Bătrâna
spălătoreasă Kati stătea în cămăruța micii ei căsuțe singuratice și își privea
gânditoare mâinile strâmbe, pe care le așezase pe genunchi. Lucrase cu hărnicie
la roata de tors până când ultimul licăr al amurgului se stinsese în spatele
înălțimilor îndepărtate ale pădurii. Acum dăduse roata la o parte; mâinile,
care arătau așa de strâmbe și de muncite, erau foarte obosite. Bătrâna oftă și
își spuse: "Da, dacă aș mai putea ca odinioară!" Se referea desigur
la lucru, căci muncise și îndeplinise multe sarcini de-a lungul vieții ei.
Acum îmbătrânise;
spălătoreasa, care odinioară fusese așa de robustă și de neobosită, nu mai
putea face aproape nimic, decât doar să toarcă puțin, dar aceasta îi aducea un
venit foarte mic. Totuși, în acest mod își câștigase deja de câțiva ani
existența ei și a nepoatei care trăia la ea și care încă nu putea să câștige
mult. Avea totuși și ea veniturile ei mici, căci era o copilă sprintenă și
îndemânatică.
Astăzi însă,
pe inima bunicii mai apăsa o povară deosebită care îi îngreuiase inima deja de
dimineața devreme. Nepoata ei, vesela Trini, pe care o crescuse de mică,
intrase în al doisprezecelea an al vieții ei. La primăvară urma să încheie
școala și apoi să intre într-o slujbă.
Astăzi de
dimineață, vărul îndepărtat al bunicii urcase din valea Răchitei și îi propusese
bătrânei verișoare să-i dea lui fata. El însuși nu îi putea oferi prea multe
lucruri; dar acolo, jos, în fabrica cea nouă, care fusese construită lângă râul
Răchita, ar putea primi un câștig bun. Acolo, Trini ar putea câștiga peste
săptămână o sumă frumoasă de bani și pe lângă aceasta ar putea face lucrul
necesar în casa lui; în schimbul acestuia, vărul urma să-i ofere găzduire.
Deoarece soția sa era bolnăvicioasă și nu doreau să-și angajeze o servitoare,
își doreau copila – ei știau că era mare, puternică și foarte îndemânatică.
Bunica
ascultase în tăcere, dar cuvintele stârniră o mare luptă în inima ei. Vărul mai
dorea ca fata să coboare în sat deja la toamnă, spunând că ultima jumătate a
anului școlar ar putea fi scurtată. Trini ar ști destul și, dacă s-ar duce în
sat, ar putea imediat câștiga ceva, iar soția sa ar avea nevoie tocmai la iarnă
de un sprijin. Bunica nu spuse nimic. Dar când vărul a devenit insistent dorind
să aibă imediat un răspuns, ea îi spuse să-i lase puțin timp, înainte de
venirea toamnei nu se va grăbi cu decizia. Ea îi mai spuse că își dă seama de
avantajul fetei, dar trebuie să-și pună mai întâi în ordine gândurile și apoi
să vorbească și cu fata.
Vărul nu a
fost prea mulțumit. Lui i-ar fi plăcut să stabilească imediat totul și să
hotărască ziua când Trineli urma să coboare în sat. El era de părere că bunica
nu ar trebui să vorbească cu fata, deoarece aceasta nu putea decide și nu-și
cunoaștea propriul ei avantaj. Dar bunica rămase neînduplecată. Îi spuse că
spre toamnă ar putea să mai vină o dată, iar atunci va avea cu siguranță
răspunsul. Dacă se va hotărî așa, atunci va putea duce fata cu el, însă pentru
moment îi spuse că nu poate să spună nimic altceva.
Vărul văzu
că nu mai era nimic de făcut. El o atenționă încă o dată pe bătrâna verișoară
să nu neglijeze avantajul fetei; îi mai spuse că ar fi de fapt și avantajul ei
propriu, dacă fata ar câștiga ceva și după aceea ar putea să o sprijine. Apoi
plecă.
Cuvintele
vărului o urmăriseră pe bunică toată ziua, în timpul lucrului; dar nu avusese
încă timp să cugete bine la ele. Acum, în amurg cugeta la acestea și trebui să
ofteze de câteva ori adânc. Vărul avea dreptate, era un mare avantaj pentru
fată că putea locui în casa lui, pentru ca de acolo să găsească în fabrică un
câștig sigur. Ea însăși nu știa o cale mai avantajoasă pentru fată, ea nu știa
de fapt nici una. De jur împrejur erau numai gospodării țărănești mici, pe care
oamenii și le-au construit ei înșiși; ei aveau suficient ajutor de la proprii
lor copii. Cine angaja o servitoare cum făceau jos în sat femeile, de exemplu în
casa parohială, în biroul public sau în noua cârciumă, lua fete mai în vârstă,
persoane puternice, cu experiență, care știau să coordoneze lucrările din
bucătărie și din grădină. Și țăranca cu mere aurii avea întotdeauna o
servitoare în curtea mare, bogată în fructe, dar una mare, puternică, care
putea să o ajute la toate și chiar și o astfel de slujitoare nu putea rezista
mult timp la țărancă. Deci, dacă un adult nu putea să-i facă bine lucrul, ce ar
fi putut face un copil cum era încă Trini!
