearge cel mai mult. Doar când nu mai aveam putere în braţe, săream şi marcam distanţa atinsă de la stâlp cu un con de brad. Plăcerea noastră era imensă. Cine se mai gândea la drumul spre casă!

   Iarăşi urcaserăm pe stâlp şi ne bălăbăneam unul după altul pe cablu. Şi iarăşi a trebuit să cedăm unul după altul. Doar Gabi rezistă. Răcneam de entuziasm, căci aşa de mult niciunul dintre noi nu se putuse ţine până atunci.

   - Bravo, Gabi! Super! Super!

   Deodată mă cuprinse o groază paralizantă. Am văzut ochii lui Gabi. Se uitau larg deschişi în direcţia de mers. Odată cu depărtarea de stâlp crescuse şi distanţa dintre cablu şi pământ, iar Gabi nu mai îndrăznea să sară! Şi necontenit plutea şi tot mai mare devenea pericolul. Acum înălţimea faţă de pământ măsura deja cinci, şase metri, şi Gabi tot mai plutea. Am luat-o la fugă după el împiedicându-ne şi strigam cât puteam. Dar acum nu mai strigam de încântare, ci din teamă.

   Niciodată în viaţa mea nu voi uita acele clipe.

   Gabi se apropia de marginea superioară a carierei uriaşe de piatră. Ştiam cu toţii ce adâncă era aceasta şi că apoi cablul traversa strada şi toată valea la o mare înălţime. Terenul din faţa noastră se înclina tot mai puternic, iar speranţa lui Gabi de salvare dispăru.

   - Dă-ţi drumul, Gabi! Dă-ţi drumuuul!

   O, cât am strigat, ţipat, rugat!

   Şi apoi căzu. Iarba înaltă şi terenul moale au atenuat puţin lovitura, dar Gabi totuşi s-a lovit. Nu a mai putut merge. Am căutat în pădure câteva bare, am construit cu mare osteneală o targă şi l-am cărat pe prietenul nostru până la căruciorul de la marginea pădurii.

   Pe drumul spre casă, niciunul n-a scos niciun cuvânt. Fiecare era preocupat cu gândurile sale. Cu întârziere mărită am ajuns la şcoală.

   Această întâmplare nu-mi iese din minte. Nu se aseamănă mulţi oameni prietenului nostru Gabi? Pe câţi a ademenit satan! Câţi urmează plăcerea lui şi nu vor să se lase de ea – până când deodată este prea târziu, până nu se mai pot lăsa de ea!

   L-ai acceptat pe Domnul Isus ca Salvatorul tău? Sau oscilezi înspre prăpastie, înspre pierzarea veşnică? Atunci desprinde-te! Sari! Sari la timp!

   Vino la Isus!

Irina nu mai este singură

   Părinţii Irinei sunt foarte preocupaţi cu serviciul, pentru că au un magazin. De aceea Irina este peste zi adesea singură. De ziua de naştere, părinţii ei i-au dăruit ca tovarăşă de joacă o pisicuţă albă ca zăpada. Irina a fost foarte fericită. Ea i-a dat numele Alba şi se juca mult cu ea, în casă şi în grădină. Acum avea o tovarăşă de joacă!

   Da, micuţă Irina, acum te bucuri de pisicuţa ta. Dar Alba va creşte şi apoi va porni pe căile ei proprii. Ea nu va rămâne pentru totdeauna la tine. Mântuitorul Isus Hristos doreşte să devină Prietenul tău şi fratele tău mai mare. El doreşte să fie cu tine în toate zilele. Atunci nu vei mai fi singură niciodată.