- Este bine să
ştiţi, zise bunicul într-o zi către Beni şi Dina, cum a început familia
noastră. Vreau să vă istorisesc astăzi despre trei oameni. Întâi despre Avraam,
pentru că el a fost acela care a întemeiat familia noastră şi este cel mai
important dintre toţi, apoi despre Lot, nepotul lui Avraam, şi despre Isaac,
fiul său.
Avraam era un şef
de trib foarte bogat; avea o mulţime de boi, vaci, oi, capre, măgari şi cămile;
avea mult aur şi argint, o mulţime de servitori pe lângă corturi şi păstori
pentru turme. El şi tribul lui nu trăiau în case, ci în corturi, şi se mutau
din loc în loc căutând păşune bună pentru vite. Istorisirea mea începe când
Lot, nepotul lui Avraam, trăia în aceeaşi zonă cu unchiul său, dar de la un
timp, după ce turmele lor se înmulţiră, nu s-a mai găsit iarbă şi apă suficientă pentru animalele lor.
Păstorii lor se certau mereu între ei pentru păşune şi pentru fântâni. În cele
din urmă, certurile păstorilor deveniră aşa de violente, încât unchiul şi
nepotul au trebuit să se despartă. Fiecare dintre ei a trebuit să aleagă în ce
parte voia să o apuce.
Cu toate că
Avraam era cu mult mai bătrân, el îl lăsă pe Lot să aleagă primul, de pe vârful
unui deal, locul care îi plăcea mai mult. Lot a ales ceea ce i se păru mai bun,
o vale lată cu un râu ce curgea
prin mijloc, cu câmpii verzi pentru turme şi cu arbori mari, sub a căror umbră
turmele se puteau adăposti de arşiţa soarelui. Lui Avraam îi rămase un ţinut
deluros şi mai mult pietros.
După cum s-au
întors mai târziu lucrurile, se pare că totuşi Lot n-a făcut o alegere bună.
După scurt timp, câteva bande de tâlhari coborâră din munţi şi îl atacară,
făcându-l prizonier, cu toată familia sa, luându-i şi toată averea. Îndată ce
auzi de nenorocirea nepotului, Avraam își adună servitorii, îi înarmă şi porni
pe urmele tâlharilor. Îi ajunse din urmă şi îl salvă pe Lot cu toată casa sa.
Reîntors în ţinutul ales de el, Lot se hotărî să se despartă de păstorii şi
turmele sale şi, fie că a crezut că va fi în mai mare siguranţă, fie că soţia
şi fetele doreau o viaţă mai confortabilă, se duse să trăiască împreună cu ele
într-o cetate din apropiere numită Sodoma.
Acolo însă, o
nouă nenorocire îl pândi. Dumnezeu a trebuit să pedepsească cetatea din cauza
păcatelor şi a trimis din cer o ploaie cu pucioasă şi foc. Casele luară foc şi
întreaga cetate se prefăcu în scrum. Lot şi familia sa abia putură scăpa cu
viaţă, fără însă a salva nimic din averea lor.
Dar se întâmplă
ceva şi mai groaznic. Pe când fugeau din vale spre deal, soţia lui Lot se opri,
ca să se uite înapoi la scena îngrozitoare a cetăţii în flăcări. Deodată, ea
deveni un stâlp de sare. Ea a trebuit să moară, pentru că nu a ascultat de
Dumnezeu care i-a spus să nu se uite înapoi şi să nu se oprească pe drum.
În timp ce peste
capul lui Lot treceau atâtea nenorociri, Avraam se îmbogăţea în ţinutul care îi
rămăsese lui; cirezile şi turmele îi crescuseră la număr şi grămada de aur şi
argint se mărise. Dar cu toate acestea, nici el, nici soţia sa Sara, nu erau
fericiţi, pentru că nu aveau niciun copil. În cele din urmă, spre marea lor
bucurie, li se născu un băiat. Au fost aşa de bucuroşi, încât îl numiră Isaac,
pentru că acest cuvânt înseamnă râs. Ei râseseră de bucurie la naşterea lui.
Acum trebuie să
vă spun, că în zilele acelea de demult, în care a trăit Avraam, oamenii nu aveau
aceeaşi credinţă în Dumnezeu, pe care o avem noi astăzi. Cu toate greutăţile şi
necazurile, noi credem că într-o zi El ne va duce într-o lume mult mai fericită
şi că acum ne poartă de grijă şi ne iubeşte. Atunci, ei credeau că există mai
mulţi zei şi că aceşti zei nu-i iubesc. Ei credeau că atunci când nu cădea
ploaie, când holdele nu rodeau, când le mureau copiii, când trăsnetele le
distrugeau turmele sau când venea un cutremur de pământ, toate aceste lucruri
se întâmplau fiindcă zeii erau supăraţi pe ei sau erau geloşi pe belşugul lor.
Singurul mijloc
prin care aceşti oameni ai vremurilor vechi credeau că pot linişti mânia şi
gelozia zeilor lor, era să le aducă din timp în timp ca jertfă ceea ce le era
lor mai drag. Câteodată, ei sacrificau viţelul cel mai gras sau oaia cea mai de
preţ pe care o ardeau ca jertfă. Desigur că nu puteau vedea pe zeii lor, care
umblau mereu să se răzbune, dar, credeau ei, aşa cum animalul se mistuie şi dispare
în flăcări, aşa cum fumul jertfei aduse se ridică şi dispare pe cer, tot aşa,
pe calea aceasta ciudată, darurile lor se vor ridica până la zeii pe care nu-i
puteau vedea.
