Păunul şi privighetoarea

   Doamna secretară Steiner a rămas văduvă deja la vârsta de 30 de ani, şi, deoarece pensia ei mică nu îi ajungea să trăiască ea şi fiica ei Agnes, a deschis un atelier de călcat rufe, care curând a fost foarte cunoscut şi i-a asigurat existenţa zilnică. Raza ei de bucurie în zilele triste era fiica ei Agnes, care de la an la an devenea tot mai îndemânatică. Mama se bucura văzând râvna ei de a învăţa. Ea era şi preferata învăţătorilor şi în clasă ocupa întotdeauna unul dintre primele locuri. Astfel, la vârsta de doisprezece ani a putut să meargă la şcoala de fete superioară şi urma să devină cândva învăţătoare. Cărţile erau pentru ea mult mai frumoase şi mai interesante decât cele mai frumoase rufe.

   Într-o zi frumoasă de vară urma să aibă loc o excursie de o zi a elevelor, şi cu această ocazie urma să se viziteze un castel, al cărui proprietar, o contesă bună, a invitat fetele la o sărbătoare în grădină, căci şi fiica ei era în aceeaşi clasă cu ele. Ah, cât de mult s-au bucurat fetele de această excursie cu săptămâni înainte şi nu mai puţin Agnes, a cărei muncă zilnică era monotonă şi obositoare! Căci aproape în toate orele ei libere trebuia s-o ajute pe mama ei la călcatul rufelor sau la distribuirea lor.

   Dar într-o zi a venit acasă de la şcoală foarte supărată şi deprimată. „Ce s-a întâmplat, copila mea?” a întrebat mama. „Nu vreau să particip la excursie”, a răspuns ea. „Şi de ce nu vrei?” a vrut să afle mama. „Deoarece toate celelalte fete au haine albe, iar eu trebuie să îmbrac pe cele închise la culoare”, a zis Agnes. „Dar, draga mea copilă”, a replicat mama, „tu ştii bine că nu pot să-ţi procur o haină albă pentru acest eveniment deosebit. Eu trebuie să economisesc şi pentru pregătirea ta viitoare.” Însă aceste cuvinte nu au fost convingătoare pentru Agnes şi indispusă a început să-şi facă lecţiile. Ca s-o învioreze puţin, mama a făcut seara o plimbare cu ea prin oraş. Au ajuns la o curte cu găini, în care un păun se plimba ţanţoş printre ele. Agnes a admirat penajul lui strălucitor, însă s-a speriat când el a scos un strigăt urât. Drumul lor a mers în continuare printr-o pădurice , în care o privighetoare lăsa să răsune glasul ei plăcut. Dar cât de neînsemnată arăta pasărea! Cu toate acestea, Agnes s-a bucurat de ea, căci ea însăşi era o cântăreaţă bună. „Care îţi place cel mai mult”, a întrebat-o mama, „păunul sau privighetoarea?” - „Privighetoarea”, a răspuns ea. „Aşa să fii tu în excursia voastră, privighetoarea vioaie”, a îndemnat-o mama. „Îţi voi călca rochia închisă la culoare şi o voi împodobi cu o manşetă colorată, aşa că vei putea arăta bine îmbrăcată cu ea.”

   Acum Agnes era din nou mulţumită, şi excursia a decurs în cele mai bune condiţii pe o vreme minunată. La serbarea din grădină, Agnes a avut voie să spună o poezie, care a plăcut foarte mult contesei. „Deoarece tu reciţi aşa de frumos”, i-a zis ea prieteneşte, „poţi să-mi cânţi şi un cântecel.” Agnes a cântat vioi cu vocea ei cristalină: „Păsărică pe pom înalt”. „Ei, tu cânţi ca o privighetoare”, a spus doamna amabilă. „Pentru aceasta meriţi o amintire deosebită a zilei de astăzi”; şi astfel ea i-a dăruit o broşă mică de aur, care a împodobit foarte frumos rochia ei gri. Îţi poţi imagina cât de satisfăcută şi mulţumită s-a întors Agnes seara la mama ei.

