Zidul

   Mama i-a interzis Ioanei să se joace pe şantier. Dar ea totuşi s-a jucat. Atunci mama s-a întristat mult, iar Ioana a mers în camera ei. Era foarte tristă, pentru că a fost neascultătoare. Între ea şi mama ei s-a ridicat un zid, iar Ioana nu ştia cum să treacă prin el.

   Un astfel de zid am construit şi noi toţi între Dumnezeu şi noi oamenii, pentru că am dorit să facem propria noastră voie, nu să ascultăm de El. De fapt, ar fi trebuit să stăm pierduţi în faţa acestui zid, aşa ca Ioana în camera ei. Dar Domnul Isus ne spune: „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit” (Ioan 10.9). Aceasta înseamnă: neascultarea noastră, păcatele noastre putem să le lăsăm simplu la uşă – şi anume la Domnul Isus. Calea spre Dumnezeu este liberă. Zidul este îndepărtat.

Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut

   - Eu cred numai ce înţeleg, a spus un tânăr sigur de sine prietenilor lui, cu care şedea la masă într-un restaurant.

   Toţi au fost de acord cu el.

   - Domnii mei, a intervenit în discuţie un călător, dacă v-am înţeles bine, dumneavoastră credeţi numai ceea ce înţelegeţi?

   - Aşa este, au spus ei.

   - Ei bine, a continuat călătorul, azi de dimineaţă am văzut în călătoria mea gâşte care mâncau iarbă. Credeţi lucrul acesta?

   - Desigur.

   - De asemenea am văzut porci care mâncau iarbă. Credeţi lucrul acesta?

   - Bineînţeles.

   - Am văzut însă şi oi şi vaci care mâncau iarbă. Credeţi lucrul acesta?

   - Desigur.

   - Bine! Dar iarba, pe care au mâncat-o aceste animale, s-a transformat prin mistuire la gâşte în pene, la porci în păr aspru şi scurt, în lână la oi şi în păr la vaci. Credeţi acest lucru, domnii mei?

   Ruşinaţi, ei n-au mai ştiut ce să spună.

Sângele lui Isus Hristos...

Temători de lumină

   Pe marile poieni cu cirezi de vite ale satului nostru există în multe locuri blocuri de piatră. Sunt pietre de mărimi diferite, cele mai multe de forma unui ou, de culoare gri-verde şi cu partea superioară acoperită de muşchi verde.

   Băieţi fiind cutreieram împrejurimile satului şi eram mereu atraşi de aceste pietre. Dacă găseam un bloc de piatră care nu era fix, atunci ne aşezam lângă el în iarbă, îl prindeam cu amândouă mâinile şi îl rostogoleam pe cealaltă parte. Atunci ne puneam pe burtă lângă „cuibul” pietrei şi ne minunam.

   De ce anume?

   Vă pot explica. De fiecare dată când era rostogolită o piatră, nu ne puteam sătura să ne uităm la vietăţile diverse de pe piatră. Dar totul dura, din păcate, doar câteva clipe, pentru că multele animale mici dispăreau undeva şi cumva în pământ. La început am crezut că furnicilor, viermilor şi gândacilor le era teamă de noi. Dar curând am observat că ele nu se târau de acolo din cauza noastră. Fuga lor rapidă avea o altă cauză: vietăţile erau temătoare de lumină!

   Acum, cu siguranţă, vor întreba unii dintre micii cititori: Ce are a face acest lucru cu noi? De ce ne spui asta?

   Răspunsul vine din Cuvântul lui Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, chiar la început, Dumnezeu arată că între comportamentul oamenilor care nu vreau să ştie nimic de Domnul Isus şi micuţul animal de sub blocul de piatră nu există nicio deosebire: amândoi sunt temători de lumină. Dar în timp ce animalele se tem doar de lumina zilei, acei oameni nu doresc să vină în lumina lui Dumnezeu. Ce păcat, pentru că ar ajunge la mântuire, la mântuirea sufletelor lor nemuritoare!

   Lumina lui Dumnezeu este Domnul Isus. Dacă venim în această lumină, atunci se vede ce este în inima noastră. Ea descoperă pagubele mari provocate de păcat, care fără această lumină, fără Domnul Isus, nu le-am vedea niciodată.

