Rugăciunea ajută!

   Un misionar, care vestea Evanghelia în peninsula Labrador în nordul Americii, a fost invitat de către nişte cunoscuţi la masă în timpul unui concediu în patria sa. Aceştia l-au întrebat despre lucrarea lui. În mod deosebit, copiii ascultau curioşi când misionarul istorisea întâmplările lui în ţara aceea îndepărtată.

   Harry, cel mai mic dintre copii, nu se sătura să-l audă vorbind. Când vizitatorul s-a despărţit de cunoscuţii lui, i-a rugat să-şi aducă aminte în rugăciunile lor de el şi de lucrarea lui din Labrador. Micuţul Harry şi-a propus să se roage în mod deosebit pentru misionarul Thomas, care era expus la multe pericole din cauza urşilor polari. Când micuţul se ruga cu mama lui, întotdeauna spunea la sfârşit: „Doamne Isuse, binecuvântează-l pe misionarul Thomas şi ai grijă de el, ca să nu-i facă niciun rău urşii polari.“

   După aproape un an, tatăl lui Harry a scris misionarului o scrisoare. În această scrisoare a amintit, printre altele, faptul că micul Harry se roagă pentru el, ca să fie păzit de urşii polari. Harry dorea să ştie tare mult, dacă misionarul a întâlnit deja un urs polar. După un timp veni o scrisoare din Labrador. Misionarul mulţumea micului său prieten pentru rugăciunile sale.

   În scrisoarea sa, misionarul făcea menţiunea că încă nu a întâlnit urşii polari, dar Harry să se roage mai departe pentru ocrotirea lui.

   Nu trecu prea mult timp şi misionarul avu pe inimă să viziteze o colonie aflată spre interiorul ţării, unde dorea să vestească Evanghelia. Misionarul luă cu el doi eschimoşi şi plecară cu o barcă. Când au ajuns într-o zonă îngustă, după un bloc înalt de gheaţă, la numai câţiva metri de ei, au văzut un urs mare polar. „Să ne întoarcem imediat!“ strigară eschimoşii. Misionarul stătu o clipă pe gânduri. Vedea într-adevăr pericolul, dar îşi aminti că micul său prieten se roagă în fiecare zi, ca el să fie păzit de urşii polari.

   „Vâslim mai departe!“ hotărî misionarul. Ca la o poruncă, ursul polar se întoarse şi părăsi încet acel loc. În aceeaşi zi, misionarul a scris o scrisoare lungă lui Harry. Misionarul l-a rugat pe micul său prieten să se roage şi mai departe.

   Rugăciunea ajută! De aceea suntem îndemnaţi: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus“ (Filipeni 4.6-7).

În pânza păianjenului

   Haţ! Este prinsă. „Nu a fost aşa planificat”, gândeşte buburuza. Încearcă dând puternic din picioare să se elibereze din pânza de păianjen, în care s-a prins în timpul zborului. Dar cu cât dă mai mult din picioare, cu atât se încurcă mai mult în firele lipicioase. Deodată, buburuza observă că nu este singură. Mişcările ei sălbatice l-au făcut atent pe păianjen, care într-un colţ al plasei lui aşteaptă prada! El se poate mişca acolo fără să se lipească.

   Repede aleargă spre buburuză. Acest moment l-a aşteptat de mult! Acum s-a terminat cu ea. Buburuza aproape că nu se mai poate mişca, pentru că plasa lipicioasă o ţine strâns. Acum păianjenul o prinde din faţă şi din spate. Păianjenul are în partea din spate o glandă, din care ies fire de ţesut. Un astfel de fir îl prinde de buburuză şi îl învârte foarte repede cu picioarele lui (ca un pui la rotisor). În acest timp o împresoară pe buburuză cu firele lui, până nu se mai vede nimic din aceasta.

   Acum îi ajunge. O duce repede în colţul lui şi o înghite acolo.Un sfârşit trist, nu-i aşa? Noi i-am mai fi oferit buburuzei încă puţin timp.

   Mult mai rău este că multor oameni le merge asemănător. Noi toţi suntem într-un „zbor” – viaţa noastră. Şi noi toţi am ajuns într-o plasă, adică păcatul.