Călătoria, plecarea, întoarcerea

Cred că toţi doriţi să călătoriţi. În călătorii poţi avea parte de multe întâmplări. Dar să pleci de acasă nu se poate compara cu o călătorie normală. În timpul nostru, unii copii şi tineri pleacă de acasă. Dacă au parte de experienţe rele, se întorc. Dar nici atunci nu se simt bine acasă.

Biblia relatează despre un tânăr. El voia să facă numai ce-i plăcea. De aceea a plecat de la tatăl său. Când n-a mai avut nimic, s-a întors la tatăl său şi a spus: „Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva ta.” Tatăl îl iubea pe fiul său şi l-a iertat. Apoi au început să se veselească. Această istorisire este o imagine despre dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu iartă pe cel care se întoarce la El.

Despre cineva care a fugit

Filimon a trăit cu mulţi ani în urmă în Colose. El era cu siguranţă bogat, căci avea sclavi. Unul dintre ei era Onisim, care a fugit de la el. Sclavii erau adeseori trataţi rău. Ei trăiau într-o permanentă teamă de stăpânii lor. Desigur, şi lui Onisim i-a mers aşa. El a făcut ceva ce nu a fost pe placul lui Filimon. De aceea a fugit până la Roma. O astfel de fugă aducea cu sine multe necazuri, iar câte un fugar deznădăjduia. Cu totul altfel s-a terminat fuga lui Onisim. El l-a cunoscut pe apostolul Pavel şi prin el pe Domnul Isus. Din Onisim cel nefolositor a devenit un Onisim folositor. Pavel a avut încredere în el, pentru că a devenit creştin şi l-a trimis cu o scrisoare înapoi la Filimon.

Despre cineva care s-a întors

Cu siguranţă, Onisim nu a plecat fără motiv de la Filimon. El i-a făcut poate chiar şi o mare pagubă. Şi acum Pavel l-a trimis pe sclavul Onisim înapoi la stăpânul său. Câte gânduri i-au trecut acestuia prin cap? Să se întoarcă la vechiul loc? Da, el a mers iarăşi la oamenii de care aparţinea după lege. Dar Pavel i-a arătat creştinului Filimon că Onisim nu mai putea fi mult timp sclavul său. Onisim devenise prin Domnul Isus fratele său, căci ambii erau acum copii ai lui Dumnezeu. Ca creştin, chiar şi un sclav putea deveni fratele stăpânului său. Cât de minunat este acest lucru!

Cineva fuge de Dumnezeu

Iona a primit însărcinarea să meargă la Ninive. El trebuia să le spună oamenilor de acolo că trebuie să se pocăiască. Acest lucru nu a fost pe placul lui Iona şi a încercat să fugă de Dumnezeu. Ţinta sa a fost Tars, o aşezare în Spania, care se afla exact în direcţia opusă a localităţii Ninive. Iona a mers cu un vapor, iar din cauza lui au ajuns la necaz. Iona a fost aruncat în mare şi un peşte mare l-a înghiţit. Atunci Iona a strigat către Dumnezeu, iar peştele l-a scuipat după trei zile pe uscat. Atunci Dumnezeu l-a trimis iarăşi la Ninive cu aceeaşi însărcinare. De data aceasta, Iona a ascultat. – Aşa cum Iona a trebuit să spună despre Dumnezeu, şi noi trebuie să le spunem prietenilor şi cunoscuţilor noştri despre Isus. Nu putem să fugim de însărcinarea Domnului Isus.

Cineva care a trebuit să fugă

Ştim că oamenii au fugit din multe motive. După un război, cei învinşi trebuiau să plece din patria lor. Cea mai rea este fuga omului de Dumnezeu. – Dar acum vedem pe un tânăr care a fugit, pentru că Dumnezeu a vrut aşa. El s-a numit Iosif. Ca sclav s-a aflat în casa unui egiptean bogat. Soţia acestui bărbat a vrut să-l ispitească la rău. Atunci Iosif a spus: Cum să fac un astfel de rău şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Atunci a fugit. El a fugit de păcat. Stăpânul său l-a pus în temniţă, dar Dumnezeu a fost cu Iosif, aşa citim în Biblie. Dumnezeu este cu aceia care fug de păcat. – Învăţaţi de la Iosif – fugiţi de păcat! Atunci Dumnezeu este cu voi.

