miercuri

În pericol



   Ziua de şcoală a Elenei a fost aşa de obositoare! Astăzi au scris dictare. Elena nu era aşa de sigură, dacă a scris corect toate cuvintele. Ieri când a exersat acasă, a mers totul bine, dar la şcoală a fost aşa de emoţionată şi sigur a făcut câteva greşeli.
   Adâncită în gânduri, Elena păşea agale spre casă. Aproape că nu putea să-şi ridice picioarele. Picioarele o dureau de la ora de sport. Astăzi au trebuit să exerseze pentru alergarea prin pădure. Desigur, s-a străduit cât a putut. Şi, într-adevăr, a fost a doua. A fost super! Dar acum era obosită, foarte obosită.
   Pe când Elena se târa spre casă, a observat că o maşină a oprit lângă ea. Şoferul s-a uitat la ea şi Elena s-a simţit imediat stânjenită. S-a uitat repede în altă parte şi a mers mai departe. „Să nu mă mai uit într-acolo“, s-a gândit ea. Maşina a plecat încet mai departe. Elena păşea de-a lungul trotuarului. Iarăşi a văzut maşina oprindu-se la marginea străzii. Şoferul a dat geamul în jos şi a spus: „Ei! Arăţi obosită. Să nu te duc repede acasă?“
   Elena a înghiţit în sec. Să ajungă repede acasă ar fi nemapomenit. Dar nu avea voie să urce în nicio maşină străină. „Nu, mulţumesc“, a spus ea tare şi a mers mai departe. Dar bărbatul nu s-a lăsat. Iarăşi s-a adresat Elenei. Elenei i-a fost teamă. „Doamne Isuse, ajută-mă!“ s-a rugat ea. Şi apoi a luat-o la fugă. Aşa de repede cât o ţineau picioarele ei obosite. Dar deodată acestea nu au mai durut-o aşa de rău. Şi ghiozdanul greu aproape că nu-l simţea pe umeri. Era ca şi când cineva o împingea înainte.
   Încă două case, şi Elena s-a aflat în faţa uşii casei ei. Repede a apăsat butonul de la sonerie şi s-a uitat înfricoşată în jur dacă bărbatul sau maşina străină mai erau acolo. Dar nu mai era nimic de văzut.
   Când s-a deschis uşa, Elena căzu în braţele mamei ei. Toată puterea a lăsat-o deodată şi Elena a început să plângă. Mama a luat-o în braţe şi a îmbrăţişat-o. După câteva minute, a întrebat: „Ce s-a întâmplat, Elena?“
   A durat un timp până când mama a înţeles din crâmpeiele de cuvinte ale Elenei despre ce era vorba. Ea a mângâiat-o cu dragoste pe fiica ei pe obraji şi a spus: „Acum vrem să-I mulţumim mai întâi Tatălui din cer că te-a păzit şi ţi-a dăruit putere să alergi spre casă. Bine că te-ai gândit să-L rogi să te ajute. El singur a fost Ocrotitorul tău şi te-a păzit de rău!“
   Seara când Elena se afla în pat, mama a intrat pentru a-i spune „Noapte bună“. Ea a adus un bileţel pe care l-a agăţat deasupra patului Elenei. Pe el era scris:
„El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale.“
   Elena şopti: „Mulţumesc, mamă!“ şi se cuibări sub pătură.

Daniel, un bărbat curajos



   În Biblie citim despre un bărbat, care a fost deosebit de curajos: Daniel. Când Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a asediat Ierusalimul, Daniel a fost adus la palatul împăratului în Babilon. Faptul că a ajuns acolo, a fost desigur o mare onoare. Dar pentru Daniel a însemnat totodată şi misiunea să-L mărturisească pe Dumnezeu. Astfel a stat imediat în prima zi în faţa unei decizii importante: pentru împăratul şi contra lui Dumnezeu? Nu, el dorea să împlinească doar voia lui Dumnezeu. Dumnezeu a interzis să se mănânce mâncăruri păgâne. Când i s-a pretins totuşi să mânânce, Daniel a refuzat. El a fost ascultător de Dumnezeu. El a ştiut că nu poate sluji la doi stăpâni.

Dumnezeu a răsplătit curajul lui Daniel
   Dumnezeu a răsplătit faptul că Daniel s-a declarat de partea lui Dumnezeu şi a urmat poruncile Lui. El l-a ajutat pe Daniel şi atunci când a trebuit să răspundă în faţa ministrului celui mai superior.
   Indiferent ce poate veni, pentru Dumnezeu nicio situaţie nu este fără ieşire. Astfel, Daniel a făcut propunerea ca zece zile să mănânce numai legume şi să bea numai apă. El nu a vrut să mânânce din bucatele alese ale împăratului păgân. Fără să ia în calcul posibilele urmări, a cerut pentru el şi prietenii săi aceste mâncăruri deosebite. El a putut să ia asupra lui acest risc, pentru că s-a bazat pe ajutorul lui Dumnezeu. Sănătatea lui Daniel şi a prietenilor săi a fost mai bună decât a tuturor celorlalţi. Aşa poate ajuta Dumnezeu şi astăzi. Dar are nevoie de oameni care sunt curajoşi şi se încred în El.

