O MARE BĂTĂLIE

Câteva zile mai târziu, câțiva prieteni de-ai lui David au venit din nou la el şi s-au aşezat în jurul lui Isai.

- Întreabă-l David, au zis ei, dacă mai ştie să ne spună vreo istorioară ca aceea despre lerihon?

Isai s-a învoit şi le-a spus următoarea istorioară:

- Cred că ceea ce vreau să vă povestesc s-a întâmplat acum o sută de ani, sau mai bine, la o depărtare de o săptămână de aici, spre nord. Când poporul nostru a venit pentru prima dată în Canaan, n-a avut mereu parte de linişte. Trebuia să se lupte adesea cu canaaniţii, locuitorii de baştină, şi câteodată câștiga bătăliile, dar altă dată le pierdea. Când se întâmpla să fie învins, singurul mijloc de a rămâne în viaţă era să dea bani sau un număr de oi şi capre generalului canaaniţilor, numit Sisera, sau să lucreze ca sclavi pe moşiile acestuia.

Viaţa era grea pentru ei, aproape tot atât de grea ca şi aceea a strămoşilor lor în Egipt.

Timp de douăzeci de ani, ei au fost sclavii canaaniţilor, dar mai mult nu puteau suporta. Şeful lor era Barac, un om greoi şi fricos, care se temea ca nu cumva răscoala să nu reuşească şi să-i aştepte o soartă şi mai rea. În timpul acela trăia o femeie înţeleaptă, numită Debora. Ea a simţit că a sosit momentul în care puteau ataca pe duşmani cu succes. A trimis după Barac şi i-a spus planul întocmit de ea. Barac trebuia să se ducă prin ţară şi să le spună oamenilor în taină, ca fiecare să se prezinte într-o anumită zi, într-un anumit loc. Dar Barac nu era prea curajos şi, abia după ce Debora i-a promis că va merge cu el, acesta s-a învoit să-i urmeze planul. Au mers împreună prin ţară, răspândind vestea că fiecare bărbat sănătos să vină într-o peşteră din munţi, unde se puteau ascunde, fără să fie văzuţi de Sisera, până în clipa atacului.

Totul a mers mai bine decât îşi închipuise Barac şi, în ziua hotărâtă, el avea adunaţi zece mii de oameni.

De sus, de pe vârful muntelui, Debora se uita la cele ce se întâmplau în vale. De acolo putea vedea un râu mic, curgând prin mijlocul câmpiei, dar fiind târziu toamna, râul era aproape secat. Într-o zi, ea a văzut întreaga armată a lui Sisera răsfirată jos pe câmpie: mii de care şi de călăreţi, fără să se mai ţină socoteală de sutele de soldaţi pedeştri. Era târziu după-masa şi ei aşteptau să vină seara. În zare, ea a văzut ridicându-se nori grei. Se apropia o furtună şi, la apusul soarelui, ploaia a început. Peste noapte, ploaia a căzut în torente, aşa cum ea nu mai văzuse niciodată înainte. Parcă simţea pământul cutremurându-se sub puterea cu care cădea ploaia şi grindina. Apa făcuse mici pârâiașe peste tot dealul, schimbându-și direcţia în fiecare moment. Jos, câmpia a devenit o adevărată mlaştină, iar pământul devenise aşa de cleios, de parcă ar fi fost smoală.

Atunci, Debora a înţeles că momentul, pe care îl aştepta, a sosit. De la locul ei de veghe, a alergat la Barac şi la oamenii lui. „Ziua izbânzii a sosit”, a strigat ea. „Domnul a dat pe duşmani în mâinile noastre.”

Înainte de a se face ziuă, Barac a început să-şi conducă tovarăşii în jos, la vale, încet, aşa încât Sisera să nu ştie că ei sunt acolo. La jumătate de drum i-a oprit, apoi deodată s-au aruncat asupra duşmanilor scoțând strigătul lor de război. Atacul l-a găsit pe Sisera cu totul nepregătit şi, atunci când le-a poruncit soldaţilor să se apere, a văzut că picioarele cailor abia se puteau desprinde din noroi, iar roţile carelor se afundau în mlaştină. Nu puteau lupta. Nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să-şi salveze vieţile. Dar acum au văzut că ceea ce seara fusese abia un râuleț, acum devenise un fluviu lat. Au încercat să-l treacă, dar s-au înecat cu sutele, în timp ce Barac şi oamenii săi îi hărţuiau de la spate, omorându-i în stânga şi în dreapta. Puţini dintre ei au scăpat, iar Barac, sau mai bine zis Debora, pentru că întreg planul fusese al ei, a câștigat o mare victorie.

Sisera şi-a părăsit soldaţii şi a reuşit să fugă pe jos. A alergat toată ziua, cu frica în inimă, pentru ca să câștige o distanţă cât mai mare între el şi duşman. A văzut că nu este urmărit, căci oamenii lui Barac erau prea ocupaţi cu dezarmarea soldaţilor lui, de aceea nu i-au observat lipsa. A intrat în cortul unui prieten de-al său, unde spera să găsească un loc de refugiu. Nu era nimeni acasă, numai soţia prietenului său Heber; soţia acestuia se numea lael.

Deşi lael şi soţul ei erau prieteni cu Sisera, totuşi erau mai prieteni cu poporul nostru. În secret, ajunseseră şi la urechile ei veştile despre atacul pe care l-au pregătit Debora şi Barac şi când l-a văzut pe Sisera venind la cortul ei, nu ca un mare general, ci singur şi plin de noroi, ea şi-a dat seama îndată ce s-a întâmplat. Sisera fusese învins şi acum era rândul ei să-şi aducă partea ei la această biruinţă mare.

Sisera i-a cerut apă de băut, dar lael a vrut să-i dea o băutură mai bună. lael a luat burduful pentru lapte făcut din piele de capră şi i l-a adus. Sisera a apucat burduful cu amândouă mâinile. După ce a băut, a adormit. lael a luat de jos un ţăruş de cort şi un ciocan şi i-a bătut ţăruşul în tâmplă. Sisera a murit. lael a pus capăt în seara aceea la ceea ce Barac şi Debora începuseră dimineaţa. Când a auzit Debora ce a făcut lael, s-a minunat şi a compus un cântec voios de mulţumire, pentru bucuria pe care o simţea poporul Israel, scăpând de duşmani. A fost o victorie mare şi timp de patruzeci de ani — cât au trăit Barac şi Debora — poporul nostru n-a fost tulburat de duşmanii de la nord.