Tu, Doamne, mă vezi

   Un mic birmanez a primit de la părinţii săi păgâni permisiunea de a merge la şcoala misionară creştină pentru a învăţa acolo cititul şi scrisul. După un timp, părinţii au observat că băiatul lor nu mai crede în idolii care în familia lor au fost onoraţi de multe secole.

   Tatăl a avut o idee. El l-a dus pe băiatul său la un templu splendid unde unul dintre idoli putea fi văzut îmbrăcat cu haine preţioase şi cu podoabe scumpe.

   - Iată, fiul meu, i-a explicat tatăl, pe acest dumnezeu îl poţi vedea. Dar creştinii nu Îl pot vedea pe Dumnezeul lor.

   - Da, tată, a răspuns băiatul, noi putem să-l vedem pe dumnezeul tău, dar dumnezeul tău nu poate să ne vadă. Dar noi creştinii nu putem să-L vedem pe Dumnezeul nostru, dar El ne vede în orice timp. Nu este acest lucru mult, mult mai important?

Tu, Doamne, mă vezi.

Ieremia 12.3

Fericirea mea este mare

   - Ce este cu tine, Dorina? a întrebat învăţătoarea când Dorina a intrat în clasă cu ochii plânşi.

   - Surioara mea a murit, a răspuns micuţa şi a început să plângă.

   - Îmi pare foarte rău, i-a spus învăţătoarea cu multă compasiune şi a luat-o pe micuţa elevă de mână. Nici măcar nu am ştiut că mai ai o surioară. Câţi ani a avut?

   - Doar cinci ani.

   Învăţătoarea a încercat să o mângâie pe Dorina. Ea a tras-o în apropierea ei şi i-a spus Dorinei despre Mântuitorul şi despre Paradis. Dorina s-a gândit puţin, apoi a spus în timp ce îşi ştergea lacrimile:

   - Ştim că surioara mea este în cer. Ea a vorbit în ultimul timp numai despre Mântuitorul şi a cântat împreună cu mine şi mama cântarea unde se spune la sfârşit: Amin, da, fericirea mea este mare. Ea a fost foarte fericită şi se bucura să meargă la Mântuitorul.

   - De unde ştia surioara ta această cântare frumoasă? a întrebat mirată învăţătoarea. Mergea la şcoala duminicală?

   - Nu, şi nici eu. Dar deasupra de noi în casă locuiesc doi copii care merg la o şcoală duminicală. Şi ei cântă aşa de mult şi s-au jucat deseori cu surioara mea în grădină de-a şcoala duminicală. Şi astfel ea a învăţat cântări şi foarte multe versete din Biblie. Şi toate acestea le-a învăţat singură şi cu mult drag. Nimeni dintre noi nu s-a gândit că va muri aşa de repede.

CĂLĂTORIA CEA LUNGĂ

O dată pe an, primăvara, Isai îşi aduna familia şi dis-de-dimineaţă porneau în excursie. Nu era tocmai o zi de sărbătoare ziua aceea, deşi fiecare îşi lăsa ocupaţia. Ei făceau un drum de mai mulţi kilometri peste dealuri, spre un loc unde se oficia un serviciu religios. Ajunşi acolo, se închinau lui Dumnezeu, Îl rugau să fie bun cu ei în anul ce vine şi, deoarece credeau că Dumnezeu iubeşte jertfele, ei sacrificau prin ardere miei şi iezi frumoşi, pe care îi aduceau cu ei.

David avea cam doisprezece ani, când pentru prima dată a luat parte la acest serviciu divin. Fraţii mai mari mergeau înainte cu oile şi caprele ce trebuiau să fie sacrificate, iar David îi urma, împreună cu Isai şi cu mama sa.

- Mamă, zise David în timpul mersului, de ce mergem noi astăzi la acest serviciu divin? Ce înseamnă toate acestea?

