Contra curentului

   Ionel şi-a petrecut vacanţa de vară cu părinţii la un lac. Pe lângă căsuţa lor de la malul lacului curgea un pârâu. Într-o dimineaţă, Ionel şi tatăl său au construit un dig pentru a reţine apa pârâului. Munca le făcea mare plăcere şi încetul cu încetul s-a format un dig înalt din nisip ud. Apa adunată creştea tot mai mult, iar Ionel a spus:

   - Trebuie să facem acum un mic canal prin partea superioară a digului şi să lăsăm să treacă puţină apă.

   Tata l-a sfătuit:

   - Nu, a spus el, vei vedea că atunci nu vom putea ţine digul. El va fi spălat!

   Dar Ionel a insistat să facă un mic canal.

   - Vom face doar un canal îngust, ca să nu poată curge prea multă apă deodată.

   Tata a cedat şi astfel Ionel a făcut cu sapa lui un canal îngust prin partea superioară a digului. Imediat apa a început să curgă încet. Puţin mai târziu însă din firicelul de apă s-a făcut un râuleţ şi apoi un torent de apă, iar în mai puţin de un minut nu s-a mai văzut nimic din digul construit cu atâta osteneală! Ionel a făcut ochii mari.

   Băiatul făcuse – împotriva sfatului tatălui său – numai un canal foarte îngust în dig. Au curs la început doar câteva picături de apă. Dar din puţine picături a devenit un întreg pârâu.

   Cât de uşor spunem şi noi:

„ ...aceasta este doar o mică minciună, nu face nimic!”

„ ...ei, nu va observa nimeni lipsa unui creion colorat!”

„ ...trebuie să spui imediat totul părinţilor?”

   Lucrurile mici se adună, iau proporţii tot mai mari, iar dacă la început dai doar puţin înapoi, cu timpul împotrivirea se loveşte de ceea ce nu ai vrut să faci.

„Eu nu pot să cred”

   „Eu nu pot să cred!”

   „Aş vrea să pot crede!”

   „Ah, dacă aş putea să cred şi eu aşa!”

   Tot mereu auzim oameni spunând aşa sau asemănător. Dar este într-adevăr aşa ceea ce ei afirmă?

   Faci şi tu la fel?

   Fii te rog cinstit, foarte sincer cu tine însuţi. De altfel crezi multe ce spun oamenii, ceea ce nu poţi verifica, crezi promisiunile lor, vorbirile lor, ştirile din ziarele lor, cărţile lor, cu toate că ştii că printre oameni se minte adesea. De ce nu Îl crezi şi pe Dumnezeul viu, atotputernic, care este în Sine adevărul absolut?

   Dacă citeşti fără prejudecăţi Cuvântul Său, te vei convinge că El este lumină şi dragoste, da, adevărul absolut. Niciun om de pe întreg pământul nu ar putea scrie de la sine asemenea cuvinte cum sunt cele din Sfânta Scriptură. Milioane de oameni au găsit prin credinţa în acest Cuvânt al lui Dumnezeu pacea cu Dumnezeu şi odihna pentru sufletele lor.

   Un proverb spune: „Nu pot să cred înseamnă: Nu vreau să cred!” Multor oameni le merge aşa şi în privinţa credinţei. Ei spun că doresc să aibă această credinţă, dar în realitate nu o doresc. De ce? Pentru că lucrurile acestei lumi sunt mai de preţ. Ei sunt de părere că nu se pot despărţi de ele. Dar dacă cineva L-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Domn prin credinţă copilărească, el recunoaşte cât de josnice şi lipsite de preţ sunt lucrurile pământeşti, trecătoare.

   Care este situaţia ta?