   Dar ce este de făcut? Să fugim din această lumină? Să iubim mai mult întunericul decât lumina? O, nu! Domnul Isus nu ne descoperă starea inimii noastre pentru a ne condamna, ci pentru a ne arăta că avem nevoie de un Salvator, de un Mântuitor. Şi acest Mântuitor vrea să fie tocmai El. De aceea acceptă-L şi tu în inima ta!

   „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.12).

VICTORIA LUI GHEDEON

Într-o seară, când băieţii din Betleem au venit din nou la Isai şi l-au rugat să le spună o altă întâmplare, acesta a început să istorisească: După ce Sisera a fost omorât, poporul nostru nu a mai fost tulburat de către duşmani, timp de patruzeci de ani.

Dar la sfârșitul acestei perioade, regele madianiţilor a venit din pustiu împreună cu armata sa, a trecut Iordanul pe la răsărit şi i-a atacat pe evrei. Ei nu erau destul de puternici, ca să se poată împotrivi. De aceea madianiţii i-au alungat din casele lor, le-au ars recolta de grâu, le-au luat toate vitele şi au pus stăpânire pe toate gospodăriile lor. Poporul nostru a trebuit să îndure din nou zile grele, ascunzându-se prin peşterile munţilor, unde duşmanii nu-i puteau găsi sau nu voiau să se avânte până acolo. Semănau grâu prin văi ascunse şi erau siliţi să-l treiere noaptea în teasc, pentru ca să nu fie surprinşi de madianiţi şi omorâți pentru bruma de avere pe care o mai aveau.

Starea aceasta de lucruri a durat mai mult de şapte ani. Dar atunci, ca în timpul Deborei şi al lui Barac, care au condus poporul la izbândă, s-a arătat un nou conducător. Era Ghedeon. El s-a dus prin toată ţara, unde ştia că trăia ascuns poporul nostru, i-a încurajat pe oameni să se pregătească de luptă împotriva madianiţilor şi i-a sfătuit să se adune într-un loc anumit atunci când le va da semnalul. Între timp el se trudea să întocmească cel mai bun plan pentru atac. În curând a înţeles că nu va obţine o reuşită sigură cu un număr mare de oameni, deoarece madianiţii erau numeroşi şi mult mai bine înarmaţi decât ei. Iar într-o luptă pe faţă i-ar fi zdrobit. Singurul plan ce oferea un succes sigur era să-i atace prin surprindere.

Dar atunci când a dat semnalul, încă nu ştia cum va scăpa de mulţime. Nu putea spune că avea nevoie numai de câteva sute, pentru că atunci n-ar fi venit niciunul. De aceea nu a spus nimănui nimic despre planul său, ci a trimis tuturor vorbă să se adune. Spre surprinderea lui, la chemarea sa, au răspuns nu sute, ci mii de bărbaţi. Mergând printre ei şi vorbind cu ei, a înţeles că nu toţi vor putea fi de folos. A observat că unora le era frică şi probabil că în ziua atacului ar fi dat bir cu fugiţii, iar Ghedeon avea nevoie de oameni plini de curaj în care să se poată încrede. De aceea le-a spus că oricine este fricos, să se întoarcă mai bine acasă. Dar şi după plecarea acestora, rămaseră mai mulţi decât dorea el.

Al doilea lucru pe care l-a făcut Ghedeon a fost că a plecat cu cei rămaşi într-un marş lung, iar seara i-a oprit lângă un mare râu cu apă limpede. Vă puteţi închipui că după un drum atât de lung peste dealuri şi munţi, sub arşiţa soarelui, oamenii erau cât se poate de setoşi. Şi de data aceasta, Ghedeon a dat dovadă de bun conducător şi se pare că marşul acesta a fost bine plănuit. În orice caz, el şi-a privit foarte atent oamenii, în timp ce beau apă. Aproape toţi erau aşa de setoşi, încât au alergat la apă şi s-au aruncat unii în genunchi, alţii la pământ şi au început să bea apă cu mâinile lor, lăsând la o parte armele. „Aşa ceva niciodată nu trebuie făcut”, s-a gândit Ghedeon. Ei erau în ţara duşmanului, soldaţii acestuia puteau fi ascunşi prin apropiere şi în tot momentul se puteau aştepta la un atac prin surprindere. Oamenii săi n-aveau idee de ceea ce înseamnă să fii soldat şi să nu fi mereu în gardă. Erau însă alţii, care deşi erau tot atât de setoşi, şi-au amintit că oricând ar putea fi surprinşi de duşman şi că trebuie să fie mereu atenţi. Ei s-au aplecat, au sorbit apa cu limba, aşa cum lipăie câinii.