- Serviciul acesta are o tradiţie veche, răspunse ea, căci poporul nostru îl face în fiecare an, în amintirea zilei în care a reuşit să scape din Egipt, aşa cum ţi-am povestit într-una una din zilele trecute. Ei n-au putut ajunge direct în ţara aceasta, ci au fost nevoiţi să parcurgă un drum lung de ani de zile, până ce au reuşit să se stabilească aici. În timpul acelor ani de pelerinaj s-au întâmplat o mulţime de lucruri şi le-a fost dat să înveţe multe despre Dumnezeu.

Ţi-am povestit ce bucuroşi au fost egiptenii, când au văzut că scapă de poporul nostru. Dar abia făcuseră un drum de două, trei zile, când regele şi-a schimbat gândul şi i s-a părut că a făcut o mare greşeală lăsând pe evrei să plece. Acum nu mai avea pe cine să trimită la făcut cărămizi pentru marile clădiri începute, la care încetase orice lucru. Niciun om din poporul său n-ar fi făcut un lucru pe care înainte îl făceau numai sclavii. De aceea s-a hotărât să-şi trimită armata pe urmele evreilor, ca să-i aducă înapoi cu orice preţ.

În timpul acela, poporul nostru ajunsese la ţărmul unei strâmtori a Mării Roşii şi se oprise din ordinul lui Moise, conducătorul lor, pentru a hotărî în care direcţie să meargă mai departe. În timp ce aşteptau această hotărâre, departe, la orizont, au zărit deodată ridicându-se un nor de praf, iar ici, colo, se vedea strălucind ceva, ca luciul unor arme. Îndată au înţeles ce putea fi.

Era regele egiptenilor, cu soldaţii săi, care goneau pe urmele lor, pentru a-i aduce înapoi, ca să-i forţeze să facă din nou cărămizi pentru clădirile lor uriaşe. Norul de praf se întindea spre miazănoapte şi spre miazăzi, formând un mare semicerc. Într-o clipă erau să fie toţi prinşi. În faţă era marea, iar în jurul lor valul de soldaţi egipteni, care le tăiau orice posibilitate de scăpare.

Atunci s-a întâmplat un lucru minunat. Vântul, care suflase toată ziua, a devenit deodată mult mai puternic şi, cum sufla cu forţă contra valurilor mării, Ie întoarse înapoi, aşa încât pe fundul mării se făcu o cărare care ducea până la celălalt ţărm al ei. La început au şovăit să treacă prin mare, dar Moise i-a încurajat să înainteze, căci altfel armata egipteană i-ar fi putut ajunge din urmă dintr-un moment într-altul. Fără să mai zăbovească, au intrat în mare şi în scurt timp toţi erau trecuţi de cealaltă parte a ei.

Abia au ajuns la celălalt ţărm, când au văzut pe egipteni ajunşi lângă mare, gata să urmeze cărarea din mare, aşa cum făcuseră şi ei. Atunci s-a întâmplat un alt lucru miraculos. Vântul îşi schimbă brusc direcţia şi bătu cu aceeaşi forţă în direcţia opusă. Tocmai când egiptenii se aflau în mare, valurile s-au întors în direcţia vântului, aşa încât, în câteva minute, cărarea pe care au mers a fost acoperită de ape. Ei scăpaseră, dar pentru egipteni nu mai era scăpare. Valurile i-au acoperit cu furie şi cu toţii s-au înecat înainte de a se fi putut întoarce.

Îţi poţi închipui ce mare bucurie a cuprins poporul nostru, când a văzut în ce mod minunat şi neaşteptat fusese scăpat din robie. Au înţeles că această scăpare nu se datora unuia dintre ei, ci au cunoscut mâna lui Dumnezeu în felul cum valurile dezlănţuite s-au întors peste duşmanii lor. În istoria poporului nostru, ziua aceasta este ca o piatră de hotar. Din primele zile de la eliberare, ei au înțeles, fără nicio umbră de îndoială, că Dumnezeu era cu ei, că i-a salvat în acea zi, pentru totdeauna, din mâinile vrăjmaşilor şi că va fi cu ei şi îi va călăuzi în tot timpul călătoriei, mergând în fruntea lor.