Desigur,
bunica recunoștea că nepoata ei trebuia să-și caute ceva de lucru până în
primăvară, când va încheia școala. De când nu mai putea merge peste tot la
lucru ca înainte ca spălătoreasă, ci numai să toarcă puțin, anevoios cu
degetele ei strâmbe, avea resurse limitate pentru întreținerea ei și a nepoatei
și cu fiecare zi era tot mai greu pentru ea. Și totuși, bunicii i se părea cel
mai greu lucru să se despartă de nepoată. Și oare nu va fi prea grea noua
însărcinare pentru copilă?
Bătrâna știa
bine că vărul ei nu era deloc prietenos, astfel că soția sa devenise cu timpul
indispusă și stătea aproape tot timpul în colțul de lângă sobă arătând puțin
interes față de îndeplinirea obligațiilor casnice. Acum se îmbolnăvise
într-adevăr, încât soțul trebuia să se gândească să-și aducă un ajutor în casă.
Acolo, Trineli ar trebui să făcă singură toată munca din casă și abia apoi,
dacă mai rămânea timp, să-și câștige în fabrică ceva bani. Nu era oare fata
prea tânără pentru toată această muncă? Și nu i-ar cădea prea greu, departe de
bunica pe care o iubea așa de mult, să meargă într-o casă străină și, după
munca foarte grea, să nu audă niciodată un cuvânt de dragoste și de mângâiere?
Iubita ei Trineli
era obișnuită cu altă viață. Bunica se gândi la ziua când i-a fost adusă în
casă: ceva mic, neajutorat de care nimeni nu se putea folosi și pe care nimeni
nu vroia să-l îngrijească. Pe vremea aceea, bunica mai avea mâini robuste și era
în putere și, chiar dacă trebuia să lucreze de dimineața până seara, o făcea cu
plăcere.
Spălătoreasa
Kati avusese trei copii, doi fii și o fiică. Soțul ei murise de o febră puternică,
pe când toți trei copiii erau încă foarte mici. Atunci, Kati lucrase foarte
mult, ca cei mici să fie întotdeauna bine îmbrăcați și să nu sufere din cauza
lipsurilor. Era foarte harnică și fiecare o chema în ajutor la rufe mari, căci
se știa bine că nici una nu lucra așa de bine ca spălătoreasa Kati. Când fiii
ei au crescut, au dorit să plece în lume și s-au dus împreună în America. Fiica
se căsători și se retrase în vale. Dar după aproximativ un an după aceea muri
dintr-odată încă foarte tânără. Acest lucru îl întristă pe soțul ei așa de
mult, încât nu mai putu rezista acasă. El o aduse pe micuța Trineli la bunică
sus și îi spuse: "Aici, mamă, luați copilul, nu știu ce să fac cu el;
trebuie să plec, nimic nu mă mai ține aici", și plecă la cumnații săi în
America.
Din acea zi,
spălătoreasa Kati a avut o nouă grijă, dar și o mare bucurie după mult necaz și
suferință. Micuța Trineli îi recompensa bunei bunici truda și munca cu o
dragoste și un atașament neobișnuite și de asemenea cu mult amuzament, căci
copila era mereu în mișcare și plină de viață ca un peștișor vioi în apă. Cu
fiecare an, ea îi devenea bunicii tot mai dragă și mai indispensabilă. Toate
aceste amintiri apăreau acum în amurg înaintea bătrânei spălătorese Kati și
gândul să dea fata de la ea așa departe și probabil pentru tot timpul îi
îngreuia inima tot mai mult. Dar ea cunoștea un Mângâietor, care o ajutase deja
în suferințe și care îi schimbase durerile de temut în mângâiere. Nu dorea
deloc să-L uite pe Acesta! De aceea, a predat toată situația Tatălui ei ceresc.
Dacă așa trebuia să fie și să treacă peste ea această durere a despărțirii,
Dumnezeu Își va ține întinsă mâna Sa asupra ei. S-ar putea ca totul să fie
înspre binele fetei, iar binele lui Trini o interesa mai mult decât al ei. Apoi
bunica își împreună liniștită mâinile și își spuse cu evlavie: "De aceea,
sufletul meu, fii liniștit în fața lui Dumnezeu așa cum se cuvine când El te
conduce cum vrea El și nu cum vrei tu. Când vei ajunge la ținta alergării
întunecoase, îți vei deschide gura cu bucurie să-L lauzi și să-i
mulțumești."