   Rău, nu-i aşa? „Nicio deosebire” – toţi sunt prinşi în această plasă, în plasa păcatului. Nimeni nu se poate elibera singur! Şi cu păcatele nu poţi ajunge la Dumnezeu în cer. Şi apoi, după moarte rămâne pentru veşnicie doar pierzarea veşnică, departe de Dumnezeu în iad.

   Există însă Unul, care ne poate elibera din această plasă îngrozitoare: Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu. De unde ştiu aceasta aşa de sigur? – Foarte simplu: În Biblie este scris: „Deci, dacă Fiul (Domnul Isus) vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8, versetul 36). Eu însumi am experimentat acest lucru – El face într-adevăr ceea ce spune!

   Şi cum? Dacă ai recunoscut că eşti un păcătos, atunci spune-i aceasta Domnului Isus. Atât cât îţi poţi aminti de anumite păcate, recunoaşte-le înaintea Lui. Şi apoi crede şi că El îţi iartă totul, că El te face cu adevărat liber!

   Pot să-ţi spun: este minunat! Atunci ştii că eşti pe calea spre cer. Domnul Isus te aşteaptă. El doreşte să fie Mântuitorul tău, Salvatorul tău!

Oprit!

   În cetatea siriană Damasc trăia un bărbat pe nume Anania. El era un creştin, care Îl urma pe Domnul Isus.

   Timpul în care a trăit nu a fost pentru creştini un timp uşor. În Ierusalim a început o prigoană aprigă a creştinilor şi s-a răspândit permanent mai departe. Anania a vorbit adeseori cu prietenii săi despre această situaţie. În mod deosebit au vorbit despre un bărbat, care în prigonirea creştinilor juca un rol conducător. El se numea Saul din Tars şi făcuse în Ierusalim multor credincioşi mult rău. Vestea cea mai nouă, pe care o auzise acum Anania, era că el se afla pe drum spre Damasc. Avea misiunea legală să aresteze pe toţi creştinii – indiferent că erau bărbaţi sau femei. Aceasta a provocat creştinilor din  Damasc mari griji. Dar apoi s-a întâmplat ceva ce Anania deabia a putut să înţeleagă:

   Domnul Isus vorbea cu el şi îi dădea misiunea: „Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă!” – Anania i-a spus sincer Domnului său ce simţea el: „Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim, ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.” – Dar ce surprins a fost el de răspunsul Domnului său: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor...”

   Atunci Anania a pornit la drum; el a fost convins că Dumnezeu a acţionat în viaţa lui Saul. Şi aşa s-a şi întâmplat: când Saul s-a apropiat de cetatea Damasc, o lumină puternică a strălucit deodată: era mai luminoasă decât soarele! Saul s-a aruncat la pământ şi a auzit un glas din cer: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” – Speriat, Saul a întrebat: „Cine eşti tu, Doamne?” – Glasul a răspuns: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.” Tremurând Saul a recunoscut că Isus, pe ai cărui aparţinători el îi prigonise şi care îi vorbea din cer, era Fiul lui Dumnezeu. Acest Isus avea dreptul să fie Domnul său. „Doamne, ce vrei să fac?” a întrebat Saul. Domnul i-a spus să meargă în cetate şi acolo să aştepte indicaţiile următoare.

   Când Saul s-a ridicat, a fost orb. Însoţitorii lui l-au condus spre Damasc, unde s-a rugat şi a postit şi a aşteptat ce îi va spune Domnul Isus.

   Anania a aflat toate acestea doar mai târziu. Dar cu mare bucurie că Domnul Isus a învins un prigonitor înverşunat şi l-a făcut un copil al lui Dumnezeu, a mers la casa lui Iuda, l-a salutat pe Saul ca pe un frate de credinţă şi a pus mâinile peste el. Atunci Saul a putut să vadă iarăşi.

   Domnul Isus doreşte şi astăzi „să oprească” pe oameni pe drumul lor greşit, pentru ca să recunoască faptul că au nevoie de El ca Mântuitor. 

Cum arată Dumnezeu?

   Ştiţi cum arată Dumnezeu? Cititorii fideli ai Bibliei vor spune acum: „Nu, desigur nu! Nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu, căci Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia. Noi nu putem nici măcar să suportăm să-L privim, spune Biblia.” Corect, nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu! Şi totuşi, ştim aşa de multe despre Dumnezeu. Cum se face că este aşa?