Totuşi, drumul nu a fost lipsit de greutăţi. Într-un timp, aproape că nu mai aveau ce mânca; dar tot atunci, peste tabăra lor s-a lăsat un mare stol de prepeliţe, aşa încât au putut prinde câte au vrut. Altă dată au găsit pe jos ceva ca nişte grăunţe albe şi dulci, care căzuseră din cer, aşa încât foamea le-a fost încă o dată potolită. Apoi, la sfârșitul unui marş lung de o zi, au observat că izvoarele, lângă care sperau să se oprească mai multe zile, erau secate. Nu găseai în ele niciun strop de apă. Atunci, din cauza setei, au început să se certe cu Moise şi mulţi doreau să se întoarcă în Egipt. Atunci Moise a lovit una dintre stâncile acelor munţi cu toiagul lui şi apa a început să curgă. Astfel, ei au fost scăpaţi, din nou, de la moarte.

În modul acesta şi pe multe alte căi, ei au început să priceapă că mâna lui Dumnezeu era mereu deasupra lor, ori unde mergeau, şi că prezenţa Lui era mereu cu ei, deşi nu-L puteau vedea. Adevărul acesta devenise pentru ei atât de real, încât Moise a hotărât să se facă un cort mare, care să fie casa în care să locuiască Dumnezeul lor şi în care să-I aducă zilnic jertfe. Cortul acesta a fost purtat din loc în loc şi adus în cele din urmă în ţara aceasta, atunci când s-au stabilit aici. La un astfel de cort mergem noi astăzi, să aducem jertfe aceluiaşi Dumnezeu bun, care a condus poporul nostru prin pustiu şi care Se îngrijeşte şi de noi, cei de astăzi.

În timp ce mama îi povestea lui David despre zilele de demult, se apropiau de sfârșitul călătoriei. Când ajunseră în vârful unui povârniș, văzură înaintea lor, pe celălalt deal, cortul despre care vorbiseră pe drum. Când au ajuns mai aproape, David a putut vedea că el este înconjurat din toate părţile de o pânză albă prinsă cu ţăruşi, formând un pătrat în jurul lui. Au intrat în acest pătrat, dar mai departe le-a fost interzis să meargă. În cort locuia Dumnezeu şi nimeni afară de preot nu avea voie să intre acolo. În faţa cortului era aşezat un altar mare şi pătrat, făcut din aramă. Peste focul ce fumega, lumea adunată îşi aşezase mieii sacrificaţi de preoţi. Isai, a urmat la rândul său, cu jertfele pe care le-a adus pentru familia sa, iar David îi urmărea toate mişcările şi se minuna de tot ce vedea. Era prima lui vizită Ia cortul în care locuia Dumnezeu.

După-amiază au pornit înapoi spre casă. Pe drum, David o rugă pe mama sa să-i spună ce se află în interiorul cortului.

- Cortul, a zis ea, este împărţit în două părţi, despărţite între ele printr-o perdea. În partea din faţă se află un sfeşnic mare de aur, aprins veşnic, şi o masă pe care se depun în fiecare zi jertfe. În partea din spate nu se află nimic altceva, decât o ladă mare de lemn, îmbrăcată peste tot cu plăci subţiri de aur. În ladă se află două table de piatră, în care Moise a săpat cele zece porunci, pe care Dumnezeu le-a dat poporului nostru în pustiu, mai înainte de a ajunge în ţara aceasta. Dacă dorim ca totul să fie bine şi să prosperăm în tot ceea ce facem, fiecare dintre noi trebuie să păzească aceste porunci şi să facă lucrurile scrise pe aceste pietre vechi, pentru că ele reprezintă voia lui Dumnezeu pentru strămoşii noştri şi pentru noi.

David ajunse acasă, la Betleem, după prima sa vizită la casa lui Dumnezeu şi după aceea, atât timp cât a trăit în casa părintească, în fiecare an a făcut această călătorie, cu tatăl şi cu mama sa şi împreună cu ei şi-a amintit de bunătatea lui Dumnezeu faţă de poporul Său în decursul anilor şi de prezenţa Lui care era cu ei acum, aşa cum fusese odinioară cu Moise în lunga călătorie prin pustiu.