Daniel, un om credincios
   La curtea împărătească, el a ocupat o poziţie înaltă. Mulţi erau supăraţi. Daniel trebuia îndepărtat! Dar aveau motive să-l acuze? Nu era el un om de nădejde? Punctual, sincer, inteligent şi sârguincios! Daniel nu era doar un „creştin de duminica“. În fiecare zi şi pretutindeni se baza pe Dumnezeu. În orice timp putea să răspundă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. În viaţa lui nu existau colţuri întunecate. Daniel nu avea nimic de ascuns. Viaţa lui cu Dumnezeu era în ordine. Niciunul dintre angajaţii săi nu a putut găsi nicio acţiune rea la el.

Daniel, un om al rugăciunii
   Duşmanilor lui Daniel se pare că le-a reuşit un atac împotriva lui, pentru că împăratul a dat următoarea poruncă: „Oricine se închină altcuiva în afară de împăratul va fi aruncat în groapa cu lei.“ Aceasta însemna moartea. Cum va reacţiona Daniel? Va înceta să se roage? Sau să se abată de la Dumnezeu? Nimic din toate acestea. Decizia lui a rămas stabilă: „Şi pe mai departe nu voi înceta să-L onorez pe Dumnezeul meu şi să mă închin doar Lui.“ Deja de ani de zile se ruga de trei ori pe zi, şi dorea să facă mai departe acest lucru, în ciuda tuturor ameninţărilor. Daniel a ştiut: „Dumnezeul meu este mai mare. Nu mă tem de niciun rău. În El mă pot încrede în orice timp.“ Cât de adesea a experimentat el puterea şi ajutorul Său!
   Dumnezeu este Acelaşi şi astăzi!

Dumnezeu a răsplătit credincioşia lui Daniel
   „Uitaţi-l pe Daniel! Iarăşi s-a rugat Dumnezeului său. Acum trebuie pus în groapa cu lei.“ Duşmanii lui au fost siguri: acum va fi rupt de leii înfometaţi. Dar în gândurile lor au uitat ce este mai important: mărimea lui Dumnezeu. Şi cât de mare este Dumnezeu, au văzut toţi care au stat lângă groapa cu lei. Leii nu l-au atacat pe Daniel. Nicio rană nu a fost găsită la el, când l-au luat afară din groapă. Dumnezeu l-a ajutat.
   Mulţi oameni experimentează şi astăzi puterea lui Dumnezeu, poate în boală sau în mare pericol. Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Biblia spune: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!“  


luni

Bănuiala



   Au trecut câteva săptămâni. Noul an şcolar a început şi Izabela şi gemenii sunt acum în clasa a treia. În această zi merg după cursuri la familia Munteanu, căci domnul Munteanu tocmai are două zile libere şi este acasă. Şi fratele Izabelei, Timi, este invitat. Când păşesc în locuinţa de la etajul al treilea, simt deja miros de pizza proaspătă. După mâncare, Izabela, Manu şi Maia încep să-şi facă temele de casă. Tim se adânceşte mai întâi într-o revistă. Domnul Munteanu citeşte ziarul zilnic.
   - Ascultaţi ce este scris aici, spune el deodată: „Ucigaşul de animale a lovit din nou. Două căprioare moarte şi o vulpe rănită reprezintă bilanţul trist al ultimelor săptămâni. Arma a fost – ca de fapt şi în cazurile dinainte (ziarul nostru a relatat) – încărcată cu alice. Autorităţile silvice şi poliţia stau în faţa unei dileme.” Domnul Munteanu îşi ridică privirea din ziar.
   - Oare să fie acelaşi bărbat, care o are pe conştiinţă şi pe pisica voastră sălbatică?
   - Sigur, spune Manu supărat. Cine face aşa ceva? Un război împotriva animalelor?
   - Un război? întreabă domnul Munteanu. Poate cineva care este foarte frustrat şi nemulţumit cu viaţa lui şi îşi decarcă undeva mânia?
   El tace descumpănit şi îşi duce mâna la frunte.
   - Ar putea – nu, ar fi...
   - Ce ai, tată?
   - Tocmai m-am gândit la colegul meu Nistor. Căsătoria lui este destrămată, a început să bea, este uneori foarte abătut, iar apoi foarte agresiv. El are un combi roşu. Odată când a luat ceva din portbagaj, am văzut acolo un obiect lung într-o învelitoare verde oliv. Arăta ca o paletă de golf sau ca un echipament de pescuit, dar Nistor nu are garantat bani pentru golf.
   - Crezi că ar fi putut fi o puşcă cu alice? întreabă Manu cu ochii mari.
   - Da. Nu ştiu. Habar n-am. Ce facem acum? Nu pot să dau poliţiei niciun indiciu pe baza unei bănuieli aşa de vagi. Nistor are destule probleme.
   - Poate puteţi să-l urmăriţi puţin? întreabă Timi.
   - Voi încerca, promite oftând domnul Munteanu.
   Când cei patru prieteni sunt mai târziu afară pe stradă, Manu spune deodată:
   - Pot să înţeleg că cineva poate să aibă o aşa mânie în el! Mai demult vroiam şi eu uneori să lovesc şi să stric totul.
   Maia păşeşte încet lângă el, cu capul plecat. Manu îi zâmbeşte.
   - De când cunosc istorisirile despre Isus, este oarecum altfel.
   Manu şi-a dorit de ziua de naştere o Biblie pentru copii şi a şi primit-o, iar între timp citeşte cu sârguinţă în ea, ca Izabela.
   - Când vorbesc cu Domnul Isus, El mă ascultă cu atenţie şi observ că Lui Îi pasă când sunt aşa de trist. Şi atunci Îl rog, ca El să-mi ierte gândurile mele rele şi mânioase şi El mă ajută să fiu amabil.
   - Atunci crezi în Domnul Isus? întreabă Izabela.
   - Da, desigur, spune Manu.
   - Şi eu! strigă foarte fericită Izabela.