În timp ce
bătrâna Kati stătea așa cugetând liniștită, sus, la marginea pădurii era destul
de mare gălăgie. Aici creșteau în fiecare an cele mai frumoase, cele mai
zemoase frăguțe. Când erau coapte bine, păreau ca un covor mare, roșu închis
care atârna de la marginea pădurii și care ardea în soare. Locul era bine
cunoscut de copiii din "Brazii înalți" – așa cum se numea sătulețul
de munte format din case mici, risipite. Ei știau de asemenea foarte bine că,
dacă lăsau fructele să se coacă bine, puteau obține un câștig frumos, căci
aceste fructe neobișnuit de mari, zemoase se cumpărau cu plăcere peste tot.
Astfel, copiii înșiși aveau de grijă ca nu cumva vreunul să adune prea devreme
fructele înainte ca ele să fie bine coapte. Însă într-o zi frumoasă de iunie
răsună printre școlari strigătul: "S-au copt fragii la marginea pădurii!
S-au copt!" – Atunci, chiar în aceeași după-amiază, întreaga ceată se
grăbi înspre pădure, fiecare cu coșul său în mână, întrecându-se mereu unul pe
celălalt, pentru că fiecare vroia să fie mai întâi la locul unde se găseau cele
mai frumoase și mai coapte fructe.
Coșurile
aduse, adânci și înguste, aveau toate aceeași formă, dar mărimi diferite. Când
seara cobora peste harnicii culegători, coșurile erau parțial pline, deoarece
multe din fructele roșii ajungeau și în gură. Când datorită întunericului nu se
mai puteau deosebi fructele de un roșu închis de cele pe jumătate coapte, toți copiii,
din toate părțile, strigau că s-a încheiat culesul. Coșurile se acopereau cu
frunze mari și deasupra se fixau două bețișoare de lemn, pentru ca vântul să nu
ia cu sine frunzele. Copiii intonau un cântec și întreaga ceată se retrăgea
bucuroasă spre casă.
Cea mai
rapidă și mai vioaie însă dintre toți era nepoata bătrânei spălătorese Kati,
vesela Trini. Întotdeauna știa unde se aflau cele mai frumoase fructe și unde nu
fuseseră prea mulți culegători. Se grăbea într-acolo și culegea cu o mare
rapiditate, încât nimeni nu putea ține pasul cu ea, iar cei care se mișcau mai
încet nu mai găseau nimic în jurul ei. Niciodată nu băga niciun fruct în gură
până când coșul era plin până sus și putea să fixeze bețișoarele de lemn peste
frunze, fără să zdrobească fructele gingașe. Doar atunci gusta câteva fructe
dulci, plăcut mirositoare. După munca obositoare, acestea erau minunat de bune
la gust! Înainte însă, lui Trini nu-i trebuiau deloc, pentru că i se părea că
toate îi aparțin bunicii.
Trini dorea
mult să facă și ea ceva pentru iubita ei bunică. Știa desigur cât de mult se
jertfise pentru ea, cât de bună era cu ea și cât de greu lucra încă, pentru ca
amândouă să nu ducă lipsă de nimic. Toată viața ei auzise de la bunică numai
cuvinte pline de dragoste. Uneori a văzut că bunica renunța la câte ceva pentru
a-i da ei. De aceea era atașată cu toată inima de bunica și se gândea cu imensă
bucurie la timpul fructelor, când zilnic putea să aducă coșul plin acasă sau
să-l ducă acolo unde era comandat, pentru ca apoi să primească în schimb câțiva
bănuți. Aceștia erau un venit bun pentru bunica, dar care desigur nu ținea prea
mult timp. Însă numai coșurile cele mai mari aduceau cât de cât un venit;
astfel de coșuri aveau Trini și micuța, palida Maneli. Aceasta nu putea însă
niciodată să-și umple coșul nici până la jumătate.
Maneli, care se
numea de fapt Marianne, era de aceeași vârstă cu Trini; dar ele arătau foarte
diferit. Trini era mare și puternică, avea brațe puternice și obraji roșii și
nu se temea de băieții mari de la școală, căci știa să se apere. Maneli însă
era slabă și palidă, pe deasupra și timidă. Era foarte sărăcăcios îmbrăcată și
arăta ca și când nu ar mânca niciodată suficient, ceea ce așa și era probabil,
căci avea încă cinci frați mai mici și mama ei era adesea bolnavă. Tatăl care
lucra cu ziua nu aducea acasă întotdeauna suficienți bani, ca să ajungă să
cumpere hrană pentru toți.
Chiar acum, când amurgul se apropia, Trini o
împinse la o parte pe Maneli cu un mic ghiont, căci stătea într-un loc unde
străluceau fructe deosebit de frumoase. Trini vroia să-și umple rapid coșul cu
ele. Reuși acest lucru și strigă mândră: "Coșul este plin! Gata! Acasă!
Acasă!" Atunci, și alți copii strigară: "Acasă! Acasă!" și Trini
se așeză deja cu coșul ei frumos împachetat pentru a conduce convoiul de copii
spre casă și cu glasurile lor cristaline începură să cânte: "Fragii se
rostogolesc, coșurile toate, pline..."
(se
continuă în luna iunie)