Un har deosebit

   Beni era fiul unei văduve credincioase. Profesorii lui de la şcoală spuneau că era aşa de înzestrat, încât ar trebui neapărat să studieze. Dar mama trebuia să lucreze din greu pentru a face posibil ca fiul ei să înveţe. Chiar dacă el îi făcea mare bucurie prin notele bune, ceva o durea foarte tare: Beni nu era încă întors la Dumnezeu. Ea se ruga adesea Domnului, ca El să atingă inima băiatul ei.

   Dar Beni nu voia să asculte de îndemnurile pline de dragoste ale mamei. Învăţatul era lumea lui. Pentru el era important să fie apreciat de profesori şi de colegi! Dar mama nu a renunţat să se roage pentru el.

   Învăţatul obositor i-a solicitat foarte mult nervii băiatului în ultimul an de şcoală. Când a mers la examenul final, la bacalaureat, nu a reuşit. Ce dezamăgire pentru el, pentru mama lui şi pentru profesori, care nu-şi puteau explica de ce Beni a picat examenul! Şi ce blamare pentru elevul ambiţios!

   Beni a fost aşa de doborât şi aşa de descurajat, încât a vrut să-şi pună capăt vieţii. În ziua următoare l-au scos dintr-un lac din apropiere. Trecătorii au observat la timp intenţia sa, un bărbat a sărit după el şi l-a putut aduce la mal. Încercările de reanimare de la spital au avut succes. Dar Beni s-a îmbolnăvit foarte rău şi a trebuit să stea mult timp la pat.

   Mama lui stătea deseori la căpătâiul său. Odată i-a spus:

   - Trebuie să mă gândesc mereu, Beni – unde ai fi fost tu, dacă nu te-ar fi salvat acel om?

   - Aş fi fost la Domnul Isus, mamă.

   - Dar tu nu te-ai întors la Dumnezeu, Beni!

   - Ba da, mamă. Când am sărit în apă, am văzut trecând pe lângă mine într-un mod fulgerător toată viaţa mea, toate păcatele mele multe şi L-am rugat pe Domnul Isus să mă ierte – şi El mi-a iertat toate păcatele. Acum sunt al Său. Ştiu că a fost un har deosebit.

   Cât de mult s-a bucurat mama! Cum a răspuns Domnul la rugăciunile ei! Şi ce mare este „bucuria în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Luca 15.7). Dumnezeu are mijloace minunate pentru a asculta rugăciunile alor Săi, iar harul Său este nemărginit de mare pentru a-i conduce pe păcătoşi la pocăinţă.

   Un an mai târziu, Beni a dat iarăşi examenul de bacalaureat şi l-a luat cu zece.

O MARE BĂTĂLIE

Câteva zile mai târziu, câțiva prieteni de-ai lui David au venit din nou la el şi s-au aşezat în jurul lui Isai.

- Întreabă-l David, au zis ei, dacă mai ştie să ne spună vreo istorioară ca aceea despre lerihon?

Isai s-a învoit şi le-a spus următoarea istorioară:

- Cred că ceea ce vreau să vă povestesc s-a întâmplat acum o sută de ani, sau mai bine, la o depărtare de o săptămână de aici, spre nord. Când poporul nostru a venit pentru prima dată în Canaan, n-a avut mereu parte de linişte. Trebuia să se lupte adesea cu canaaniţii, locuitorii de baştină, şi câteodată câștiga bătăliile, dar altă dată le pierdea. Când se întâmpla să fie învins, singurul mijloc de a rămâne în viaţă era să dea bani sau un număr de oi şi capre generalului canaaniţilor, numit Sisera, sau să lucreze ca sclavi pe moşiile acestuia.

Viaţa era grea pentru ei, aproape tot atât de grea ca şi aceea a strămoşilor lor în Egipt.