Avraam nu era
chiar aşa de neştiutor ca şefii celorlaltor triburi, care trăiau în apropierea
lui. El nu credea aşa cum crezuse tatăl său, că există mai mulţi zei. Simţea în
mod sigur că pentru ei nu poate exista decât un singur Dumnezeu, şi acesta este
un lucru pe care noi, poporul evreu, care ne tragem din familia lui Avraam, nu
l-am uitat niciodată. „Nu există decât un singur Dumnezeu“, a zis Avraam şi tot
aşa credem şi noi astăzi.
Avraam a crezut
în Dumnezeu, cu toată inima lui. Avraam L-a iubit pe Dumnezeu. De aceea
Dumnezeu a vrut să-l binecuvânteze mai mult ca pe oricine. Pentru ca încrederea
lui Avraam faţă de Dumnezeu să fie dovedită înaintea întregii lumi, Dumnezeu a
vrut să o încerce. De aceea i-a cerut lui Avraam, ca el să jertfească pentru
Dumnezeu ceea ce el a iubit mai mult, pe însuşi fiul său.
Avraam a fost gata
să asculte întocmai de porunca lui Dumnezeu.
A doua zi de
dimineaţă îşi începu pregătirile. Chemă doi dintre servitorii săi, în care avea
toată încrederea, le porunci să lege o legătură de lemne şi să o aşeze pe un
măgar voinic. Apoi împreună cu Isaac porniră la drum. Două nopţi le petrecură
pe drum, dormind în aer liber, sub copaci. A treia zi, Avraam zări vârful
muntelui spre care se îndreptară. La poalele muntelui spuse slujitorilor să-l
aştepte până se va întoarce. Dădu lui Isaac să ducă legătura de lemne, în timp ce el însuşi ducea o oală de
pământ, în care pusese cărbunii aprinşi, luaţi de la focul pe care îl făcuseră
la popasul din ultima noapte. La brâu purta un cuţit mare.
Astfel încărcaţi,
Avraam şi Isaac începură să urce încet muntele. Isaac ştia ceva despre felul
cum se făceau jertfele; observase cum le făcea tatăl său acasă; văzuse cum pe o
grămadă de lemne era aşezată o oaie legată care la urmă era ucisă. În timp ce
lemnele erau aprinse, focul se întindea cuprinzând toată jertfa, iar fumul se
înălţa spre cer. Dar acum parcă lipsea ceva!
„Unde este“,
întrebă Isaac, „animalul de jertfă?“ Avraam nu îndrăzni să-i dea răspunsul la
întrebarea pusă.
Ajunseră în
vârful muntelui. Aici adunară nişte pietre de prin apropiere pe care le aşezară
una peste alta, iar deasupra lor aşezară lemnele. Dedesubt puseră cărbunii încă
aprinşi cu care trebuia aprins focul la timpul potrivit. Apoi Avraam apucă pe
fiul său şi îi legă mâinile şi picioarele ca să nu se poată mişca şi îl ridică
deasupra lemnelor. Îşi scoase apoi cuţitul de la brâu şi..., nu vă speriaţi,
staţi un moment, nu l-a omorât. S-a întâmplat o minune. Un înger al lui
Dumnezeu a strigat din ceruri: „Avraame! Avraame! Să nu pui mâna pe băiat şi să
nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu.“
Apoi Avraam a
ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec, pe care l-a luat şi l-a folosit
ca ardere de tot în locul fiului său.
Avraam înţelese
acum că dacă uciderea copilului său îi părea lui însuşi un lucru îngrozitor, cu
atât mai îngrozitor trebuie să-i fi părut lui Dumnezeu. Înainte lucrul acesta
îi era necunoscut lui Avraam, dar acum el ştia ceea ce vecinii săi n-au înţeles
niciodată, că Dumnezeul său îl iubea cu adevărat, pe el, pe Isaac, pe Sara şi
pe toţi slujitorii săi, că Dumnezeului său nu-i plac cruzimile, aşa cum credeau
vecinii săi despre zeii lor.
Dezlegă sforile
cu care îl legase pe Isaac şi îl lăsă liber. Coborâră împreună muntele, cu
inimile pline de o mare fericire şi se întâlniră cu servitorii.
Avraam nu uită
niciodată experienţa pe care a avut-o cu Dumnezeu. El ştia de asemenea, că
pentru copilul său, care fusese aşa aproape de moarte, era făgăduit un mare
viitor. La moarte, el lăsă lui Isaac tot ce avea, iar Isaac la rândul său avu
fii şi nepoţi. El nu putea să prevadă toate necazurile care vor veni asupra poporului
nostru în decursul anilor, dar noi aici, în sclavia din Egipt, suntem siguri,
că într-o zi va veni şi salvarea noastră, aşa cum a venit salvarea lui Isaac,
fiindcă Dumnezeul lui Avraam este încă acelaşi şi Se îngrijeşte de noi. Poporul
nostru se va înapoia într-o zi în ţara unde au trăit Avraam şi Isaac în belşug
şi în libertate.