   STOP! – Înainte de a citi mai departe, cugetă!

   Cineva a venit pe acest pământ, care ne-a spus despre Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. Dacă citeşti Evangheliile şi cercetezi viaţa Lui, atunci ştii cum este Dumnezeu. Nu este important cum a arătat Domnul Isus – dacă El a avut o barbă lungă (sau păr lung, aşa cum a fost pictat în tablouri începând cu Evul Mediu; sigur, nu a avut păr lung!), ci important este cum a fost El. Isus a fost imaginea lui Dumnezeu! Tot ce a făcut Domnul Isus a fost în concordanţă deplină cu ceea ce a vrut Dumnezeu, căci El a fost Însuşi Dumnezeu.

   Deschideţi Evangheliile! Citiţi-le şi veţi descoperiţi cum este Dumnezeu.

Voi muri pentru tine

   Doi fraţi locuiau în aceeaşi casă. Semănau mult unul cu celălalt, totuşi, cel în vârstă era un om liniştit şi evlavios, în timp ce cel tânăr ducea o viaţă dezordonată şi departe de Dumnezeu.

   De multe ori, dar zadarnic, cel mai mare l-a sfătuit pe fratele mai mic să abandoneze viaţa lui păcătoasă şi să se întoarcă la Dumnezeu. Acesta îşi bătea joc de avertizările lui. Într-o seară, când cel tânăr ieşi să se distreze, cel mare, rămas acasă, auzi lovituri puternice în uşa de la intrare. Deschizând văzu pe fratele său mai mic, palid, tremurând şi cu hainele pătate de sânge. „Scapă-mă! Ascunde-mă undeva“, îl rugă acesta. „Am omorât pe cineva şi acum sunt urmărit. Priveşte, hainele şi mâinile mele sunt murdare de sânge.“

   Fără să stea prea mult pe gânduri, fratele cel mare îl ajută pe ucigaş să se dezbrace de hainele lui dându-i-le în schimb pe ale sale, iar el îmbrăcă hainele vinovatului. Îl trimise apoi pe fratele lui cel tânăr în magazia din spatele casei.

   Câteva clipe mai târziu, paşi grăbiţi se auziră la uşă şi ... poliţiştii invadară casa.

   - Priviţi ucigaşul, zise un poliţist.

   Fratele cel mare nu zise nimic. Se lăsă prins. În timpul judecăţii nu spuse nimic şi nu se apără. Sentinţa suna: condamnare la moarte.

   Nu mult după aceea, fratele mai tânăr primi o scrisoare. Tremurând o deschise. Recunoscu dintr-o privire scrisul îngrijit al fratelui său. Aceasta nu conţinea decât câteva rânduri:

   „Mâine, îmbrăcat cu hainele tale, voi muri pentru tine; dar tu, în amintirea mea şi îmbrăcat cu hainele mele să trăieşti aşa cum eu aş fi dorit să trăiesc, adică pentru Dumnezeu.“

   „Voi muri pentru tine.“ Aceste cuvinte îi străpunseră inima împietrită. Sperând că nu este prea târziu, se grăbi să ajungă la închisoare şi ceru să vorbească cu directorul. Tremurând explică cele întâmplate. Directorul îl conduse la judecător.

   - Omorâţi-mă, eu sunt vinovatul!

   După ce îl interogă, judecătorul privi îndelung omul copleşit de durere, beneficiarul unei iubiri atât de mari. Clătină apoi din cap şi zise:

   - Sentinţa a fost executată. Nu pot decât sa vă dau dreptul la viaţă şi să vă acord libertatea.

   Cu scrisoarea fratelui său în mână, vinovatul graţiat se întoarse acasă. Cu inima zdrobită, amintindu-şi de păcatele lui, se prăbuşi pe genunchi şi ceru iertare lui Dumnezeu pentru toată ticăloşia sa: „Ajută-mă“, se rugă el, „să port cu demnitate veşmintele celui ce a murit pentru mine.“

   De atunci, prietenii săi nu l-au mai recunoscut, atât de mult se schimbase. La propunerile ce le primea din partea prietenilor pentru a-şi începe vechea viaţă, el răspundea: „Cu hainele pe care le port nu voi mai putea trăi ca înainte.“