Timp de douăzeci de ani, ei au fost sclavii canaaniţilor, dar mai mult nu puteau suporta. Şeful lor era Barac, un om greoi şi fricos, care se temea ca nu cumva răscoala să nu reuşească şi să-i aştepte o soartă şi mai rea. În timpul acela trăia o femeie înţeleaptă, numită Debora. Ea a simţit că a sosit momentul în care puteau ataca pe duşmani cu succes. A trimis după Barac şi i-a spus planul întocmit de ea. Barac trebuia să se ducă prin ţară şi să le spună oamenilor în taină, ca fiecare să se prezinte într-o anumită zi, într-un anumit loc. Dar Barac nu era prea curajos şi, abia după ce Debora i-a promis că va merge cu el, acesta s-a învoit să-i urmeze planul. Au mers împreună prin ţară, răspândind vestea că fiecare bărbat sănătos să vină într-o peşteră din munţi, unde se puteau ascunde, fără să fie văzuţi de Sisera, până în clipa atacului.

Totul a mers mai bine decât îşi închipuise Barac şi, în ziua hotărâtă, el avea adunaţi zece mii de oameni.

De sus, de pe vârful muntelui, Debora se uita la cele ce se întâmplau în vale. De acolo putea vedea un râu mic, curgând prin mijlocul câmpiei, dar fiind târziu toamna, râul era aproape secat. Într-o zi, ea a văzut întreaga armată a lui Sisera răsfirată jos pe câmpie: mii de care şi de călăreţi, fără să se mai ţină socoteală de sutele de soldaţi pedeştri. Era târziu după-masa şi ei aşteptau să vină seara. În zare, ea a văzut ridicându-se nori grei. Se apropia o furtună şi, la apusul soarelui, ploaia a început. Peste noapte, ploaia a căzut în torente, aşa cum ea nu mai văzuse niciodată înainte. Parcă simţea pământul cutremurându-se sub puterea cu care cădea ploaia şi grindina. Apa făcuse mici pârâiașe peste tot dealul, schimbându-și direcţia în fiecare moment. Jos, câmpia a devenit o adevărată mlaştină, iar pământul devenise aşa de cleios, de parcă ar fi fost smoală.

Atunci, Debora a înţeles că momentul, pe care îl aştepta, a sosit. De la locul ei de veghe, a alergat la Barac şi la oamenii lui. „Ziua izbânzii a sosit”, a strigat ea. „Domnul a dat pe duşmani în mâinile noastre.”

Înainte de a se face ziuă, Barac a început să-şi conducă tovarăşii în jos, la vale, încet, aşa încât Sisera să nu ştie că ei sunt acolo. La jumătate de drum i-a oprit, apoi deodată s-au aruncat asupra duşmanilor scoțând strigătul lor de război. Atacul l-a găsit pe Sisera cu totul nepregătit şi, atunci când le-a poruncit soldaţilor să se apere, a văzut că picioarele cailor abia se puteau desprinde din noroi, iar roţile carelor se afundau în mlaştină. Nu puteau lupta. Nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să-şi salveze vieţile. Dar acum au văzut că ceea ce seara fusese abia un râuleț, acum devenise un fluviu lat. Au încercat să-l treacă, dar s-au înecat cu sutele, în timp ce Barac şi oamenii săi îi hărţuiau de la spate, omorându-i în stânga şi în dreapta. Puţini dintre ei au scăpat, iar Barac, sau mai bine zis Debora, pentru că întreg planul fusese al ei, a câștigat o mare victorie.

Sisera şi-a părăsit soldaţii şi a reuşit să fugă pe jos. A alergat toată ziua, cu frica în inimă, pentru ca să câștige o distanţă cât mai mare între el şi duşman. A văzut că nu este urmărit, căci oamenii lui Barac erau prea ocupaţi cu dezarmarea soldaţilor lui, de aceea nu i-au observat lipsa. A intrat în cortul unui prieten de-al său, unde spera să găsească un loc de refugiu. Nu era nimeni acasă, numai soţia prietenului său Heber; soţia acestuia se numea lael.