„Aceştia sunt oamenii de care am nevoie”, s-a gândit Ghedeon. „Toţi ceilalţi să plece la casele lor, aşa cum au plecat şi cei fricoşi. Cu bărbaţi care veghează şi atunci când beau apă, voi birui cu siguranţă. Mai mult decât atât, atunci când vom învinge, vom recunoaşte că nu am învins prin propriile noastre puteri, ci Acela care ne-a ajutat din nou a fost Dumnezeul nostru.”

După ce plecaseră toţi cei pe care i-a trimis acasă, Ghedeon a numărat pe cei rămaşi şi a stabilit că sunt în număr de trei sute.

Armata madianiţilor era în tabără jos pe câmpie, nu departe de locul unde se aflau ei. În noaptea aceea, pe când toţi ai săi dormeau, Ghedeon s-a hotărât să se ducă, împreună cu servitorul său, să spioneze printre corturile duşmanilor. Au reuşit să se strecoare neobservaţi printre corturi şi au ascultat ce vorbeau soldaţii. Din spusele lor, Ghedeon a aflat că madianiţii erau mult mai înspăimântați decât îşi închipuise el. Ei au aflat că Ghedeon avea adunaţi mii de oameni şi le era groază de atacul ce trebuia să vină. Unul dintre ei a povestit un vis pe care îl avusese noaptea trecută. Visase că a văzut o turtă de orez rostogolindu-se de pe munte în tabăra lor, iar când a ajuns la corturi, le-a răsturnat pe toate. „Această pâine comună”, a zis el, „nu înseamnă altceva decât că ne putem lua rămas bun de la o izbânda asupra lui Ghedeon.”

Ghedeon a fost desigur încurajat de cele auzite, pentru că un duşman înspăimântat este pe jumătate învins. El s-a hotărât să-i atace chiar în noaptea aceea. S-a întors la oamenii săi cât a putut mai repede. Îndată ce a ajuns acolo, i-a anunţat vestea atacului. Fiecare om trebuia să aibă la el o torţă aprinsă, ascunsă într-un ulcior de pământ, iar în cealaltă mână să ţină sabia, gata de luptă. Se vor coborî încet până lângă tabăra duşmană şi, când îl vor auzi sunând din trâmbiță, vor sparge ulcioarele, vor ridica torţele aprinse şi, scoțând strigătul lor de război, se vor năpusti asupra madianţilor. Strigătul de război era: „Sabia lui Dumnezeu şi sabia lui Ghedeon”. Şi-au împărţit armata în trei cete. Una trebuia să atace de la dreapta, alta de la stânga, iar a treia, condusă de Ghedeon, de la mijloc.

Pe la miezul nopţii au coborât munţii. Încet, fără nicio şoaptă, şi-au croit drum printre stânci, până ce ajunseră la marginea taberei duşmane. Atunci, după ce fiecare ceată a ajuns la locul ei, trâmbița a dat semnalul atacului. Ulcioarele de pământ au fost sparte, torţele aprinse, ridicate în sus, iar strigătul de război „Sabia lui Dumnezeu şi a lui Ghedeon” se auzea din toate părţile şi oamenii au năvălit la atac. Într-o clipă, toate corturile duşmanilor au luat foc, în timp ce oamenii lui Ghedeon loveau cu curaj în stânga şi în dreapta cu săbiile. Toată armata madianită a fost cuprinsă de spaimă. Nu au mai fost în stare să deosebească prieteni de duşmani, aşa încât unii au fost ucişi chiar de tovarăşii lor, alţii de sabia oamenilor lui Ghedeon. Când au văzut torţele aprinse şi au auzit strigătele de război, au crezut că sunt mii şi mii, nu doar treisute cei ce-i atacau. De aceea au fugit cât au putut mai repede şi într-o jumătate de oră pe câmpul de luptă nu mai era niciun picior de madianit, astfel ca victoria lui Ghedeon să fie deplină. Atacul prin surprindere a reuşit mai bine decât crezuseră oamenii săi.

