joi

Înșelat



   Jose lucra într-o librărie din Spania, dar se părea că nu avea nici cea mai vagă idee despre aranjarea cărților în rafturi.
   Șeful lui l-a mustrat, căci cărțile se aflau într-o dezordine îngrozitoare.
   Astfel a primit însărcinarea să aranjeze din nou cu multă băgare de seamă toate cărțile după domenii: descrieri de călătorie, cărți religioase, biografii, romane și așa mai departe. După ce a lucrat câtva timp, și-a pierdut răbdarea și a început să așeze fiecare carte, după ce arunca o scurtă privire asupra ei, la locul considerat de el potrivit.
   Era aproape gata cu lucrul, când luă în mână o carte mică, cu coperțile negre. Când o deschise, pentru a vedea despre ce este vorba în ea, privirea îi căzu pe propoziția: „Semănătorul a ieșit să semene.“ Se uită și puțin mai jos și citi despre spini, despre pământ bun, despre roada grăuntelui de treizeci, șaizeci și o sută. Și-a dat seama repede cărui domeniu îi aparținea această carte. Astfel o închise și o așeză pe raftul cu eticheta „agricultură“.
   Câtva timp mai târziu, un țăran veni în magazin și întrebă de o carte despre cultivarea pământului. Proprietarul magazinului nu era acolo și Jose se gândi ce ar putea să-i ofere cumpărătorului. Îi veni o idee spontană – cartea mică și neagră. Desigur, aceasta era cartea potrivită! Luă cartea de pe raft și țăranul, convins că este o carte despre agricultură, o cumpără.
   Seara se așeză comod să citească ceva din carte. Dar ce s-a mai supărat când a constatat că era o carte „religioasă“! Nu îl interesau deloc astfel de lucruri. Astfel puse mânios cartea la o parte. Își va auzi tânărul din librărie de la el când va merge data următoare în oraș!
   Dar curând uită această chestiune și nu se mai gândi la carte. Câțiva ani mai târziu, se îmbolnăvi grav. Cum zăcea el așa în pat, incapabil să-și vadă de treaba sa, o rugă pe soția lui să-i aducă ceva de citit. În căutarea vreunei cărți, pe care să nu o fi citit încă, dădu de cartea mică și neagră. „Ai citit această carte?“ își întrebă ea soțul. El își aduse aminte de întâmplarea cu această carte, când fusese înșelat de acel tânăr. Dar, pentru că nu avea altceva de citit, se apucă să o citească.
   Spre surprinderea lui, constată că această carte „religioasă“ (ați ghicit desigur că era vorba de Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu) era foarte interesantă. Și astfel citi mai departe.
   Cuvintele care l-au impresionat cel mai mult au fost: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.“
   Această carte despre nașterea Mântuitorului și despre toate lucrurile minunate pe care le-a făcut El, despre moartea și învierea Sa, l-a fascinat pe țăran. Când ajunse la Ioan 6, versetul 37, citi: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.“ Nu trecu mult timp și el urmă această invitație și veni la Domnul Isus.

Isus a zis:



„Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.“
Ioan 14.6

Copilul mândru



   Eu sunt fiul împăratului David. Mă cheamă Absalom. Aceasta este prezentarea pe care m-am obișnuit s-o fac zilnic la poarta cetății Ierusalim.