   - Aţi primit o scrisoare, îi primeşte bucuroasă mama, când Timi şi Izabela ajung acasă după-masa târziu.
   - De la cine? întreabă curioasă Izabela. Încordaţi deschid plicul verde, care este adresat către Timi şi Izabela Filimon. Izabela scoate o vedere şi citeşte: „Dragă Izabela, dragă Timi! De ziua mea de naştere în 11 octombrie vă invit la o călătorie în parcul de aventuri! M-aş bucura mult dacă aţi putea veni. M. Rotaru.”
   - O, ce drăguţ, spune zâmbind doamna Filimon.
   - Oare şi Manu şi Maia au primit o invitaţie? întreabă Izabela.
   - Desigur, spune Timi.
   - Păcat, până în 11 octombrie mai este aşa de mult timp! Fraţii îşi petrec restul serii planificând şi gândindu-se ce ar putea să-i dăruiască domnului Rotaru. La final, Timi are o idee...

duminică

Prieteni



   Vasile stătea pe scările din faţa casei. După moartea tatălui, mama se mută împreună cu fiul ei la ţară. Vasile nu găsise până acum niciun prieten adevărat.
   Deodată, câţiva băieţi fugiră prin faţa lui şi îi strigară ceva, dar el nu înţelese. În spatele lor venea Marius care era în aceeaşi clasă cu el. Lui Vasile i-ar fi plăcut să-l aibă pe Marius de prieten, deoarece acesta era un băiat prietenos şi gata să ajute. Marius se opri şi-i spuse:
   - Vasile, de ce stai toată după-masa aici? Hai cu noi în pădure să ne jucăm.
   - Aşteaptă numai o clipă, răspunse Vasile, vreau să o întreb pe mama dacă îmi dă voie să vin.
   Mama îi dădu voie să meargă şi îi unse repede două felii cu unt.
   - Vasile, îi spuse ea, ştiu că vrei să ai un prieten. Dar gândeşte-te la aceste cuvinte: nu fă niciodată ceva care să nu-I placă Domnului Isus.
   Cei doi băieţi se grăbiră să-i ajungă pe ceilalţi şi petrecură câteva ore frumoase jucându-se. Până la urmă, flămânziră cu toţii şi se hotărâră să-i facă o „vizită” livezii ţăranului Pavel. Vasile ca „cel nou” trebuia să meargă şi să dovedească că este un „băiat adevărat”, în timp ce ceilalţi vor supraveghea şi îl vor atenţiona la timp dacă va ameninţa vreun pericol. Vasile se gândi la cuvintele mamei lui. El se uită la camarazii săi de joacă şi le spuse:
   - Eu aparţin Domnului Isus şi nu vreau să fur.
   - Să furi? Cine vorbeşte aici de furat? Nu fii laş! Ţăranul are aşa de multe fructe, că nu va vedea nimic!
   - Dar Dumnezeu vede acest lucru. Şi eu nu doresc să fac ceva ce Lui nu-I place.
   Cu aceste cuvinte, Vasile se întoarse şi plecă acasă. Cât de mult i-ar fi plăcut să aibă prieteni! Dar mult mai mult îşi dorea să fie pe placul „Celui mai bun prieten” al său, Domnul Isus. Abia se îndepărtă câţiva paşi, când Marius fugi după el şi-i strigă:
   - Aşteaptă, Vasile, nici eu nu vreau să fiu un hoţ; hai să fim prieteni!
   Ei au devenit prieteni şi lucrul cel mai frumos a fost faptul că Vasile a putut să-i arate lui Marius calea spre Domnul Isus Hristos.
   Cât de mult Se bucură Domnul nostru Isus când vede la copiii care-I aparţin Lui dorinţa de a-I fi ascultători! Şi El dăruieşte şi puterea, şi curajul necesar pentru aceasta.

„Martorul care spune adevărul scapă suflete, dar cel înşelător spune minciuni” (Proverbe 14.25).