   - Aceasta este cea mai mare victorie, a zis Isai, după ce a terminat de povestit, pe care a avut-o vreodată poporul nostru. Madianiţii s-au întors în ţara lor şi niciodată n-au mai încercat să ne atace. De atunci, lumea de la miazănoapte a trăit din nou în pace; satele şi oraşele au crescut, turmele şi cirezile li s-au înmulţit şi şi-au adunat în pace recolta an de an, fără să le mai fie teamă de vreo tulburare din partea duşmanilor.

Floarea de caprifoi

   Băcanul Berger avea un magazin mic cu mărunţişuri, articole de bucătărie şi alte lucruri necesare în casă. Fiica lui, Hedwig, l-a ajutat din tinereţe şi a învăţat repede cum să întâmpine prietenos clienţii şi să-i servească cu dibăcie. Cu timpul însă s-a simţit constrânsă în cercul familial, şi astfel la vârsta de şaisprezece ani a ocupat un loc de muncă într-o întreprindere comercială mare ca vânzătoare. La început totul a mers bine, însă părinţilor nu le-a plăcut că ea totdeauna, atunci când făcea o vizită acasă, venea foarte aranjată. Da, înfumurarea şi cochetăria o preocupaseră de timpuriu pe fata drăguţă, şi acestea au ademenit-o tot mai mult pe tot felul de căi greşite. Ea însăşi nu avea un sentiment bun în privinţa aceasta şi cu timpul nu s-a mai făcut auzită deloc. Prin goana ei după distracţii şi dansul continuu pătimaş s-a degradat tot mai mult la trup şi suflet; a cuprins-o o tuse rea şi în cele din urmă a trebuit să renunţe la locul de muncă. Cu ce să se ocupe acum? Deprimată a rătăcit încoace şi încolo pe stradă şi în cele din urmă, copleşită de oboseală, s-a aşezat pe scara exterioară a unei case, care conducea spre un spital mare. Un vers dintr-un cântec popular i-a trecut prin cap:

Doresc mai bine să mor

Şi-atunci deodată totul se va linişti.

   În acest timp a căzut într-o aţipeală adâncă.

   O doamnă cobora pe trepte; dusese bolnavilor flori ca un mesaj ale verii. Când a văzut-o pe fata adormită, cu faţa palidă şi tristă, a cuprins-o mila, dar nu a vrut s-o trezească, ci în linişte a pus pe genunchii ei ultima floare, pe care o mai avea în coşuleţul ei, o floare de caprifoi. Apoi printr-o rugăciune, făcută în linişte, a încredinţat Păstorului cel bun „oiţa pierdută” şi a mers mai departe.

   Când Hedwig s-a trezit, a descoperit floricica de pe genunchii ei. De unde să fi venit? Nu putea să-şi dea seama; însă şi-a amintit altceva. În grădina tatălui ei era o verandă acoperită cu floare de caprifoi, unde ea stătea cu plăcere şi se juca pe când era copil. Ah, ce timpuri fericite au fost acelea! Şi acum? – Un râu de lacrimi i s-a prăvălit din ochi, când s-a gândit la starea ei tristă. Dar nu era floarea gingaşă, parfumată o chemare ademenitoare venită din casa părintească: „O, vino acasă, vino acasă, tu suflet rătăcitor!”? Atunci s-a hotărât să facă aşa cum a făcut fiul pierdut, să se ridice şi să meargă la tatăl ei şi să-i spună: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău (Luca 15.21); dar nu mă alunga dinaintea feţei tale”! Îndată s-a ridicat şi cu următorul tren, pentru care tocmai i-au ajuns puţinii bani pe care îi avea, a plecat spre casă. A fost primită cu prietenie; tatăl a iertat-o şi mama ei a îngrijit-o cât s-a putut mai bine, încât în curând s-a însănătoşit. Începând de atunci a slujit cu fidelitate părinţilor ei buni, atât în casă, cât şi la băcănie; duminica însă se aşeza cu plăcere pe veranda acoperită cu floarea de caprifoi şi citea în Biblie. Dar şi în inimile părinţilor vibra şi se înălţa către Dumnezeu mulţumirea, aşa cum se spune la finalul parabolei: „era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit”!