Deşi lael şi soţul ei erau prieteni cu Sisera, totuşi erau mai prieteni cu poporul nostru. În secret, ajunseseră şi la urechile ei veştile despre atacul pe care l-au pregătit Debora şi Barac şi când l-a văzut pe Sisera venind la cortul ei, nu ca un mare general, ci singur şi plin de noroi, ea şi-a dat seama îndată ce s-a întâmplat. Sisera fusese învins şi acum era rândul ei să-şi aducă partea ei la această biruinţă mare.

Sisera i-a cerut apă de băut, dar lael a vrut să-i dea o băutură mai bună. lael a luat burduful pentru lapte făcut din piele de capră şi i l-a adus. Sisera a apucat burduful cu amândouă mâinile. După ce a băut, a adormit. lael a luat de jos un ţăruş de cort şi un ciocan şi i-a bătut ţăruşul în tâmplă. Sisera a murit. lael a pus capăt în seara aceea la ceea ce Barac şi Debora începuseră dimineaţa. Când a auzit Debora ce a făcut lael, s-a minunat şi a compus un cântec voios de mulţumire, pentru bucuria pe care o simţea poporul Israel, scăpând de duşmani. A fost o victorie mare şi timp de patruzeci de ani — cât au trăit Barac şi Debora — poporul nostru n-a fost tulburat de duşmanii de la nord.

Constantin şi Carolina

   În salonul mamei de la spital se află trei femei şi trei bebeluşi nou născuţi. Bebeluşii se află în pătucuri mici pe roţi. Constantin priveşte bebeluşii, în timp ce tatăl lui o salută pe mama. Un bebeluş are părul negru, ţine ochii închişi şi îşi ţine micuţele mâini strânse pumn.

   Al doilea are un cap mare şi un nas gros şi plat. Ţipă, iar gura lui este uriaşă. Nu are nici dinţi. Constantin strâmbă din nas. Al treilea bebeluş este foarte mic. Culoarea pielii lui nu este roz, este galbenă. Arată bolnav şi ciudat.

   - Ei, Constantin, îţi place bebeluşul?

   - Cel mai bine îl luăm pe acela! spune Constantin şi arată spre bebeluşul numărul unu, cel cu părul negru. Tata zâmbeşte.

   - Mă tem că nu se poate. Mama lui nu ar fi de acord. Micuţa ta soră, şi acum tata ridică din pătuţ bebeluşul cu cap mare şi nas plat, este aceasta de aici. Arată exact aşa ca şi Constantin când a fost nou născut.

   - Eu am vrut un băiat! Constantin se uită urât.

   - O, Constantin, aşa o faţă urâtă la un asemenea cadou mare! Mama îl priveşte tristă. Carolina noastră este un copil sănătos. Îi mulţumesc tot mereu lui Dumnezeu pentru acest lucru tocmai aici, în acest salon.

   Ea îl duce pe Constantin la pătucul cu bebeluşul numărul trei, care arată bolnav.

   - Mama micuţei Silvia a fost la început foarte tristă. A aşteptat mult timp să sosească Silvia. Şi acum bebeluşul este altfel decât alţi copii. Dumnezeu i-a dat Silviei o minte foarte mică.

   Uşa salonului se deschide. O femeie în halat de baie intră.

   - Te uiţi la Silvia? îl întreabă ea pe Constantin. Nu te uita aşa trist! Ea îi zâmbeşte mamei lui Constantin. Aţi vorbit despre Silvia? Uite, băiatul meu, Silvia este altfel decât micuţa ta soră. Dar ea este tot un cadou din partea lui Dumnezeu. Cred cu tărie acest lucru. Doctorul mi-a spus că astfel de copii ca Silvia pot face multă bucurie părinţilor – într-un alt mod.

   Constantin înghite în sec. Aproape că îl podidesc lacrimile. Apoi se uită la Carolina. Ea îi aparţine. Un nou sentiment cald bate în inima lui Constantin – un sentiment de frate.