   Eu am fost frumos la chip și aceasta m-a făcut să fiu mândru. Nimeni nu era ca mine în tot Israelul. Ce păr bogat aveam! Și am fost nu numai frumos, ci și inteligent. Dar vai! am folosit rău deșteptăciunea mea. Am tras în cursă pe fratele meu și l-am ucis. Am lingușit pe toți cei ce veneau amărâți cu plângeri la împăratul. Stăteam la poarta cetății, dădeam mâna cu ei, ba chiar pe unii îi sărutam, le ascultam plângerile și le spuneam că ei au dreptate, dar că nimeni din partea împăratului nu este gata să-i asculte. Vorbeam de rău pe tata și spuneam tuturor că, de m-ar pune pe mine împărat, aș face pe toți fericiți. De mic copil am început să-l mint pe tata. Mă rugam să-mi dea voie să mă duc într-un anume loc, dar eu o luam în altă parte. Într-o zi am cerut voie tatălui să mă lase să merg la Hebron să mă închin, căci am făcut o juruință Domnului. L-am mințit. Eu nu m-am dus să mă închin, ci să mă fac împărat. Eu plătisem două sute de oameni, le dădusem și o masă bună și m-au făcut împărat. Tatăl meu a trebuit să fugă din Ierusalim, să apuce drumul pribegiei din cauza mea. Ce plâns, ce jale a fost! Așa mi s-a spus. Iar noi chefuiam și chiuiam. Bucuria noastră era clădită pe durerea altora. Apoi am intrat cu călăreții mei în cetate. Eram mândru pe catârul meu. Toți mă aclamau. Eram împărat. Reușisem să alung de pe tron pe tatăl meu. Dar totul a fost prin vicleșug.
   Unul din oamenii mei mi-a spus o veste rea: armatele tatălui meu, care au fugit din cetate, se pregătesc acum de luptă, dar tata ar fi spus lui Ioab să-mi cruțe viața.
   Eu nu îi urmărisem imediat, așa că ei au avut timp și au trecut Iordanul. Am dat poruncă armatelor mele să iasă la luptă. Și eu m-am pus în fruntea lor, căci eram împărat.
   Întâlnirea cu vrăjmașii a fost în pădurea lui Efraim. Bătălia a fost foarte grea. Ioab, Abișai și Itai, cei trei generali ai tatălui meu, ne-au atacat din trei direcții și ne-au prins ca într-un clește. Ne-au bătut de ne-au năucit. Au fost omorâți peste douăzeci de mii din oamenii mei. Pădurea era plină numai de cadavre și sânge. Rândurile ostașilor mei erau secerate de săgețile ce veneau, ca ploaia, din toate părțile.
   Pe când dădeam ordine la ai mei, m-am pomenit cu ostașii lui Ioab în fața mea. Am smucit de frâu și am fugit, ca săgeata, pe catârul meu. Când am trecut în goană nebună pe sub un stejar, pletele părului mi s-au agățat în crengi, catârul a fugit, iar eu am rămas spânzurat aici. Podoaba mea mă nenorocește, mă pierde. Nu mă pot desface.

   Dar vai, iată-l pe Ioab! Au! Au! Au! Trei săgeți mi s-au înfipt în inimă. Ah, să nu mai facă nimeni ca mine!

   Mândria merge înaintea căderii. Cine sapă groapa altuia, cade el în ea. Fiecare faptă își are răsplata ei.

duminică

Întrebarea lui Viorel



   - Mi-e foame! spuse Viorel și se cățără pe scaun, pentru a se putea uita pe masă. Era un mic băiețaș, dar avea totdeauna o mare poftă de mâncare.
   - Te-ai spălat pe mâini, Viorel? îl întrebă mama.
   - Nu sunt murdare, răspunse supărat Viorel.
   - Ba da, sunt, îl asigură mama și îl luă cu ea în baie.
   - Acum uită-te la apă, băiete. Apa era foarte murdară.
   - Nu m-am gândit că mâinile mele ar putea fi așa de murdare, admise Viorel. M-am gândit, că ele sunt curate!
   - De ce trebuie de fapt să ne spălăm pe mâini înainte de masă? a vrut să știe el, doar nu mâncăm cu degetele.
   Mama zâmbi, căci adesea văzuse cum Viorel, mai ales când era de mâncare mazăre, se ajuta cu degetele, ori de câte ori acestea se rostogoleau de pe furculiță.
   - Așa este, confirmă ea, dar nu atingi câteodată mâncarea cu mâinile, când iei felia de pâine în mână? Și, băiatul meu, în mizerie trăiesc mulți germeni otrăvitori, de la care te poți îmbolnăvi dacă mănânci prea mulți din aceștia.
   Când mergea la culcare, mama îi citea totdeauna micuțului Viorel o istorisire din Biblie. Și în această seară, ea a ales câteva versete din Matei 23, pentru a-i arăta băiatului ei că doar curățirea exterioară nu este suficientă. Domnul Isus a vorbit cu fariseii, care își spălau deseori mâinile și se credeau astfel curați și fără cusur. Ah, ei treceau cu totul cu vederea că și inimile lor trebuiau să fie curățite! „Voi curățiți partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire și de necumpătare. Fariseu orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, pentru ca și partea de afară să fie curată.“
   - Sunt și eu pe dinăuntru murdar? se minună Viorel.
   - Noi toți, copile. Biblia spune că noi toți nu suntem curați, pentru că ne-am născut așa. Noi avem deseori gânduri păcătoase și facem ce este rău. Aceste lucruri murdăresc inimile noastre. Oricât am încerca noi înșine să înlăturăm această murdărie, ea rămâne! Ce bine este că Mântuitorul a venit din cer, pentru a ne spăla de mizeria păcatului nostru și pentru a face inimile noastre curate și luminoase!
   - Ah, mami, doresc ca și pe mine să mă facă curat pe dinăuntru! răspunse gânditor Viorel. – O dorință, pe care Domnul Isus a împlinit-o cu siguranță!

Hornarul

   Cu ani de zile în urmă, un fabricant credincios a angajat în întreprinderea lui un chinez. Într-o zi, l-a întrebat pe acesta despre religia sa și apoi i-a spus despre Dumnezeul creștinilor, că Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus, Fiul Său, pe pământ, pentru a le oferi oamenilor mântuirea, pentru că toți oamenii sunt păcătoși și nu pot din proprie putere să ajungă în cer.
   Dar chinezul nu a înțeles deloc. Toți oamenii să fie păcătoși pierduți și să nu facă nimic bine?
   - Doar există peste tot oameni generoși, spuse el, care fac fapte bune, și acestea să nu fie luate în considerare de către Dumnezeul lor?
   - Vreau să vă dau un exemplu, spuse creștinul. Știți ce este un hornar sau coșar?
   - Desigur!
   - Deci un hornar vine la o casă, negru de sus până jos, negru cum numai un hornar poate să fie. El stă în holul casei și o vede pe stăpâna casei coborând trepții cu un coș plin cu rufe imaculat de albe, proaspăt spălate și călcate. Deodată, coșul ei începe să se clatine. Prompt, hornarul sare, îndreaptă teancul de rufe și ridică, înainte ca stăpâna casei să-l poată împiedica, una câte una rufele căzute și le pune în coș. Credeți că femeia a fost foarte bucuroasă de acest ajutor?
   - Nu, mâinile murdare au lăsat pete!
   - Dar nu a fost ceva bun ce a vrut omul să facă? Da, desigur! Amabilitatea sa este și rămâne remarcabilă. El a vrut să o ajute pe femeie, dar el a uitat de degetele lui pline cu funingine și a făcut totul mai rău decât era. Vedeți, drag prieten, așa este și când omul vrea să facă ceva bun înaintea lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, tot ce atinge omul lasă urme murdare, atât timp cât el nu este spălat în sângele Mielulul lui Dumnezeu de păcatele lui.
   Această istorisire îl puse pe chinez pe gânduri. După un timp, el a trebuit să părăsească acea țară. Înainte să plece i-a spus șefului său:
   - Pe hornarul cel negru nu-l voi uita niciodată.
   Nădăjduim că el L-a găsit sau Îl va găsi pe Mântuitorul păcătoșilor, care vrea să facă dintr-un „hornar“ un om curat.